Draga Bia si restul de mamici de ingeri...
Dumnezeu sa va binecuvinteze si a va dea putere sa faceti ce v-ati propus. Am citit cu emotie, cu mandrie, cu bucurie si cu o infinita speranta in suflet: OBIECTIVELE ORGANIZATIEI initiate de tine draga Bianca...
E ca un vis devenit realitate...un pas spre civilizatie in maternitatile din Romania!!! este exact ceea ce lipseste in sistemul sanitar maternal...Dumnezeu sa va sprijine in tot ceea ce faceti si sa va ajute sa finalizati acest proiect minunat. Bianca, nu renunta...nu gandi ca esti singura...nu esti! crede-ma ca la primul strigat de ajutor vor sarii multi parinti, nu neaparat de ingeri...eu cred in bunatatea si compasiunea oamenilor....si romanii au asta in sange! plus ca toate femeile din Romania au obosit sa fie agresate in maternitati...bruscate atunci cand trebuiesc mangaiate...e inadmisibil de ex., mie ca mama, care am purtat in pantece si mi-am iubit copilul de la stadiul de blastocist...si pana in clipa in care l-am nascutin viata sau nu....sa-mi fie smuls sau sa mi se interzica sa-l vad!!!!! cine le confera celor care fac asta...ACEST "DREPT"?????? CINE ARE DREPTUL SA IA O DECIZIE ASUPRA COPILULUI, DACA NU MAMA????? CUM ISI PERMIT SA FACA ASA O MARE NEDREPTATE SI O ASA MARE FARADELEGE???? stiti care e problema...? problema e aceea ca noi romanii, nu ne cunoastem drepturile...dreptul nostru ca si pacient e acela de a fi informati de tot ceea ce se petrece cu noi pe perioada sederii in spital, de toate interventiile pe care le suportam...trebuie sa fim in detaliu informati, de dreptul de a refuza un tratament, de dreptul de a fi respectat...nu dau cu pietre in nimeni, nu toti medicii si as med sunt lipsiti de profesionalism...nu!!! dar o mica parte isi calca pe principiile meseriei si pe juramantul facut, acela de a salva vieti...si denigreaza restul bransei. De aceea salut initiativa Biancai si o sustin...nu sunt mamica de inger...sunt matusa de inger...IN SPITALELE NOASTRE E NEVOIE DE LEGE! Legea trebuie respectata si bine inradacinata in maternitati mai ales...nu ne mai putem juca la infinit cu asa drame!!!! BIANCA ti-am mai scris la inceput...cand a fost lansat siteul...si ti-am spus atunci ca Dumnezeu sa-ti dea putere sa treci usor prin viata...sa nu te compleseaza dorul de Emma definitiv si sa ai rabdare ca o vei reintalni...si ti-am mai spus...ca asta a fost scopul fetitei tale...un inger venit pe pamant, pentru un timp atat de scurt...si totusi suficient ca sa ne miste inimile, sa lase amprente si sa ne faca sa intelegem ca nedreptatile si faradelegile din maternitatile noastre E TIMPUL SA IA SFARSIT!!!! ...Emma, ingerul tau, draga Bianca...si-a atins scopul...sunt convinsa ca aceasta frumoasa si curata campanie...va ajuta la instituirea Organizatiei care va sustine drepturile mamei si al copilului in spitale...MULTUMIM DIN SUFLET MICUTA EMMA...INGER MIC SI IUBIT...multumim din suflet si mamei tale...pe care ai ales-o cu atata pricepere...o mama puternica care iti duce cauza mai departe...
Trimitem ganduri bune, multa iubire si lumina acolo sus...Emmei si restului de ingeri, veniti aici pe pamant, atat de putin timp...insa indeajuns sa schimbe destine si conceptii gresite...
Dumnezeu sa fie cu voi toti...mamici, copii, bunici...tatici si ingeri scumpi de care ne este foarte, foarte dor!
Un sfat...pe scurt...mamicilor, fericite sau mai putin fericite...tine-ti minte ca nimeni nu are voie sa va ia pruncul din brate fara acordul vostru...voi hotarati daca e nevoie sa fie luat de langa voi sau nu...in spitalele americane...asistenta vine si intreaba: pot sa iau copilul (in general ii spune pe nume, dar generalizam acum)sa-i fac testul de vedere sau de auz? pot sa-l iau sa verific cutare sau cutare lucru...si daca spui da...are acordul tau si ia copilul, daca spui nu, nu are dreptul sa se apropie de el...se aplica si in cazul copiilor ingeri...in primul rand ca te sfatuieste sa-ti tii copilul in brate, sa-l cunosti...sa-i vorbesti...sa-i faci prima baie, explicand ca asta ajuta la procesul de vindecare si in pasii normali de greeving...te ajuta sa-i pui scutec...primesti certificat de nastere/deces...si nu ti-l ia de langa tine decat daca tu ceri asta...NIMENI NU ARE DREPTUL SA FACA CE CREDE DE CUVINTA CU TRUPUL VOSTRU SAU CU COPILUL VOSTRU...NASCUT SANATOS SAU NU SAU DECEDAT INUTERO...VOI AVETI!!!! NIMENI ALTCINEVA...
NU UITATI ASTA! CERETI-VA DREPTURILE LEGALE..SI UMANE...

