Mesaje de la dumneavoastră

mesaje

Acesta nu este un Forum. Daca doriti sa intrati in dialog cu alti parinti de ingeri,  este necesar sa va inregistrati pe Forumul E.M.M.A.

Daca doriti sa postati un mesaj AICI si daca doriti sa fiti contactat/a, este esential sa lasati adresa de e-mail si/sau un numar de telefon care nu vor fi facute publice decat la cerere!

Toate datele personale vor ramane confidentiale, cu exceptia cazului in care doriti si mentionati in mod expres ca datele dumneavoastra de contact sa fie facute publice.

Nici un mesaj nu apare imediat dupa ce a fost trimis, ci va aparea in cel mai scurt timp posibil de la expediere.

Multumim pentru intelegere!

 

Comments

Plang la fiecare poveste,

Plang la fiecare poveste, mi-am pierdut si eu ingerasul, pe Vladimir, la 20 de saptamani, pe 16.02.2013 traiesc in Franta si chiar daca am avut rezerva singura in spital si am fost ingrijita non-stop, o moasa venea din sfert in sfert de ora sau de fiecare data cand apasam pe buton iar apropiatii erau lasati sa intre la orice ora din zi sau din noapte si inclusiv in blocul operator la neonatologie, copilasul meu tot in ceruri este. mi se vor face toate analizele posibile si imposibile si mie si bebelusului insa nici asta nu mi-l aduce inapoi. ma doare ca ai semnat sa le incinereze, mi-au permis aici sa mi-l iau si sa il inmormantam, chiar daca e atat de micut. la spital moasele mi l-au imbracat si i-au facut poze pe care le vor pastra in dosarul, n-am fost in stare sa le vad inca. el este inregistrat pe numele nostru la primarie si vesnic in inima noastra. si pot sa spun ca sunt mama, desi copilul meu nu mai e printre noi. ma doare sa aud ce practici neortodoxe sunt folosite in tara noastra, e injust si inuman. nu stiu daca nu cumva sa-i dai o identitate si sa il inmormantezi nu iti face psihic mai mult rau decat bine, insa n-am putut sa il las. bebelusii care sunt lasati in spital dupa asemenea tragedii, in Franta sunt inmormantati de catre spital in cimitirul lor.m-a surprins atentia pe care o dau acestor lucruri si sper, desi e prea devreme, sa mai atenueze din durere, ea n-o sa treaca, totusi, niciodata.

gabriel alexandru

ingerasul pe care l-am intalnit prea tarziu intr-un spital din iasi a plecat la ceruri pe 3 noiembrie la 5.30 dimineata. Tetralogia fallot a lovit din nou. Lipsa chirurgilor cardiologi pentru copii e o mare drama. Copiii mor fara nici o sansa. Mi-e dor de puiul mic pe care l-am iubit ca pe al meu.A fost inmormanta exact de ziua numelui sau...

 

aveti un inger in cer

Asa mi a spus preotul in ziua in care mi a ingropat copilul.Copilul meu ar fi avut 15 ani!!! Nu stiu daca vreodata cineva ar putea sa vindece rana profunda,deschisa inca ,pe care Bogdan a lasat o in inima mea.Un an intreg adormeam seara cu gandul ca dimineata nu ma voi mai trezi si asta pentru ca ,in fiecare sear il visam. Viata mea se desfasura noaptea,nu ziua.Stiti,in momentul in care a plecat,daca cineva mi ar fi smuls pe viu ,inima din piept,nu m ar fi durut mai tare decat perdera copilului meu.Aceasta pierdere venea dupa o suferinta de 2 luni in spitalul LUIS TURCANU din Timisoara.Mamelor care nu si au purtat copiii in brate,dar si celor care au avut fericirea sa isi stranga ingerasii la piept,le pot spune doar atat,ingerasul vostru vegheaza asupra voastra de sus ,acolo unde sunt convinsa ca sta si se roaga,ca suferinta voastra sa fie mai usoara,apoi stim cu totii ca intr o zi ne vom intilni,despartirea este doar vremelnica.Eu mi am tinut copilul in brate 1 an si 2 luni.atat de putin,dar va spun sincer ca in visele mele l am vazut crescand si bucurandu se de familia noastra alaturi de ceilalti doi frati ai lui si sunt convinsa ca atunci cand Dumnezeu ne incearca uneori cu cate un necaz el,Bogdan se roaga ca necazul sa fie mai suportabil.AVETI UN INGER IN CER,toate mamele care au pierdut ingerasi au un motiv in plus sa isi ridice privirea spre cer si sa si usureze suferinta ,privind cu ochii mintii la ingerasii lor.

