Iubirea trece dincolo de moarte
de Arthur Dobrin
Traducere: Dana Timotin
Capitole
3-Comunicarea cu cei dispăruţi
Ca pastor umanist, am văzut multă durere şi suferinţă. Am fost alături de copii care şi-au pierdut tatăl într-un accident auto, alături de un cuplu tânăr al cărui copilaş s-a stins la o lună de la naştere, alături de o doamnă în sala de aşteptare a unui spital, în timp ce medicul îi deconecta soţul de la aparatele care îl ţineau în viaţă. Am oficiat înmormântări pentru oameni în vârstă şi copii, am consiliat familii îndoliate.
Deseori, durerea pare copleşitoare şi insuportabilă. Puţini sunt cei care mai cred că viaţa lor va reveni la o oarecare normalitate. Dar la un moment dat, majoritatea oamenilor găsesc o cale de a învinge durerea şi se reintegrează în continuumul vieţii.
Însă fiecare dintre noi este diferit. Unii îşi revin rapid, alţii mai greu, iar alţii se schimbă pentru totdeauna. De-a lungul anilor am întâlnit multe din problemele cu care se confruntă cei îndoliaţi. Din această experienţă am învăţat lucruri care pot fi de folos.
Deseori, atunci când încearcă o durere pătrunzătoare, oamenii au impresia că vor ajunge să înnebunească. Unii aud voci sau au vedenii, alţii încep să se ataşeze de obiecte ciudate.
Am văzut prietenii vechi destrămându-se din cauza neînţelegerilor şi am cunoscut oameni care, deşi erau puternici emoţional, izbucneau dintr-o dată în plâns, în cele mai neaşteptate momente şi locuri. Oamenii se simt stânjeniţi, ruşinaţi, vinovaţi, iritaţi, retraşi, anti-sociali şi furioşi. Uneori se poartă cu totul neobişnuit şi tocmai de aceea simt că încep să înnebunească. Nu mai sunt ei înşişi.
Am aflat şi că nu există vreun răgaz anume pentru suferinţă sau vreo metodă potrivită pentru a-ţi exprima doliul. Putem spune doar că există un tipar general, un cadru amplu în limitele cărora fiecare persoană îşi găseşte propria cale. Adevărul este că majoritatea oamenilor au nevoie de mult mai mult timp să depăşească durerea decât şi-ar putea imagina cei care nu au suferit.
Oamenii tind să îşi piardă răbdarea cu cei îndoliaţi. Dar când durerea este profundă, deseori răbdarea şi înţelegerea contează cel mai mult.
Cred că există două surse supreme de consolare pentru cei îndoliaţi. În primul rând, conştientizarea faptului că adevăratul mister este naşterea, nu moartea, adică prezenţa celui drag în viaţa ta, nu pierderea lui. Darul cel mai de preţ este viaţa, iubirea pe care o dăruim şi pe care o primim în schimb. Tocmai de aceea iubirea trece dincolo de moarte. A doua sursă de consolare vine de la ceilalţi, de la cei care stau în tăcere şi sunt alături de cei îndoliaţi. Iubirea, bunăvoinţa, blândeţea şi grija lor ne dau putere să mergem mai departe.
Cartea de faţă îşi propune să îi ajute pe cei îndoliaţi. Încerc să fac asta în două moduri. Prima parte a cărţii prezintă cugetări despre procesul de doliu. Astfel, urmăreşte să ajute oamenii să înţeleagă mai bine unele emoţii pe care le încearcă. Se bazează pe câteva observaţii proprii, dar şi pe cele ale celor care au suferit la rândul lor pierderi ireparabile. A doua parte a cărţii este alcătuită din poezii şi aforisme.
Unele secţiuni ale cărţii vor reflecta sentimentele pe care unii le au într-un anumit moment, în timp ce alte capitole ale cărţii pot părea irelevante. Însă durerea nu este un element static, ci un proces, prin urmare ceea ce nu te ajută azi, ţi-ar putea fi de folos mâine. Cartea nu trebuie citită pe de-a întregul, ci pe secţiuni, puţin câte puţin.
ATAŞAMENTE
August Renoir, pictorul impresionist francez, a suferit de reumatism spre sfârşitul vieţii. Boala îi provoca o durere atât de mare, încât picta aşezat pe un scaun şi era mutat dintr-un loc în altul, în funcţie de instrucţiunile lui. Chiar şi mânuitul pensulei era extrem de dureros. Însă a continuat să picteze şi, chiar dacă boala îi punea piedici, a creat câteva opere de artă.
Era de-a dreptul dureros să priveşti calvarul lui Renoir. Într-o zi, un prieten l-a întrebat: „De ce te chinui? Ai creat deja o mulţime de picturi minunate.” Renoir s-a uitat la una din pânzele sale şi a răspuns: „Durerea trece, dar frumuseţea rămâne.”
Durerea pe care o simţi când moare cineva pare prea greu de suportat, însă oamenii merg mai departe pentru că viaţa este frumoasă, în pofida pierderii suferite. Dar ce fac oamenii în timp ce luptă cu durerea?
Pentru a depăşi durerea, mulţi încep să se ataşeze de anumite obiecte. Văduva păstrează hainele soţului său. Deseori, părinţii păstrează camera copilului neatinsă timp de ani de zile. E ca şi cum dacă păstrează acele lucruri, cel drag este încă acolo, alături de ei.
Dacă ceilalţi consideră că un astfel de comportament este anormal, formarea ataşamentelor faţă de obiecte este deseori o soluţie potrivită. Psihologii le numesc „relaţii tranziţionale”. Copiii formează mereu astfel de relaţii când vor să învingă teama de a părăsi siguranţa casei şi de a fi nevoiţi să înfrunte lumea înfricoşătoare fără mama sau tatăl lor. A rămâne de unul singur este o perspectivă înspăimântătoare, dar un copil poate face faţă acestei temeri şi jucându-se cu jucării de pluş sau formându-şi un univers imaginar pe care îl poate controla chiar el.
Cu ajutorul obiectelor tranziţionale, copiii pot ţine sub control teroarea neliniştii interioare într-o lume care pare neprietenoasă şi indiferentă. Aşa se întâmplă şi când moare cineva, universul devine înspăimântător şi neprietenos. Ataşamentul faţă de acele lucruri care ne duc cu gândul la vremea când persoana dragă era încă alături de noi ne linişteşte. Nu e nimic greşit în asta. Păstrând aceste obiecte, cei îndoliaţi formează o conexiune între momentul în care cei dragi trăiau şi prezent.
Cunosc o femeie care, luni de zile după moartea soţului, dormea cu pijamaua lui sub pernă. În fiecare seară o lua din sertar, iar dimineaţa o punea la loc. Înainte de a o aşeza sub pernă, o ducea la nas şi o mirosea.