buna seara.ma numesc ana-marina,am 30 de ani si sunt din c-ta.in data de 13 martie,2008 am pierdut o sarcina de 5 luni si jumatate.a fost totul incredibil de minunat,pana s-a intamplat nenorocirea vietii mele,adica pierderea sarcinii,pierderea copilului pe care l-am dorit din tot sufletul meu si cu toata fiinta mea.am avut langa mine doi medici incredibili,care s-au straduti din toate punctele de vedere sa salveze aceasta sarcina,dar..D-zeu n-a vrut sa fie al meu,poate a fost un suflet ratacit,care din greseala a ajuns la mine si care a considerat ca nu trebuie sa stea la mine.astazi m-am externat din spital dupa 2 saptamani de incarcari de-a salva acest suflet.ma simt de pe alta planeta,simt ca nu-mi gasesc locul si mai ales simt un gol imens...ar fii multe de spus,dar acum ,in acest moment nu-mi gasesc cuvintele,as vrea doar sa stiu si sa ma ajutati s atrec peste aceasta pierdere,ptr.ca sincer nu stiu cum s atrec peste asa ceva,mai ales ca este a doua sarcina pe care o pierd,prima pierdere a fost la 10 saptamani ,cand s-a oprin din evoultie,dar a doua a fost altceva.simteam cum misca acest copil in mine,simteam ca-i dau viata si ma bucuram enorm ca-l voi aduce pe lume.a fost un baiatel...medicul,m-a intrebat daca vreau sa-l vad,dar..n-am avut curajul sa-l vad...n-am avut curajul ptr ca mi-a fost frica sa nu patesc ceva,sa nu inebunesc si multe altele.ajutati-ma,invatati-ma.cum sa trec peste aceasta trauma pe care o consider trauma vitii mele..urmatoare data am sa va scriu excat ce s-a intampat si de ce am pierdut aceasta sarcina.sper din inima mea sa gasesc sprijun pe aces site,ptr ca nu stiu cum s atrec peste aceasta trauma care mi-a marcat intreaga viata si intregul psihic.va multumesc si tie,draga bianca,ce pot sa-ti spun,decat ca-mi pare enorm d erau ptr pierderea ta,acum stiu ce inseamna sa treci prin asa ceva si ca as vrea sa trec peste aceasta pierdere asa cum ai facut-o tu.numai bine va doresc..