va rog sa ma ajutati ...nu

va rog sa ma ajutati ...nu stiu daca am facut bine...nimeni nu mi-a spus nimic ce e de facut... mi s-a provocat nasterea la 22 saptamani pentru ca puiul meu drag nu mai traia trebuia sa il inmormantez ? puteam sa fac ceva in sensul acesta? stie cineva ceva?

ingerasul meu David

nici nu stiu ce sa mai spun ....a trecut o saptamana de cand vestea ca puiul meu nu mai traieste m-a trasnit ....parca traiam un cosmar si speram ca o sa ma trezesc si va fi totul bine... 22 de saptamani totul a fost perfect ...analize, ecografii ...totul la morfologia fetala cand abia astepta sa il vad pe puiul meu medicul a inceput : aia normal, ailalta normala .....iar la final ...sarcina oprita in evolutie....am crezut ca se desface pamantul sub mine... am ajuns la spital ...nimeni nu spunea nimic ...parca ma evitau ...ia pastila asta ...perfuzia asta si ...gata asta a fost au urmat incurajarile ...o sa faci altul ...asta e...parac era vorba de un obiect ...nimeni nu intelegea ca era vorba de viata mea si ca odata cu el am murit si eu ...nimeni nu o sa inteleaga asta... nimeni nu s-a gandit la puiul meu ...nimeni imi vine sa inebunesc...simt ca eu i-am facut rau ...ca trebuia sa mor si eu odata cu el ...innebunesc ca l-am lasat in spital ... m-a durut indiferenta lor si nepasarea...nici macar o vorba buna ...nici medicul , nici o asistenta...ce sa mai spun de pshiholog simt ca eu i-am facut rau si sentimentul asta ma va urmari toata viata ...si nici nu vreau sa scap de el...voi trai toata viata cu durerea asta in suflet vroiam sa il cheme David...acum David e ingerasul meu si sper sa ma ierte ...abia asteptam sa il tin in brate...imi e tare dor de el ... mi-am facut curaj si am fost la cei de la anatomie patologica ...nimic mi-au arata un registru ...mi-au citit ce scria acolo si asta e....toata lumea ridica din umeri ...eu vroiam sa imi spuna cum era ...cat de frumos era sunt sigura ca era cel mai frumos ...imi doresc sa il visez

Am citit-o printre randuri ca

Am citit-o printre randuri ca nu am avut putere si seamana izbitor cu a noastra[eu sunt bunica],nu ar trebui sa treaca nimeni prin asa ceva si din pacate eu personal cred ca nu ne poate ajuta nimic,nici macar timpul La noi a durat 10 luni,cele mai grele,cele mai frumoase,o incarcatura de sentimente si iubire infinita.

 