Pijamaua şi mirosul ei creau legătura cu soţul decedat. Atingerea şi mirosul formau pentru ea o punte între trecut şi prezent. Ritualul păstrării, împăturirii, mirosirii şi aşezării pijamalei sub pernă în fiecare seară i-a fost o sursă de consolare.
Într-un mod primitiv şi puternic, simţurile oferă consolare. De cele mai multe ori, acestea sunt folosite instinctiv. Simţi cum, parcă de nicăieri, adie un miros pe care îl asociezi cu cel dispărut. E un miros care ne aminteşte de cel drag. Mirosul poate declanşa o amintire: o plimbare prin pădure împreună, mirosul unei maşini pe care aţi avut-o pe vremuri, liliacul de primăvară. Multe persoane îndoliate se trezesc plângând, aparent fără motiv. În realitate, poate că simt ceva în jurul lor care, fără să îşi dea seama, le aminteşte de persoanele de care le este dor acum.
Chiar şi mâncarea poate provoca sentimente puternice. Aromele mâncărurilor gătite în bucătărie ne pot aminti de vremurile când mâncam împreună, de comuniunea care se forma în jurul mesei. Iar mâncarea nu înseamnă doar mirosuri. Fără ea, nu poţi exista. De fiecare dată când mâncăm, ne amintim că viaţa merge înainte, că facem parte dintr-un ciclu.
Tocmai de aceea, ritualurile de doliu din lume implică şi mâncare. Lumea vine în vizită la cei îndoliaţi aducând deseori mâncare drept cadou. Gestul este unul real, dar şi simbolic, fiindcă cei îndoliaţi nu sunt în stare să gătească sau să se ocupe de treburile zilnice. Aducându-le mâncare, îi scuteşti de acea sarcină. Mai mult, este o dovadă că viaţa supravieţuitorilor merge înainte. Mâncarea ne aminteşte că viaţa este mai importantă decât moartea.
Mult prea des, cei îndoliaţi simt că şi-au pierdut minţile fiindcă izbucnesc în lacrimi fără vreun motiv anume. În realitate, nu au pierdut legătura cu viaţa, ci încearcă să rămână într-o viaţă care însemna mai mult pentru ei. Îi apucă plânsul pentru că simt ceva neaşteptat şi fără să-şi dea seama. O atingere, un miros sunt factori puternici care le trezesc amintiri.
3-Comunicarea cu cei dispăruţi
La o lună de la moartea soţului său, o femeie a venit la mine să îmi vorbească despre ceva ce simţise, dar nu înţelegea şi i se părea înfricoşător. Toată viaţa ei fusese adeptă a umanismului, convinsă că nu există nimic altceva în afara ordinii naturale a universului. Nu era deloc superstiţioasă şi credea că moarte este finală şi completă. Când moare cineva, nu rămâne în urmă niciun suflet.
Într-o dimineaţă, soţul ei a murit pe neaşteptate în urma unui atac de cord, la picioarele patului pe care l-au împărţit timp de aproape treizeci de ani.
La câteva săptămâni de la înmormântare, s-a trezit din somn tresărind. A simţit că soţul ei se află în încăpere, alături de ea. Îl simţea aşa cum simţi uneori că cineva te fixează cu privirea.
Prima dată când i-a simţit prezenţa, s-a speriat, iar prezenţa soţului ei a dispărut într-o clipă. După câteva zile, s-a trezit din nou când a simţit că acesta se află alături de ea în cameră. De data aceasta, nu a mai fost atât de speriată, iar prezenţa a rămas mai mult timp. Într-o altă seară s-a întâmplat la fel, iar de această dată nu s-a mai temut deloc.
Şi atunci, despre ce era vorba?
I-am spus apoi o poveste despre John Lovejoy Elliott, un lider Ehtical Culture (Cultură Etică), cu o activitate de jumătate de secol în Mişcarea Etică. Elliott şi Felix Adler au fost legaţi de o prietenie strânsă care a durat cincizeci de ani. Unii spuneau că relaţia dintre Elliott şi Adler semăna cu cea dintre un nepot şi unchiul său. Oricum ai caracteriza-o, era clar una apropiată şi de lungă durată. După moartea lui Adler, Elliott s-a mutat în biroul lui Adler din cadrul Societăţii pentru Cultură Etică din New York. Într-o zi, cineva îl căuta pe Elliott şi l-a găsit vorbind de unul singur, cu voce tare. Nu mai era nimeni acolo. Persoana respectivă s-a simţit stânjenită când l-a văzut pe Elliott făcând aşa ceva. Însă pe Elliott nu l-a deranjat deloc. I-a explicat foarte deschis că vorbea cu Adler.
Elliott nu credea în fantome. Nu crezuse niciodată şi nu credea nici acum. I-a explicat oaspetelui că Adler nu era prezent fizic în acel birou, dar era oarecum acolo. După ce au fost foarte apropiaţi timp de jumătate de secol, după ce au lucrat şi studiat împreună, Elliott a spus că încă se mai consultă cu Adler când trebuie să ia decizii importante. Îl cunoştea atât de bine pe Adler, încât putea purta conversaţii cu el chiar şi când acesta nu era acolo. Recunoştea cu toată sinceritatea că personalitatea lui Adler era încă în viaţă şi trăia prin el. Elliott spunea că vorbeşte deseori cu Adler şi vechiul său prieten îl îndruma în continuare. Stând de unul singur în birou, purtând o conversaţie cu un prieten pierdut – iată o sursă valoroasă de consolare pentru el.
Uneori purta dialogurile cu voce tare. Alteori avea discuţii interioare, conversaţii interioare în propria intimitate. În scrierile sale, poetul Abraham Sutskever poartă astfel de conversaţii cu părinţii săi. Ei îi vorbesc şi el le răspunde. Scriind despre ei şi ascultând ce au de spus găseşte mereu calea potrivită. În una din poezii scrie despre moartea mamei sale, ucise de nazişti în timpul masacrului de la Vilna. Îşi imaginează că intră în grabă în camera ei după ce a fost ucisă şi îi găseşte cămaşa de noapte sfâşiată. Sutskever spune că şi-a smuls hainele de pe el şi s-a aşezat pe cămaşa ruptă. „Nu mai e doar o cămaşă, ci pielea-ţi strălucitoare/mortalitatea ta rece, supravieţuitoare.”
Dar după ce i-a îmbrăcat pielea, aceasta îi vorbeşte. Îi spune să nu facă asta. „E păcat, e un păcat./Acceptă despărţirea/aşa cum ne-a fost dat.”