Demult n-am mai scris... aici... Pentru ca in rest am scris din nou, atat dupa cele dictate de sufletel, cat si la sugestia Biancai. E bine sa stiti ca primul OM pe care il aveti alaturi e SOTUL, acel om mare, care stie ce simtiti in astfel de momente si e bine sa stie si el ca nu e singur. Eu ii pot multumi lui Dumnezeu ca nu m-a facut sa-l astept degeaba, timp 31 de ani, pe omul mare cu par lung si ochelari. Asteptarea a meritat si am primit rasplata exact atunci cand am avut mai mare nevoie. Rasplata a venit sub forma unui sprijin sufletesc fantastic atunci cand Maya - soarele si ingerasul nostru a avut probleme si apoi a plecat la Doamne-Doamne. Poate va aduceti aminte de "Odiseea unui ciutic", pe care am postat-o aici undeva la mijlocul lunii februarie. Vin acum sa completez Odiseea, cu povestioara (recunosc inca neterminata) a "Omului mare cu par lung si ochelari". Luati-o, daca vreti, ca un fel de incurajare, nicidecum ca o lauda, desi as putea striga pana la Cer ca am un sot minunat. Daca aveti "povesti" similare, asterneti-le pe hartie si puneti-le aici sa vada toata lumea ca mai sunt si oameni pe Pamant. Suntem tentati sa credem ca ingerii sunt doar in Ceruri... Dar, mai stii, poate unii dintre noi ii avem chiar aici, langa noi, pe Pamant. Eu pot spune ca am DOI ingeri: unul mic, acolo Sus - MAYA - si unul mare, aici pe Pamant. Iata povestea lui, vazuta prin ochii si sufletul meu (cu promisiunea ca voi reveni, cand o voi fi terminat):
Omul mare cu păr lung şi ochelari
„Soţul meu este prea modest când îmi spune Şi mă doare că nu-mi găsesc cuvintele pen¬¬tru a-i spune cum este el pentru mine Universul întreg.” (V.M. Hales)
E greu să spui OM MARE unui copil mare! Om mare e doar pen¬tru trupul matur care adăposteşte un suflet de copil, dar totuşi o min¬¬¬te atât de profundă, încât e suficientă pentru doi. Şi o credinţă atât de puternică, încât îi ajută pe toţi cei care ajung să o înţeleagă.
Omul mare cu păr lung şi ochelari a apărut pe neaşteptate, când deja oarecum se spulberaseră speranţele unei vieţi de poveste... în doi. Dar zâmbetul lui, ochelarii care adăposteau o privire sinceră ca de copil, părul lung şi grija permanentă pentru cel de lângă el şi-au făcut repede loc în sufletul care căuta disperat un alt suflet, în adevăratul sens al cuvântului. Pe 19 iulie 2006, două suflete s-au găsit... pe o plajă. Era o zi cu atâta soare! Şi au venit apoi altele ne¬¬¬¬¬numărate, care ne-au cuibărit speranţa şi zâmbetul în minte şi în trup. Vorbesc la singular, pentru că din prima clipă am avut sen¬zaţia că doar trupeşte suntem doi... În rest, sufletul şi mintea sunt... UNUL şi UNA. Gândim unul pentru celălalt, simţim unul pentru celălalt, plângem unul pentru celălalt, dar – mai ales – ştim să zâmbim unul pentru celălalt. Ştim când e nevoie de o privire ghiduşă pentru a-l face pe celălalt să schiţeze măcar un zâmbet sau când e nevoie de o privire un pic mai aspră pentru a potoli pornirile uneor copilăreşti ale celuilalt. În aproape doi ani, nu am reuşit cred niciodată să trecem unul pe lângă celălalt fără o îmbrăţişare, fără a spune un „Te iubesc”, chiar şi cu vârful buzelor, sau măcar fără a arunca o privire plină de zâmbet spre cel care poate abia aştepta să ajungă la masă, la farfuria cu mâncare. Şi totul e ca un firesc al vieţii noastre în doi. Nu e nimic artificial, nu e nimic programat. Parcă vine totul... dintr-un singur suflet: al nostru.