matei-sufletul meu plecat

sunt la fel ca si voi o mama cu sufletul sfasiat. Azi cand se implinesc doi ani de cand MATEI, a plecat sunt la fel de distrusa si neimpacata cu ideea ca tot ce putea fi frumos si mai ales incununarea toatelor viselor mele, s-a transformat intr-un cosmar din care nu voi mai iesi atat timp cat voi trai. Si cu regret va spun, ca daca nu ar fi pe pamant alaturi de mine Irina, surioara lui, si daca atunci nu ar fi trebuit sa ma intorc la ea, as fi ales sa plec odata cu el, ingerasul meu scump. Dupa ce am nascut-o pe Irina, acum 8 ani si jumatate, tot dupa o sarcina destul de dificila cu amenintare de avort, si dupa indelungi tratamente ca sa raman insarcinata, am spus ca voi mai face inca un copil daca Dumnezeu mi-l va da fara tratament. S-a intamplat aceasta minune la sase ani dupa nasterea Irinei. Sarcina cu Matei m-a luat prin surprindere, credeam ca nu mai este posibil. Apoi incepand de la sase saptamani au inceput socurile. Mai intai medicii au vazut-o ca pe o extrauterina, mai apoi am plecat in Bucuresti la un renumit domn doctor profesor universitar(numele nu mai conteaza acum) care m-a asigurat ca este bine: dozeaza-ti efortul,administreaza nospa si totul va fi bine. Am facut toate analizele posibile si imposibile, morfologie fetala si cate si mai cate. In august 2010 inainte sa plecam in concediu ne-am dus la el si ne-a asigurat ca este totul bine. Cand ne-am intors, pe 9 septembrie i-am facut o vizita, dandu-i si rezultatele de la morfologia fetala.A avut loc banalul control intravaginal, ecografia cu poze si confirmarea ca este baietel, desi la 3d ne-au spus fetita. De la inceputul sarcinii am stiut ca este baietelul pe care mi l-am dorit toata viata. Au fost niste momente unice. Irina s-a jucat cu el pe monitor, l-a mangaiat si la pupat. Eu cred ca radiam. Au fost ultimile clipe cu adevarat fericite. Pana atunci a existat o traditie in familia noastra: eu sunt nascuta pe 31 iulie, Irina este nascuta pe 31 martie, iar nunta a avut loc pe 31 august, asa ca am stabilit cu dl doctor ca nasterea lui Matei sa aiba loc pe 31 ianuarie. Si Irina este nascuta prin cezariana, asa ca si la Matei se impunea cezariana. Fericirea mea si a noastra a durat o zi si o noapte. Pe 10 septembrie am inceput sa sangerez masiv, asa ca ne-am intors de urgenta la Bucuresti, m-am internat si a inceput cosmarul. Primul soc a fost aflarea vestii ca am placenta praevia, ca vor urma zile grele, dar cu toate astea in rarele momente de intalnire cu dl profesor el imi dadea in continuare sperante. Erau sperante false si cred ca incepuse sa-si dea seama de greseala facuta si a inceput sa ma ocoleasca ca mai apoi sa-mi trimita doar pe rezidenta sa de cate ori il cautam. Nu am mentionat faptul ca in Calarasi unul dintre medicii care m-au consultat initial mi-a recomandat la inceputul sarcinii intreruperea ei, deoarece o vedea de pe atunci, citez:"este o sarcina cervicala care va va pune viata in pericol". La sfaturile domnului "profesor" am mers mai departe si am visat frumos. In timpul internarii (3 sapatamani), in care nu aveam voie sa ma misc decat pana la toaleta si atat, am avut hemoragii din ce in ce mai puternice. Au fost niste momente cumplite, curgea sangele de parca ai fi injunghiat un porc. Eram cu perfuzii si trebuia sa fiu stearsa si spalata de infirmiere sau uneori de colegele de salon. Fara sa am studii medicale, si culegand informatii de la celelalte mamici, mi-am dat seama ca este mai mult, ca ceva nu este bine. Dupa ultima hemoragie cumplit de multa, cand medicul de garda mi-a spus ca asteapta sa vada daca incepe sa curga lichid amniotic, in rest nu a facut nimic, decat a asteptat, nici macar nu mi-au facut o ecografie, desi tot timpul l-am intrebat de copil:" Il simti?misca? atunci ce iti faci probleme?", am luat hotararea sa parasesc acel spital si cu o interventie am ajuns la maternitatea Bucur la doamna si domnul Ples. Aici am aflat ca banuielile mele sunt intemeiate. Eram insarcinata in 22 de sapatamani si placenta era acreta si:" Organismul dumneavoastra nu mai rezista nici macar cinci zile, va recomandam cezariana de urgenta, inafara de asta copilul are malformatii la ambii rinichi si nu stim cat mai rezista si el" Era 29 septembrie 2010. Pana a doua zi la ora 8 am tot sperat ca nu este asa,am fost singura cu Matei care a zburdat toata noaptea, am vorbit cu el si l-am mangaiat. M-am trezit la reanimare, plina de tuburi, sonde si mai ales imaginea crunta ca ma hraneau cu sange. Fusese 30 septembrie. Patru zile cat am stat la reanimare luptand pentru fiecare secunda de luciditate, am fost asaltata de informatii: " din pacate nu am putut sa va salvam uterul;era sa va pierdem de doua ori; ne-am luptat pentru dumneavaostra;semnati va rugam hartiile acestea;daca ar fi fost fata ar fi luptat mai mult......." fel de fel. Apoi a inceput ca prin ceata lupta cu mine, sa recuceresc fiecare pas, sa inteleg ceva din tot ce se intampla in jurul meu si mai ales sa lupt pentru a ma intoarce acasa la Irina. Numai ca ceva s-a intamplat din nou: "se extrage fat viu masculin, care schiteaza miscari respiratorii si se preda la serviciul de neonatologie". In ceata mea sedata de pana atunci, am crezut ca Matei s-a nascut mort, nu-mi spusese nimeni ca el a incercat sa lupte. Hartiile pe care le-am semnat la reanimare erau pentru incinerarea lui. Deci sunt o criminala, nu doar l-am condamnat alegand viata mea, l-am si incinerat, fara sa-l vad, fara sa-l mai simt, fara sa-l ating. Stiu , veti spune ca eram inconstienta. Probabil, dar tot ma simt raspunzatoare de tot chinul prin care a trecut in acele momente in care a trait. Pentru ca Matei a trait, si chiar daca cei apropiati mie ma sfatuiesc sa uit, ii condamn si pe ei. Nici nu uit, nici nu sterg cu buretele si simt ca timpul meu s-a oprit in loc si de atunci 30.09.2012, m-a impartit definitiv: o parte pentru Irina si o parte pentru Matei.