Despre ce păcat este vorba? Despre renunţarea la propria viaţă pentru a-şi asuma viaţa mamei sale, de dragul ei. Ea îi spune: „Dacă stai/ Eu voi rămâne în viaţă/ aşa cum sâmburele prunei/ poartă în el copacul,/ cuibul şi pasărea/ şi toate celelalte.”
Sentimentul ce se regăseşte în poezie este just. Pentru Sutskever, asumarea vieţii mamei sale ar amplifica tragedia. Pentru a-i aduce un omagiu, nu trebuie decât să îşi continue viaţa. Numai aşa îi poate oferi nemurirea. Viaţa este completă şi fiecare viaţă este unică. Dacă renunţi la viaţă, dacă nu accepţi faptul că fiecare este special, comiţi un păcat.
Ea îi spune că sămânţa poartă în ea floarea, podoaba copacului. Va continua să trăiască tocmai pentru că el există. Existenţa lui o confirmă pe a ei. Astfel, prezenţa ei este reală şi eternă. Şi în acest fel, fiul ei îi poate vorbi în continuare.
În seara care a urmat tornadei devastatoare ce a lovit un oraş din Ohio, omorând peste 20 de oameni şi distrugând aproape toate clădirile şi locuinţele, am văzut la ştiri dezastrul produs şi interviuri cu victime.
O anume imagine părea să ilustreze toată tragedia şi durerea. Prezenta o fetiţă de vreo 10 ani, stând în picioare pe dărâmăturile care în acea dimineaţă fuseseră casa ei. Ţinea sub braţ un ursuleţ de pluş şi îşi făcea drum printre grămezile de scânduri şi cărămizi. Foaie cu foaie, a adunat pagini din albumul de fotografii al familiei.
Fetiţa făcea ceea ce alţii spuneau că ar face în caz de incendiu. După ce ar salva oamenii şi animalele, ar salva albumul de poze al familie. Fotografiile dezvăluie o viaţă întreagă de amintiri comune; sunt o arhivă a trecutului. Vieţi separate, dar împletite se dezvăluie de-a lungul paginilor.
De fiecare dată când ne uităm la fotografiile prietenilor care au venit în vizită, ale rudelor care s-au mutat în alt oraş sau au murit, amintirile noastre se amplifică. De fiecare dată când se adaugă noi fotografii, o nouă parte a vieţii noastre primeşte un loc permanent. Ne reamintim cum arătam cândva, ce fel de viaţă duceam. Aici sunt vacanţele, oaspeţii, sărbătorile. Fotografiile de familie sunt o amintire tot aşa cum, pe vremuri, Biblia familiei era jurnalul care marca trecutul acesteia.
Deseori, părinţii arată copiilor rude pe care le văd rar sau pe care poate nu le-au văzut niciodată. Această vizualizare îi ajută pe copii să afle care le este locul în complexa şi continua poveste. Albumul foto al familiei este liantul dintre prezent şi trecut. Joacă un rol important şi ne ajută să înţelegem viaţa pe care o trăim în prezent. Când moare cineva, albumul devine chiar mai important; fotografiile dobândesc mai multă însemnătate. Şansa de a revedea pe cineva este un mod de a-ţi aminti de cei decedaţi.
Unii se tem că rememorând trecutul, nu vor mai putea trăi în prezent. Uneori chiar aşa se şi întâmplă. Cunosc o femeie care păstrează urna cu rămăşiţele soţului pe pervazul de deasupra căminului. Spunea că în primul an, urna păstrată în sufragerie îi aducea consolare. Acum voia să meargă mai departe, dar simţea urna ca pe o povară. Atâta timp cât urna era în casă, ca o amintire constantă, orice încercare de a-şi reface viaţa fără el părea un act de trădare.
Însă la fel de adevărat este şi faptul că, fără a stabili legături cu ceilalţi, viaţa îşi poate pierde sensul. Se spune că fiecare dintre noi este ca o literă din alfabet – singuri, suntem doar un sunet, dar împreună cu ceilalţi ne transformăm în cuvinte, iar cuvintele formează apoi o poveste.
Amintirile sunt o minune pentru că, dacă le folosim corect, ne dau putere şi energie să ne trăim viaţa în prezent.
Multe lucruri mărunte, cum ar fi mâncarea, fotografiile şi melodiile, ne pot consola atunci când ne ajută să stabilim legături cu un trecut îndrăgit. În momentele grele, pentru unii, o aromă uitată, o melodie ascultată împreună este un mod de a păstra trecutul în prezent. Vindecarea poate veni mai repede atunci când trecutul te ajută să trăieşti intens prezentul.
Să te foloseşti de trecut pentru un prezent mai bun nu este o contradicţie în sine. Amintirile îţi pot aduce ceva în plus şi te întristează numai dacă devin mai importante decât prezentul. Când oamenii îşi dau seama că trecutul şi prezentul fac parte din acelaşi întreg, sunt gata să păşească în viitor. Un bărbat a împrăştiat rămăşiţele soţiei în pădurea de lângă Societatea Etică. În fiecare dimineaţă de duminică, înainte de a merge la întâlniri, se opreşte lângă mesteceni, poartă o conversaţie tăcută, apoi merge la întâlnire, alături de soţia lui actuală. O poate iubi mai mult tocmai pentru că iubirea din prima căsnicie îi dă această putere.
De regulă, mirii sunt mai în vârstă decât miresele, iar bărbaţii mor la o vârstă mai tânără decât femeile. Luând în considerare aceste două fapte concrete, în Statele Unite, unsprezece din douăsprezece femei rămân văduve. Majoritatea femeilor căsătorite sunt conştiente că, cel mai probabil, soţii lor vor muri înainte lor. Însă când loveşte moartea, aduce un şoc, durere şi sentimentul de trădare. Nu e totuna să ştii că există ceva şi chiar să trăieşti acel Ceva.
Tot aşa, chiar dacă moartea celor în vârstă este inevitabilă şi nu aduce atâta suferinţă precum moartea unei persoane mai tinere, nimeni nu este vreodată pe deplin pregătit să îşi piardă părintele. Chiar şi după o boală lungă şi dureroasă, chiar şi atunci când moartea vine ca o eliberare de suferinţă, există deseori sentimente de remuşcare, de lucruri neterminate, sentimentul că poate s-ar fi putut face mai mult, că lucrurile ar fi putut sta altfel.
Moartea unui tânăr este cea mai dureroasă şi inexplicabilă dintre toate. Odată, pe când eram în Kenya, prietena mea Anna m-a chemat să îl cunosc pe Paul, cumnatul ei. Paul fusese student la Universitatea din Nairobi şi într-o zi, dintr-o dată şi fără vreun motiv, s-a îmbolnăvit. Când l-am cunoscut era în comă, la aproape un an de când se declanşase boala. Ţinea ochii deschişi, dar nu se putea mişca. Nu putea nici să vorbească, iar familia lui nu ştia dacă aude sau dacă înţelege ce i se spune. În pofida numeroaselor analize făcute de medici din întreaga ţară şi a diverselor tratamente la care a fost supus, nimic nu-l putea face să se ridice.