Un suflet care s-a întregit de tot cu o logodnă de vis la Veneţia şi apoi cu două verighete splendide şi jurăminte de credinţă rostite într-o bisericuţă superbă, în faţa lui Doamne-Doamne şi a multor prieteni. Îmi vine şi acum să râd de „romantismul” care a debordat din cererea în căsătorie a omului mare cu păr lung şi ochelari, atunci când a aflat că „Este ciutic” (adică atunci când testul de sarcină a ieşit pozitiv). A sunat aşa: „Noah, când facem nunta?” Iar răspunsul meu a fost: „De ziua ta”, care urma pe 8 iunie. Aproape că aşa s-a şi întâmplat. „Ne-am luat” pe 3 iunie 2007, înconjuraţi de cei pe care îi iubim şi de prieteni. S-a întâmplat TOT într-o zi cu mult soare. Şi a fost exact aşa cum am visat. El în costum negru cu guler rusesc, eu în rochie albă cu broderie măruntă. El puternic (credeam eu), eu plângăcioasă, ca de obicei. Doamne-Doamne a avut ocazia să vadă un ocean de lacrimi de fericire atunci când am spus în faţa Lui: „Jur să-ţi fiu alături şi la bine şi la greu” şi când verighetele şi-au croit drum pe inelarele noastre.
Mâinile noastre au rămas împreunate mult timp după ce am ieşit din bisericuţa modestă, dar totuşi splendidă, în care ne-am cununat. Sunt îm¬pre¬u¬na¬¬¬¬te şi acum, dar nu vede oricine. S-au împreunat pe veci când lângă sufletele noastre a mai venit unul: cel al unui mic SOARE cu nume de prinţesă: MAYA. Ne-a fost dat să o ţinem în braţe şi să o iubim pământeşte doar patru luni. Dar avem o viaţă întreagă înainte să o iubim... îngereşte.
Timp de patru luni, cât ne-a fost dat să ţinem Soarele în braţe, omul mare cu păr lung şi ochelari a fost om mare pentru amândoi. Om mare în adevăratul sens al cuvântului. Om mare în credinţă, în gândire, în tot ceea ce a făcut pentru a avea grijă cât mai bine de cele care – am înţeles mai târziu – erau comorile lui nepreţuite. Copilul din sufletul omului mare se ivea ghiduş de fiecare dată când soarele ajungea în braţele lui. Prudenţa, gândul la problemele de sănătate ale puiuţului nostru erau îndepărtate parcă printr-o minune şi cu toţii dobândeam un zâmbet firesc pe buzele până atunci răvăşite şi încleştate de gânduri şi durere. Pentru Soarele cu nume de prinţesă nu exista bucurie mai mare decât să audă paşii uşori ai omului mare cu păr lung şi ochelari intrând în casă şi – în câteva secunde – să audă vocea lui vorbindu-i dulce şi să simtă braţele lui punând-o la piept, legănând-o, făcând ORICE, doar ca el, Soarele, să se simtă bine..., măcar şi pentru o clipă. Cuvinte ca „oboseală”, „somn”, „griji”, „lacrimi” nu mai aveau loc în sufletul omului mare cu păr lung şi ochelari, despre care Soarele nostru ştia deja că se cheamă TATI.
„În aritmetica iubirii, unu plus unu înseamnă totul, pe când doi fără unu nu înseamnă nimic.” (Mignon McLaughlin)
„El îmi luminează Universul cu iubire şi veselie. Oferă tuturor zilelor mele căldura promisă a Primăverii şi datorită lui sunt tânără mereu. Aşa că, dragul meu, pentru ieri, pentru azi şi pentru mâine, ai dragostea mea şi mulţumirile mele.” (Catherine Jenkinson)
Si ca sa vedeti ce s-a intamplat in Baia Mare de Ziua Mamelor de Ingeri, intrati pe http://www.youtube.com/watch?v=9Enqa95yhv0
Doamne ajuta!
Rita, mami de inger Maya