Anna mi-a explicat că medicii nu mai sperau să îşi revină. Familia epuizase toate posibilităţile şi se resemnase cu această stare comatoasă continuă, conştientă că, foarte probabil, va muri în curând. Îl ţineau acasă şi în fiecare dimineaţă îl luau din pat şi îl aşezau pe un fotoliu în faţa unei ferestre care dădea spre grădina familiei.
Familia nu ştia ce gândea şi ce simţea Paul sau dacă gândea ori simţea ceva. Dar în cazul în care era cât de cât conştient, voiau ca el să se bucure de plăcerea de a-şi vedea familia şi de a privi copacii şi iarba. Nimeni nu ştia cauza bolii şi medicii nu le-au dat încurajări privind recuperarea lui. Între timp, familia se ocupa de el şi îl prezenta fiecărui oaspete.
Timp de mai bine de doi ani, familia l-a hrănit, a avut grijă de el şi l-a aşezat lângă fereastra din camera lui. Dar la fel de misterios şi de rapid precum intrase în comă, Paul muri. Vestea morţii lui se răspândi în doar câteva minute. Prietenii şi rudele din întregul ţinut s-au adunat la casa familiei şi au construit un sicriu împreună, au săpat mormântul, iar în cea de-a treia zi l-au îngropat.
Familia era copleşită de durere. Deşi se aşteptau în orice zi la moartea lui Paul, momentul în sine tot a fost un şoc. Doi ani de aşteptare nu au atenuat durerea.
Oamenii se aşteaptă să le moară părinţii; soţiile ştiu că există mari şanse ca soţii lor să moară înaintea lor. Dar moartea unui om tânăr e împotriva firii. Nu face parte din ordinea firească a naşterii, creşterii şi decăderii. Moartea unui copil întoarce lumea pe dos. Este o durere atât de profundă, că nimic nu mai pare să aibă sens sau să conteze. Nu ai cum să te pregăteşti pentru moartea celor tineri.
Într-un fel, suntem conştienţi că accidentele nu îşi aleg victimele şi că bolile terminale lovesc oameni de toate vârstele. Ştim şi că pe măsură ce îmbătrâneşti, te apropii mai mult de momentul morţii. Şi totuşi, oricât de bine pregătiţi credem că suntem, chiar dacă moartea este inevitabilă şi nu ocoleşte nicio familie, întotdeauna ne găseşte nepregătiţi.
Oricare ar fi momentul sau circumstanţele decesului, supravieţuitorii se simt furioşi şi vinovaţi – furioşi pentru că au fost abandonaţi şi lăsaţi singuri, vinovaţi pentru că ar fi putut proceda altfel, că au rămas multe nespuse, că au rămas multe lucruri neterminate. Dacă: ar fi avut grijă de el, l-aş fi obligat să se îngrijească, nu aş fi lăsat-o să iasă afară în acea zi, dacă nu ne-am fi certat ieri. Dacă ne-am fi iubit mai mult. Furie faţă de ceea ce s-a întâmplat, vină faţă de ceea ce nu s-a întâmplat. Numai cei îndoliaţi ştiu cât de profunde sunt aceste emoţii şi numai ei le pot depăşi în timp.
Lăsând la o parte ritualurile şi tradiţiile, nu există un mod „potrivit” de a-ţi arăta durerea. Chiar dacă există un model general al doliului, deseori generalizările nu se aplică şi fiecăruia în parte. Fiecare persoană este unică şi fiecare percepe lumea în felul său. Dacă impui anumite aşteptări în privinţa exprimării sentimentelor, poţi face mai mult rău.
Anna s-a confruntat cu o astfel de problemă. La înmormântarea lui Paul, chiar înainte ca trupul acestuia să fie dus din casă la mormântul săpat sub fereastra camerei lui, Anna ne-a spus că îi era groază de ce urma. Conform obiceiului, trebuia să intre într-o casă vecină, plină de femei, să îşi sfâşie hainele de pe ea, să îşi smulgă părul din cap şi să bocească în timp ce sicriul era coborât în groapă. Restul zilei trebuia să şi-l petreacă alături de rude, bocind, pentru a-şi arăta durerea.
Problema Annei era că în acel moment, nu se simţea în stare de aşa ceva. Poate că Paul fusese bolnav prea mult timp şi a considerat moartea lui ca pe o eliberare sau poate că încă nu-i părea reală. Indiferent de motiv, Anna nu era în stare să îşi exprime cu adevărat durerea în public în acea zi. Nu era sigură de sentimentele ei, însă trebuie să se poarte ca şi cum ar fi fost copleşită de durere. Dacă nu s-ar fi comportat aşa, ar fi fost ostracizată de familie.
Anna ar fi trebuit să trăiască un catarsis ritual, dar totul s-a transformat într-o acţiune fără sens, de faţadă, care îi putea face mai mult rău. Când pământul a început să cadă peste sicriu, Anna şi toate celelalte femei s-au învârtit în jurul lui, au bocit şi au jelit. Obiceiul a forţat-o să se prefacă. Practica şi maniera de exprimare impuse nu făceau altceva decât să amplifice sentimentul de vinovăţie. Ce fel de cumnată era dacă nu putea simţi ceea ce toată lumea îi spunea că trebuie să simtă?
Conform obiceiului, femeile trebuiau să bocească. În acelaşi timp, toţi bărbaţii de la înmormântare stăteau sobri şi niciunul nu avea lacrimi în ochi. Nu l-am văzut pe niciunul plângând. Femeilor li se impunea să îşi afişeze sentimentele, însă bărbaţii trebuiau să le ascundă. Dacă este aşa, atunci seamănă foarte mult cu societatea americană. În ambele cazuri, obiceiurile afectează sentimentele reale. Atât bărbaţilor, cât şi femeilor li se spune ce să simtă, (chiar dacă nu li se spune niciodată direct), când să simtă şi cum să se exprime.
Impunând oamenilor aceste sentimente şi acţiuni, pui obstacole în calea vindecării lor. Oamenii au sentimente diferite în momente diferite. Chiar dacă moartea este universală şi nimeni nu este ferit de apariţia ei tragică, este o experienţă personală şi unică. Nimic altceva nu ne obligă să ne gândim la marile întrebări supreme cu o astfel de iminenţă. În faţa morţii suntem copleşiţi de cele mai fundamentale temeri şi anxietăţi. Fiecare persoană suferă în singurătate, iar felul în care simte şi îşi exprimă pierderea diferă de la un om la altul.
Willard Gaylin scrie: „Lunga suferinţă a celui îndurerat de un deces, fie şi unul netraumatic, nu va putea fi niciodată pe deplin înţeleasă de cel care nu a trecut printr-o astfel de experienţă. Timpul nu vindecă toate rănile, iar vindecarea celor mai adânci răni va dura mult mai mult decât şi-ar putea vreodată imagina cel care nu a fost rănit.”
Sentimentele nu se trezesc la comandă şi ritualurile care presupun anumite manifestări de emoţii pot face mai mult rău. În loc să vindece, pot da naştere unui neaşteptat sentiment de vinovăţie, fiindcă cel îndoliat are impresia că într-un fel nu este normal, pentru că ceea ce trăieşte şi simte nu corespunde obiceiurilor impuse. Deseori, manifestarea sentimentelor puternice te ajută să te simţi mai bine. Dar dacă pretinzi ca emoţiile să fie exprimate într-un anumit fel şi la un anumit moment, nu faci altceva decât să ignori unicitatea fiecărei personalităţi. Într-o atmosferă înţelegătoare şi cu susţinerea prietenilor şi familiei, sentimentele se vor lămuri rând pe rând, în ritmul propriu.
Suferinţa provocată de moartea cuiva drag este o adevărată rană. Unii oameni ignoră acele răni, alţii intră în şoc. Uneori, o rană se vindecă în câteva zile, alteori aceeaşi rană apărută într-un alt moment se vindecă în luni de zile. Vindecarea nu are termen limită. S-ar putea ca unele sentimente să nu dispară niciodată.
La patruzeci de ani de la răpirea şi uciderea copilului său de un an şi jumătate, Anne Morrow Lindberg încă îşi mai amintea groaza şi coşmarul din primăvara anului 1932. Şi-a amintit foarte clar confuzia, secţia de poliţie care s-a instalat în casa ei, detectivii, poliţiştii şi agenţii serviciilor secrete. Pe atunci, totul părea a fi din altă lume.
Mai mult, şi-a amintit că la început, incertitudinea era paralizantă. Scria că i se părea că a suferit o amputare. Iar după aproape o jumătate de secol, scria: „Încă mai simţi tot membrul pierdut, până la terminaţiile nervoase. E ca şi cum intensitatea durerii a înghiţit distanţa dintre mine şi cel dispărut.”
Alice Ginott povesteşte o experienţă asemănătoare. Când îşi aminteşte reacţia sa la moartea soţului ei, descrie amorţeala şi şocul pe care le-a resimţit. Durerea se localizase în stomac şi nu se potolea. „Uneori o simţeam mai puţin, alteori mai mult; dar părea să mă însoţească tot timpul,” scria aceasta. „Noaptea, durerea era insuportabilă şi nu îmi doream decât să nu mai simt nimic.”
Chiar dacă îşi dorea să se anestezieze, amorţeala iniţială a făcut loc unor pusee de dor. „Sufeream de o boală emoţională temporară care îşi urma cursul prestabilit,” scria aceasta. „Nimic din ceea ce făceam nu schimba chinul implacabil sau şiroaiele de lacrimi. Era o boală marcată de grave schimbări de dispoziţie, din abisul depresiei pe culmile exaltării. Plângeam la serviciu, plângeam pe stradă, mă trezeam plângând pentru orice ar fi putut şi ar fi trebuit să se întâmple!”
Doliul este o formă de boală emoţională. Cel îndoliat, copleşit de durere şi suferinţă, acţionează iraţional, îşi doreşte dintr-o dată pe cineva alături care să îl consoleze, iar apoi îşi doreşte enorm să fie lăsat în pace, singur cu amintirea lui. Aşa cum cel care a suferit arsuri vrea să fie strâns în braţe, dar nu poate face asta fără a suferi chiar mai mult, cel care a suferit din cauza decesului cuiva apropiat are nevoie de prieteni, dar deseori va respinge toate eforturile de a-l ajuta.
După moartea soţiei sale, un bărbat de vârstă mijlocie a fost invitat la nişte prieteni la cină. S-au oferit să îl ajute cu tot ce pot. Dar toate ofertele lor au fost refuzate. Nu reuşea să vină la întâlniri, uita să răspundă la telefon. Din cauza neliniştii, groazei, furiei şi sentimentului de vinovăţie, îi era greu să accepte dorinţele celorlalţi de a-l ajuta. Din păcate pentru prietenii lui, tulburarea sa emoţională, cu contradicţiile şi refuzurile sale, a reprezentat o jignire personală. Au ajuns la concluzia greşită că acesta nu îşi mai dorea prietenia lor. Până la sfârşitul anului, prieteniile suferiseră presiuni atât de mari, încât s-au destrămat irevocabil.
Prietenii lui nu au putut înţelege amploarea durerii şi confuziei lui. Nu puteau accepta lipsa lui de raţiune sau timpul necesar pentru a-şi recâştiga echilibrul.
Aşa cum un organism sănătos îşi revine în final, suferinţa celor îndoliaţi se transformă în cele din urmă. Însă o rană care nu se vindecă este dovada unei probleme mai profunde şi a doliul care continuă la nesfârşit şi trebuie analizată. Îndoliatul trebuie să îşi reia viaţa. Nu înseamnă că lasă trecutul în urmă sau că îl uită; înseamnă că îl acceptă şi merge mai departe.
Edourda de Moura Castro a suferit de leucemie. Ştia de boală şi nu îşi făcea iluzii în privinţa evoluţiei. Fusese diagnosticat pe când avea cinci ani, iar acum, la vârsta de şapte ani, avea nevoie de un aparat de oxigen în dormitor care să-i mai aline suferinţa.
Edourda ştia că urmează să moară. S-a pregătit pentru propria moarte ajutând la aranjamentele pentru slujba funerară şi înregistrând un mesaj pentru toţi copiii afectaţi de boli terminale. Le-a spus: „Dacă nu te agăţi cu disperare de corpul tău şi te laşi dus încetul cu încetul, nu este atât de dureros.”
Însă durerea îl copleşea. A spus: „Nu mă simt bine şi sunt prea bolnav să mai trăiesc.” A rugat-o pe mama lui să îl deconecteze de la aparatul de oxigen. Mama lui a spus: „L-am oprit. Mi-a strâns mâna şi faţa lui s-a luminat de un surâs imens. Apoi s-a dus.”