Buna Bianca ami pare nespu de rau pentruce ti sa intamplat.acum am trec si eu printr-un moment tar grau am facut fiv asta esrea singura mea speranta canu pot ramane natural nu mai am trompe si din pacate nu am reusit mi-e foartegreu sa trec peste asta ma rog la Dumnezeu sa ami dea putere sa trec peste acest esec dar Bianca e foarte greu cand stiu ca nu am sa mai pot face un urmator fiv din lipsabanilor nu mai am de inde sa iau bani acum am facut credit si nu mai pot face alut .Roagate la Dumnezeu ca o sa-fti de o minune de copil te pup

draga BIANCA imi pare foarte rau ca treci printr_o asemenea suferinta,eu inca nu sant mamica dar pot sa spun ca citind randurile tale am ramas impresionata,inspaimantata in acelas timp.ma gandesc mereu la povestile de pe aceasta pagina sant incredibile de dureroase.DOAMNE cata suferinta,cate persoane sufereau in taina iar acum datorita tie se simt cred eu mult mai bine.pentru ca le_ai dat ocazia de as elibera sufletul povestindusi fiecare durerea ascunsa.conteaza foarte mult sa poti sa iti deschizi sufletul unor persoane care te pot intelege si cred eu ca acele pers se afla aici si asta doar datorita tie.spuneai ceva intr_o emisiune de un filmulet TACERE MUTA daca imi amintesc eu bine,as vrea foarte mult sa il vad dar nu stiu unde sa il gasesc..te_as ruga foarte mult daca poti sa imi dai mai multe detalii pe adresa de mess ****.iti multumesc foarte mult.iti trimit o inbratisare si te stimez ca ai reusit sa te ridici din intuneric si sa revii la viata pt ca ai un baiat care are mare nevoie de tine.MAMA E MAMA.

inteleg foarte bine cat d mult suferi.m-am indragostit prea devreme si la doar 18 ani ,dupa ce 2 ani nu am ramas am aflat k sunt insarcinata.a fost cea mai fericita zi din viata mea,am plans de bucurie,toata lumea era f incantata.dupa ce am aflat de sarcina ma duceam la doctor in fiecare saptamana(un doctor deosebit d bun si sufletist) si credeam k totul este bine pana cand la 8 saptamani medicul imi spune k nu este dezvoltat cum trebuie ,dar sa nu-mi fac griji sa revin peste 1 sapt poate se intampla o minune,el era optimist dar eu simteam k nu e bine.am venit peste 2 sapt ptr ecografie si cand m-am uitat p ecran nu se mai vedea nimic,puiul meu iubit disparuse.nu mai aveam nici o sansa si trebuia sa fac un chiuretaj de urgenta deoarece sarcina avea aproape 3 luni.in acel moment am simtit cum mise rupe inima in doua de durere,o parte o luase bebicul meu cu el.a FOST CEA MAI TRISTA ZI DIN viata mea,nu pot sa explic ce-am simtit.am plans 3 zile fara incetare si multe dupa.au trecut 4 luni de atunci si eu ii simt din ce in ce mai mult lipsa puiului meu pe care il iubesc mult.am avut noroc sa gasesc un doctor f bun care m-a sprijinit mult.acum mi-am revenit dupa chiuretaj si nuterul meu arata f bine doctorul zice k nu e nici o problema si pot ramANE oricand insarcinata.sper sa ma ajute DUMNEZEU si asa sa fie k el m-a intarit si mi-a dat putere si trec peste asta.iubesc mult copiii si imi doresc f mult unul si sper ca-l voi avea.fi tare si ai credinta in DUMNEZEU k numai el ne ajuta si ne da putere sa mergem mai departe.dupa aceasta experienta mi-am dat seama ce prieteni am,adica nu am.fi tare si iubeste-L MULT PE DUMNEZEU.

o lacrima curge imediat dupa citirea acestor randuri :((.Nu va cunosc, nu ma cunosteti.imi ca sunteti inca o mamica ce este nevoita sa treaca prin asa ceva.Stiu ca nu este durere mai mare, si poate nu ma credeti dar o parte din sufletul meu e acum langa dvs(citind aceste randuri am devenit partasa la povestea asta).
Poate va inteleg mai bine decat altii, nu pentru ca am trecut prin asa ceva, ci pentru ca eu am fost un copil (si sunt un om) care a simtit din prima clipa durerea.boala cu care m-am nascut m-a facut sa vad ceea ce multi nu vad, sa simt ceea ce altii (poate) nu simt,poate de asta plang la fiecare caz umanitar pe care il vad,poate de asta plang cand un parinte isi piede puiul..si stiu ca nu exista durere mai mare si NIMIC nu o poate lua.
Ma intreb ce vina au bietii ingeri?e vina lor, sau platesc greselile altora?
Si plang pentru ca( totusi ) mi se pare nedrept..e nedrept
Inainte sa nu ma mai lase lacrimile sa mai vad tastele..am sa mai spun doar atat:
1.nu mi-am dorit si nici nu imi doresc sa va impresionez prin cuvinte, am scris exact ce am simtit!
2MEREU AM IUBIT SI VOI IUBI COPIII!Pt ei mi-as dori sa pot face ceva(in situatia mea),daca considerati ca va pot fi de folos(as face si voluntariat,numai sa stiu ca pot ajuta pe cineva), nu ezitati sa-mi scrieti si va promit ca voi face tot ce pot! Adresa mea este: ****@yahoo.com