Elisabeth Kubler-Ross organizează sesiuni pentru cei care au rude aflate pe moarte. La un astfel de atelier, au venit o mamă şi fiul ei de 18 ani, care avea o tumoră cerebrală. Împreună, alături alţi oameni care s-au confruntat cu perspectiva morţii, fiul şi mama lui şi-au împărtăşit temerile şi durerile, neliniştile şi furia. Mama a întrebat grupul: „Ce te mai poate consola atunci când nu mai ai nicio speranţă?” Adresând întrebarea, întrezărea deja o parte din răspuns. Mama şi fiul înfruntaseră împreună cea mai mare tragedie a vieţii. După moartea fiului, a avut loc o tranziţie. Deşi mama spunea că abia mai putea vorbi, emoţiile profunde împărtăşite cu fiul ei au creat o fundaţie pe care durerea se putea transforma în cele din urmă în capacitatea de a regăsi bucuria de a trăi.
Dacă ceva te poate ajuta, nu înseamnă că acel ceva trebuie să fie şi de o mare profunzime. Într-o lume agitată, cu surle şi trâmbiţe, uităm uneori cât de puternică este tăcerea. Simpla prezenţă alături de celălalt aduce deja consolare. Aşa cum scria May Sarton, „Uneori, tăcerea este dovada supremă de înţelegere şi respect. Consolează mult mai mult decât cuvintele false de alinare.”
Copiii par să ştie asta mai bine decât adulţii. Se spune că o fetiţă a mers în vizită la o vecină a cărei fetiţă – prietena ei – murise. Când s-a întors, tatăl ei a întrebat-o unde a fost.
„Să o consolez pe mama ei,” i-a spus aceasta. Tatălui nu-i venea să creadă şi a întrebat-o ce a făcut pentru a consola o femeie care a suferit o pierdere atât de îngrozitoare.
„Am stat în poala ei şi am plâns împreună cu ea,” i-a spus.
Apelul la raţiune, cuvintele sau clişeele de consolare nu ar fi ajutat mai mult decât acest act inocent. Chiar dacă mulţi adulţi cred că trebuie să spună cuvintele potrivite sau să încerce să-i facă să nu se mai gândească la cei pe care i-au pierdut, fetiţa ştia că nu mai era nimic de spus. Dar asta nu însemna că nu mai era nimic de făcut. Aşezându-se în poala mamei nu i-a alinat durerea, ci poate chiar a amplificat-o. Dar a fost o dovadă a grijii şi preocupării, un gest din inimă, un act de speranţă. A simbolizat continuarea vieţii, însă nu a calmat suferinţa. Fetiţa avea dreptate: durerea împărtăşită cu toată inima este o cale importantă spre vindecare.
Şi totuşi, adevărul este că fiecare percepe moartea în felul său. Gerald Larue scrie despre moartea nepotului său care nu împlinise nici măcar doi anişori. La mai bine de un an de la moartea copilului, a spus: „Fiecare face faţă în felul său şi manifestările noastre fluctuează. Deseori plâng. Sunt furios – pe cine sau pe ce, nu sunt sigur – dar sunt furios fiindcă moartea mi-a răpit pe cineva care însemna atât de mult pentru mine. Sunt mâhnit şi distant. Am nevoie de apropiere şi de căldură. Simt durere şi resemnare.
Trec prin multe stări şi schimbări. Acum am impresia că totul e în regulă, dar sunt momente în care mă uit la copiii care se joacă în parc şi mă cuprinde tristeţea şi furia pentru că niciodată nu îmi voi mai putea duce nepotul acolo. Prin minte mi se perindă imagini care îmi provoacă durere şi lacrimi.
Acum, de bine, de rău, viaţa merge mai departe. Pământul se învârte în jurul axei sale, zilele se transformă în săptămâni, iar săptămânile în luni. Timpul o să vindece rănile pierderii suferite, dar cicatricele despărţirii rămân, iar amintirea copilului iubit şi iubitor nu se şterge.
Timpul este preţios, dar numai atunci când dă valoare vieţii şi o face mai frumoasă. Nepoţelul meu m-a emoţionat profund şi niciodată nu voi mai fi la fel.”
Moartea celor dragi ne schimbă pentru totdeauna. Niciodată nu vom mai fi la fel. Însă această schimbare depinde şi de noi. Fie ne lăsăm doborâţi de experienţă, fie ne călim asemenea oţelului topit în cuptor pentru a se întări şi mai mult când se răceşte. Să ne gândim că lumea este un loc în care se nasc tot timpul copii. Cineva spunea odată că atunci când se gândeşte la întreaga lume, o apucă tristeţea pentru că îşi dă seama că în fiecare moment, undeva ninge şi viscoleşte. Prietenul ei a răspuns că atunci când se gândeşte la restul lumii, ştie că undeva, în acel moment, răsare soarele.
„A-l iubi pe cel ce te iubeşte,” scria Madame de Giradin, “a-l admira pe cel ce te admiră, într-un cuvânt, a fi idolul idolului tău înseamnă a trece dincolo de limita bucuriei umane; înseamnă a fura focul din ceruri.”
Fiecare viaţă este un dar şi fiecare dragoste este darul bucuriei. Moartea pare să ne răpească totul. Însă nu pierdem tot. Iubirea poate dăinui prin actul amintirii. În iudaism există rugăciunea numită Izkor, adică „îşi va aminti” în ebraică. Catolicii aprind lumânări în biserică în memoria celor care au murit. Mulţi africani pun deoparte porţii de mâncare în timpul mesei, iar adepţii şintoismului trag clopotele în temple.
Legăturile cu trecutul se formează în amintiri. Tristeţea morţii şi durerea iubirii ne pot da forţe noi şi puterea de a merge mai departe. Cei pe care îi pierdem în faţa morţii nu sunt daţi uitării dacă sărbătorim viaţa şi negăm disperarea. Amintirea face parte din procesul de vindecare ce reuneşte viaţa şi moartea ca semn al recunoştinţei şi ca expresie a iubirii. Prin acţiunile supravieţuitorilor, cei dispăruţi continuă să trăiască.
Tocmai pentru că am iubit, simţim durerea morţii. Şi fiindcă iubirea nu cunoaşte graniţele trupului fizic, se întoarce la noi. Până când nu vom fi gata să ne bucurăm din nou de viaţă, în timp ce vindecarea îşi urmează cursul haotic şi straniu, nu putem decât să le cerem celorlalţi să ne fie aproape. Aşa cum scria Alfred Lord Tennyson: „Alături să-mi fii când mi-e pe-apus lumina/Şi sângele de-abia se mişcă, şi nervii sfredelesc/Şi-mi dau fiori; şi fibrele din piept bolesc/ Şi-ale fiinţei roţi deprind rugina.” La fel scria şi Archibald MacLeish: „Atunci suflă peste tăciunii inimii,/Acum s-a făcut lumină peste tot.”
Ne dorim căldura prietenilor. Avem nevoie de ei când ne dăm seama că ne-a rămas doar cenuşa. Prietenii sunt cei ce ne ajută să înţelegem că nu cenuşa rămâne, ci tăciunii care se pot reaprinde. Prietenii sunt indispensabili fiindcă moartea ne lasă singuri şi expuşi. „Sentimentul că eşti vulnerabil fără tovarăşul de o viaţă,” scrie Ies Spetter, „trezeşte uşor îndoiala că nu te vei mai apropia vreodată de o altă persoană.”
Ies Spetter spune povestea unei văduve care i-a mărturisit că a trecut printr-un adevărat supliciu moral fiindcă ieşise la cină cu un bărbat şi a stat la aceeaşi masă la care ea şi soţul ei mâncaseră la un moment dat. Sentimentul de trădare era copleşitor. Pe măsură ce ea şi partenerul ei se implicau tot mai mult emoţional şi sexual, neliniştea ei creştea. „Dezvoltase o adevărată obsesie legată de curăţenia din casă,” scrie Spetter, „şi numai după ce a fost ajutată să îşi dea seama că era încă într-un doliu amânat şi-a depăşit treptat auto-dezaprobarea. Apoi a reuşit, încet-încet, să îşi reia viaţa, construindu-şi noi modalităţi de a comunica şi, în cele din urmă, îndrăznind să iubească din nou fără să-şi reproşeze nimic.”
Doliul este un proces emoţional. Nu poate fi grăbit, dar poate fi ajutat. Thomas Scheff spune povestea unei femei care şi-a pierdut fiica la o vârstă fragedă. La doi ani de la moartea ei, mama se gândea la sinucidere. A mers la un terapeut care a ajutat-o să treacă de la refuzul de a accepta realitatea morţii fiicei sale la punctul în care femeia era gata să se bucure din nou de viaţă. Terapeutul a încurajat-o pe femeie să aducă la şedinţă o fotografie cu fiica ei. Apoi a rugat-o să vorbească pozei fetei. În cele din urmă, a reuşit să spună: „Trebuie să te las să pleci. Nu vreau, pentru că te iubesc. Vreau să fii aici cu mine. Dar trebuie să te las să pleci, chiar dacă nu pot. Adio, iubita mea.”
Doug şi Barbara plănuiau să se căsătorească, dar voiau să aştepte o vreme. Pe când eram în străinătate, într-un an sabatic, am primit o scrisoare de la ei. Spuneau că la un control medical de rutină, medicul a găsit o pată pe plămânul lui Doug. Aşteptau rezultatele unor noi analize. O lună mai târziu, a sosit a doua scrisoare. Doug fusese operat pentru extirparea unei tumori. Mă aşteptau cu nerăbdare să revin pentru a le putea oficia căsătoria. Am programat ceremonia pentru mijlocului lunii octombrie.
Când am ajuns acasă, spre sfârşitul lui septembrie, în aeroport mă aşteptau un grup de prieteni. Doug şi Barbara erau vizibil absenţi. Mi s-a spus că Doug era din nou în spital. Avea probleme cu ochii. Medicii credeau că tumora se extinsese la creier.
Doug şi Barbara hotărâseră că nu mai puteau aştepta întoarcerea mea pentru a se căsători. Voiau să se căsătorească înainte ca Doug să ajungă din nou în spital. Aşa că au mers la un judecător în vinerea dinaintea sosirii mele şi au devenit oficial soţ şi soţie.
Doug a fost supus mai multor tratamente cu radiaţii, dar acestea nu au reuşit să distrugă tumoarea malignă. Ochii începuseră să îl deranjeze şi acum nu îi mai putea ţine deschişi. Şi-a pierdut simţul echilibrului şi avea nevoie de baston, apoi de un umblător. În câteva luni, era izolat în casă, pentru ca mai apoi să cadă la pat.
De câteva ori, Barbara şi-a exprimat dezamăgirea că nu au avut parte de o ceremonie de căsătorie în ritul culturii etice. Deşi pentru ei era important să fie căsătoriţi, parcă ceva lipsea. Şi Doug spusese de mai multe ori că şi-ar fi dorit o ceremonie de căsătorie umanistă. Scurta ceremonie din sala de cununie civilă nu i-a mulţumit pe niciunul dintre ei, deşi nu puteau spune exact ce simţeau că lipseşte. Nimeni nu mai avea vreo speranţă că îşi va reveni. Într-o seară, pe când stăteam cu el şi cu Barbara, acesta m-a întrebat dacă aş putea oficia o slujbă de căsătorie pentru ei.
În mai puţin de o săptămână, prietenii apropiaţi şi rudele au venit la ei acasă. Am hotărât să ţinem ceremonia în solariu – locul în care fusese instalat patul de spital al lui Doug pentru ca el să poată privi spre grădină. Doug stătea întins pe pat, doar parţial conştient şi coerent. Ceilalţi stăteau în picioare în jurul lui, iar Barbara era aşezată lângă el, ţinându-l de mână. Fiecare a spus câteva cuvinte şi ne-am împărtăşit gândurile şi sentimentele. Când am terminat, Doug, care avusese ochii închişi pe toată durata ceremoniei, a spus că a venit rândul lui să vorbească. Şi a vorbit.
„Sunt înconjurat de căldură şi iubire nemărginită,” a spus el. Şi parcă se ridicase un văl de pe el, părea că în acele clipe mâna morţii îi părăsise trupul şi fusese transformat cu totul. Ne-a vorbit despre dragostea lui pentru Barbara şi ne-a spus cât de mult însemnam toţi pentru el.
Înconjurat de cei apropiaţi, în liniştea propriului cămin, sub spectrul vădit al morţii şi-au reafirmat ataşamentul unul altuia. Apoi Doug a închis din nou ochii şi a adormit.
Două săptămâni mai târziu, s-a stins acasă. Am programat slujba de înmormântare la casa de întâlnire Ethical Humanist. Dacă nunta a fost restrânsă, acasă, cu nici zece oaspeţi, slujba de înmormântare a fost publică şi casa de întâlnire s-a umplut de prieteni, rude, cunoştinţe şi colegi. Slujba a amintit inevitabilitatea morţii, precum şi pierderea şi durerea pe care le simţim cu toţii. Însă Doug lăsase ceva fiecăruia dintre cei ce l-au cunoscut, iar acel ceva dăinuie prin noi. Cei care i-au fost deosebit de apropiaţi au vorbit despre calităţile, mărinimia şi umorul lui. Membrii societăţii pasionaţi de muzică ştiau că lui Doug îi plăcea jazz-ul, aşa că au încheiat slujba cu blânda şi trista „Mood Indigo.”
Aşa s-a sfârşit o lună extenuantă, dar emoţionantă – de la trăirile intense ale nunţii pe patul de moarte la patosul unei slujbe funerare pentru un bărbat a cărui viaţă s-a sfârşit la puţin timp după ce a început iubirea.