Buna ziua.
De curand (de 5 zile), am devenit mamica de inger...
Inca nu pot sa cred ca mi s-a intamplat o asemenea drama. A sperat ca voi duce sarcina pana la capat, dar nu a fost asa...
La 25 saptamani, am facut ecografie si am primit vestea cutremuratoare. Copilasului meu nu-i mai batea inimioara...
Cauzele sunt inca necunoscute.
In zilele urmatoare, as fi vrut sa mi se opreasca si mie inima odata cu cea a copilasului. Toti cei din jur au incercat sa ma incurajeze, spunandu-mi mereu sa ma gandec ca am doi baietei frumosi si reusiti si sa ma gandesc inainte de toate la ei. Dar celalalt baietel al cui e? Nu e tot al meu? In mintea mea ma rascoleste intrebarea: De ce nu sunt lasata sa imi plang copilasul pierdut?
Dar cel mai mult regret faptul ca nu am cerut sa-l vad dupa ce a fost scos din burtica. Cateodata ma condamn pentru faptul ca am fost pedepsita de Dumnezeu, poate, din cauza ca mi-am dorit foarte mult ca acest copilas sa fie fetita...
Sper ca intr-o zi sa se schimbe cate ceva in sistemul nostru sanitar. Eu m-am simtit tratata in spital ca ultimul om, ca ultima criminala...
Parca toti incercau sa ma acuze de pierderea vietii acestui copilas.
Toti ma intrebau daca am facut efort, daca am luat ceva medicamente contraindicate...
Dar nu am facut nici un lucru din astea. Nu aveam cum. Eram la a treia sarcina si stiam ce am voie si ce nu. Se cautau explicatii la mine...
Am intrebat medicii care ar putea fi cauza, dar mi-au zis ca nu se stie...
Am cerut sa fie dat copilasul la laborator pentru analize, dar nu stiu daca vom primi un raspuns. Si chiar daca vom avea raspunsul, ce importanta mai are?
El oricum nu mai este...
Cel mai mult ma afecteaza momentele in care baieteii incep sa vorbeasca despre "coca", pe care o asteptau foarte mult.
Sper ca intr-o zi, sa fim privite altfel...
Sper sa nu mai fim tratate ca niste femei care am venit sa facem o intrerupere de sarcina... pentru ca nu e asa.

Nicio femeie nu ar trebui sa treaca,vreodata prin asa ceva! Iti inteleg durerea, iti respect suferinta si sunt alaturi de tine, dar,te rog, gandeste-te ca fiul tau are mare nevoie de tine si trebuie sa-ti stergi lacrimile si sa mergi mai departe oricat de groaznic de greu ti-ar fi.Si nu mai fi asa dezamagita ca Biserica nu acorda sprijin in astfel de situatii,cine are nevoie de Ea? Dumnezeu e in noi, in sufletul nostru si-n rugaciunile noastre, de ce-am avea nevoie de Intermediari?
Numai bine iti doresc,
Viola

Draga Bianca, acum am vazut anuntul de la sfarsitul paginii...sunt as med si te pot ajuta si cu traduceri din romana in engleza si invers...
aseara dupa ce am mai citit durerea mamicilor de aici, ma gandeam cum pot eu sa fac ceva sa ajut in adevaratul sens al cuvantului si nu doar sa postez aici...si eu vin cu o propunere...Bianca, deschide un cont la orice banca, fa-l public si lumea o sa doneze...eu donez!!! astept numarul de cont...si o fac cu toata dragostea si cu speranta ca voi pune si eu o caramida in zidul contra decesului copilailor in ultimele luni intrauterine...in initierea programului de recunoastere a ingerasilor in spitale...CA SI COPII...SI NU DECLARATE SARCINI PIERDUTE...SI APOI SMULSI DE LA SANUL FAMILEI SI INCINERATI CA NISTE OBIECTE... STOP! toate astea trebuie sa ia sfarsit...si eu astept un cont in care sa donez atat cat pot eu...un cont in care sunt convinsa ca oamenii vor pune atat cat pot cu toata dragostea...organizatia are nevoie de bani...are nevoie de campanii de publicitate, DE EDUCATIE IN RANDUL MAMICILOR, de flayere care sa fie impartite in spitale, in cabinete...are nevoie sa plateasca specialisti pentru consiliere...nu stiu care-s pasii dar hai sa incepem sa depunem bani...astept numarul de cont! pot sa ajut de asemenea cu designul pentru pliante...si partea de webdesign la fel pot sa dau o mana de ajutor...