„Amândoi simţeam nevoia să ne reafirmăm afecţiunea puternică,” îşi spune acum Barbara. „Am simţit iubirea în trăirile amândurora, iar dragostea şi sprijinul oaspeţilor de la ceremonie au fost de-a dreptul copleşitoare. Altfel nu cred că aş fi avut puterea să fac faţă inevitabilului. Calmul şi siguranţa şi bucuria implicării lui Doug în ceremonia de căsătorie pe care şi-a dorit-o atât de aproape de moartea sa mi-au lăsat o amintire ce continuă să spulbere durerea şi supărarea care mă cuprind atunci când mă gândesc la clipele scurte, dar minunate petrecute împreună.
Slujba de înmormântare a fost precum fila cea din urmă, închisă peste albumul nostru. Pentru mine, slujba a fost de fapt expresia sentimentelor mele pentru Doug şi consolarea celorlalţi apropiaţi care au rostit câteva cuvinte pline de emoţie. A marcat finalul unei relaţii pline de viaţă. În loc să îşi ia rămas bun ca un bolnav pe moarte, îi voi fi pe veci recunoscătoare pentru că şi-a făcut loc în viaţa mea într-un mod atât de special.
Nu am cuvinte să descriu cât de mult înseamnă pentru cei aflaţi pe moarte, pentru ei şi familia lor, să facă parte din viaţă!”
Wendy avea patru ani. La o lună de la moartea mamei sale, Wendy se plângea că nimeni nu o iubeşte. Vrând să o liniştească, tatăl lui Wendy i-a explicat că există mulţi oameni care o iubesc şi a făcut o listă aceştia. Wendy era tot nemulţumită. „Dar când mami nu era moartă,” a spus ea, „nu aveam nevoie de atâţia oameni. Unul era de-ajuns.”
Nimeni nu poate fi înlocuit vreodată. Fiecare om este unic şi, în anumite momente ale vieţii, găsim câte o persoană care ocupă cel mai important loc în inima noastră. Atunci când moare acea persoană, golul lăsat nu poate fi umplut de nimeni altcineva. Activităţile şi diversiunile nu ajută. Mama lui Wendy nu putea fi înlocuită de alte rude. Chiar dacă tatăl ei s-ar fi recăsătorit, noua ei mamă nu ar fi fost la fel, nu pentru că ar fi iubit-o mai puţin, ci pur şi simplu pentru că nu există doi oameni la fel, iar Wendy, într-un fel sau altul, va rămâne mereu devotată mamei sale.
Tatăl lui Wendy a avut oarecum dreptate: dacă ai oameni care te iubesc, rănile despărţirii se vor vindeca mai repede. Cu înţelegere şi sprijin, povara doliului devine mai uşoară, iar viaţa poate fi trăită din nou. Ann Morrow Lindberg a descris acea înţelegere care exprimă durerea pierderii: „Curajul este primul pas, dar nu este suficient să suporţi lovitura cu curaj. Stoicismul înseamnă curaj, însă este doar răgazul de la jumătatea unui drum lung. Este un scut pe care ţi-l permiţi doar o scurtă vreme. În final, trebuie să renunţi la scut şi să rămâi deschis şi vulnerabil. Altfel, ţesutul cicatrizat va închide rana şi nu va mai creşte nimic. Pentru a putea creşte, pentru a renaşte, trebuie să rămâi vulnerabil şi deschis iubirii, dar şi vădit deschis posibilităţii de a suferi mai mult.”
Capacitatea de a rămâne deschis nu înseamnă să îl idealizezi pe cel dispărut, ci să îl vezi exact aşa cum este el. Necrologurile care îi descriu pe cei dispăruţi ca pe nişte sfinţi şi oaspeţii care ignoră defectele prietenilor nu îi ajută pe cei îndoliaţi. Practic, aceste tentative de amabilitate contribuie fără să vrea la sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului.
La puţin timp de la moartea tatălui ei, o femeie a început să meargă la un terapeut, însă nu din cauza durerii, ci pentru că ajunsese să îşi smulgă părul din cap, la propriu. Îşi smulgea fire de păr din cap. Nu îşi putea controla sau înţelege comportamentul. Pe parcursul şedinţelor a vorbit despre tatăl ei. În timp, s-a dovedit că avusese un părinte exigent care stabilise pentru fiica lui standarde stricte, imposibile, pe care nu le putea atinge. Toată viaţa a trăit cu impresia că tatăl ei se uita dezaprobator la tot ceea ce face. Abia după ce şi-a dat seama că tatăl ei avea nişte trăsături pe care ea le detesta a înţeles că prin smulgerea firelor de păr, îşi continua în mod simbolic relaţia cu el. În final, după ce şi-a dat seama că nutrea sentimente confuze faţă de el, un amestec de iubire şi ură, comportamentul ei nevrotic a încetat.
Dacă vrei să te vindeci, trebuie neapărat să recunoşti atât părţile bune, cât şi aspectele deranjante ale unei relaţii. Pentru a-i onora pe cei dispăruţi, trebuie să îţi asumi câteva dintre cele mai bune calităţi ale lor şi să le pui în practică, însă acest lucru este posibil numai dacă recunoşti şi că persoana respectivă nu a fost perfectă.
Idealizarea nu ajută; speculaţiile nu vor grăbi vindecarea; evitarea nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Şi atunci ce ar putea fi de folos, de unde poate veni consolarea?
De fapt, vine din împărtăşirea durerii alături de ceilalţi. O scrisoare de condoleanţe, o vizită, un telefon. Sentimentul că celorlalţi le pasă de tine, că înţeleg, acceptă şi iartă. E vorba de senzaţia de solidaritate, tăcere şi emoţie. Aceste gesturi mărunte, dar sincere lasă celui îndoliat timp şi loc să facă faţă vieţii transformat, dar întreg.
Nu ştim de unde am venit sau încotro vom merge când vom muri. Uneori avem impresia că ne trăim viaţa precum un licurici care luminează o părticică a lumii, zboară o vreme, apoi se întoarce în pământ pentru a face loc altei vieţi.
Alteori ne gândim că poate mai e şi altceva. Însă va rămâne pe veci un mister. Nu ştim nimic despre începuturile sau sfârşitul lumii, despre rai sau despre viaţa de apoi. Putem doar să ne folosim imaginaţia şi să îi dăm dreptate lui Emily Dickinson:
„În închipuirea mea, Raiul nu poate fi decât un cer albastru nemărginit, mai mare decât cel pe care îl pot vedea în luna iunie – şi acolo sunt prietenii mei – fiecare dintre ei.”
Mergi sus