Cu toata dragostea si cu multa speranta,
Ioana

Buna ziua.
Draga Bianca daca ai nevoie sa-ti fiu alaturi si in alte momente cu organizarea fundatiei sau altceva anunta-ma si voi fi acolo langa tine .Iti sunt profund recunoscatoare deoarece ai fost singura din viata mea care a reusit sa ma faci sa trec peste suferinta care a fost in mine
timp de 7 ani, ceea ce doresc si eu sa pot face pentru multe mamici care au trecut prin situatii asemanatoare.
Am incredere in tine, am incredere in mine si in celelalte mamici de ingerasi ca vom putea starni muntii (in domeniul sanitar)si ca vom putea face impreuna mult bine .
Am remarcat de curand la TV o femeia care spunea cateva cuvinte invatate de la bunica ei:
"Toti oamenii sunt trecatori, dar,
Nu toti trecatorii sunt oameni.
Daca vrei sa nu fii un simplu trecator
Fii om"
Mi-au placut enorm aceste cuvinte si vreau sa fiu om nu doar un simplu trecator.
Te imbratisez cu drag,
Daniela G.

Daca poate cineva sa inteleaga ce fel de tata sau ce fel de om nu isi sprijina sotia cand pierde o sarcina ....nu stiu.Dar cine poate sa inteleaga un om care nu isi sprijina sotia nici atunci cand naste si copilul e sanatos dar ea are nevoie de ajutor? as dori din suflet un raspuns.Plang pentru mine si pentru toate mamicile nefericite si simt ca nu mai am lacrimi sa plang sarcinile pe care le-am pierdu si cateodata nu mai am macar un suras pentru cele doua fetite pe care le-am nascut care sunt sanatoase si deja maricele si merita toata dragostea din lume Cu drag Jeanne

Draga Bianca, incercand sa dau dovada de empatie, desi nu am trait asa ceva, ma gandesc cum as putea sa ajut o persoana apropiata care a pierdut sarcina, avea tot o fetita, care , la fel, a murit sufocata cu cordonul ombilical. Mie mi se pare prea putin, sa-i zic ca imi pare rau; sa-i zic lasa ca "faci altul" mi se pare jenant. Imi dau seama ca sufera enorm si ma simt neputincioasa ca si restul familiei. Nicio incurajare nu pare suficienta.

Draga Bianca, buna dimineata!
Ai un bun asistent aici, la Timisoara: pe Angela.Chiar vrea sa schimbe lucrurile, iar noi dam o mana de ajutor!
Ideea mea a fost de a merge mai mult pe preventie si chiar se poate, Doamne, esti cu noi!
Nu sunt mamica de ingeras, dar imi permit sa spun: Bianca, fetelor, puiutii vostri ne "tin pumnii stransi" de acolo din cer!
Lucrurile se vor indrepta, veti vedea!!!!!!
Bianca, Angela, tuturor, va pup si va trimit o raza de soare, caci aici e o dimineata atat de frumoasa!!!
Gabi- Lugoj

TE SALUT CU TOATA DRAGOSTEA BIANCA,
E INCREDIBIL TOT CE TI S-A INTAMPLAT,TE INTELEG SI TE SUSTIN DIN TOATA INIMA!FII TARE ,LUPTA SI MERGI MAI DEPARTE !
DUMNEZEU SA TE AJUTE IN TOT CE -TI PROPUI SA FACI!!
FELICITARI PENTRU CAMPANIA FACUTA,AI UN SUFLET DE AUR,TE ADMIR DE LA DEBUTUL TAU SI AS VREA SA STII CA SUNT ALATURI DE TINE!!!
CU MULT DRAG,
TE IMBRATISAM,
CARMEN-MAMICA A 3 COPILASI!
www.myspace.com/elenacarmen
http://elenacarmen777.hi5.com