Astazi se implinesc doi ani de cand sufletelul lui Matei s-a ridicat la cer. Va rog as dori si pentru el un balon. Matei nascut 30.09.2010 si plecat 30.09.2010. Va multumesc.

 

TUDOR

Ma numesc Ana-Maria iar in ziua de luni 16.07.2012 am devenit si eu mama de inger....aveam 41 de saptamani si m-am internat dimineata in spital cu gandul sa il aduc pe lume pe TUDOR si mi s-a spus dupa controlul de rutina ca copilasul meu nu respira...nici nu am realizat ce mi s-a intamplat stiu doar ca m-am trezit in sala de operatie si asteptam sa il aduc plangand....dar nu ... nici acum dupa 2 luni nu realizez ce mi se intampla...as vrea sa cred ca e doar un vis urat...si astept sa ma trezeasca TUDOR...sa il aud plangand...am atatea lucruri sa imi reprosez...dar oricat de mult as vrea si oricat m-as pedepsi nu il pot aduce acasa....

Ingeras -ALIN CONSTANTIN

Din pacate am ajuns sa scriu si eu aici , chiar daca nu m-as fi gandit niciodata ca mi se poate intampla si mie sa ma confrunt cu o astfel de cumplita tragedie. Ma numesc Mirela , am 26 de ani , din Tulcea , casatorita. Viata mea , frumoasa si modesta a prins un “élan ” puternic pe data de 3. ianuarie 2012 cand am aflat ca sunt insarcinata (inca mai pastrez testul de sarcina cu 2 “liniute”). Trecusera doar 2 luni de la nunta , si eram insarcinata …..ce-I drept nun e planificaseram dar era oricum in “proiect “….astfel pe data de 30 august -4 septembrie 2012 aveam termenul de nastere. Insa n-a fost asa …((((((( De la inceputul sarcinii , am facut toate analizele necesare , atat eu cat si sotul , mi-am monitorizat sarcina in paralel la 2-3 medici , alegand unul dintre ei care sa ma si asiste la nastere si in evidenta caruia sa ma aflu pe tot parcursul sarcinii. Totul bun la inceput, fericire , multumire sufleteasca si dorinta puternica de a duce sarcina la bun sfarsit si a avea parte de-un bebe sanatos (mi-a fost frica de anomalii , malformatii ). Am avutparte de-o sarcina foarte usoara , fara greturi , varsaturi sau pofte …..crestea burtica doar si ma” dadea de gol ca-s insarcinata “…..mi-am dorit sa fie baiatel si iata ca asa a si fost …! In luna a saptea , cand credeam ca orice pericol a trecut si n-are ce sa se mai intample , am mers la eco……(mergeam oricum in fiecare luna ), doctorul imi spune ca vede o restrictie de crestere …sa nu ma sperii , e doar un copil micut ..dar asta e , nu toti copii se nasc la 4 kg. Normal ca totusi m-am speriat si am vrut sa mai consult un doctor sa le compar parerile…..astfel pe data de 06.08.2012 merg la alt ecograf …intr-adevar mi se confirma ca-I un copil micut , in jur de 2 kg si putin ….si vede insa si-o circulara de cordon in jurul gatului …care n-ar trebuii sa ma sperie ca este posibil bebele cat se misca sa se mai infasoare sau sa se desfasoare (depinde si de lungimea cordonului. ) Am ajuns acasa , parca cu ceva greu pe suflet , stiind ca de problema asta am avut si eu parte la nastere ….doar ca s-a dovedit ca am avut si am zile …., am zis sa merg din nou la medicul dinainte sa vad ce spune si el , mi-era teama sincer ……am ajuns la cabinet si ghinionul a facut ca era plecat la un congres ….usile cabinetului fiind inchise.:(((((((( Ma resemnez , mergand acasa , spunandu-mi ca vin de luni …nu aveam de unde sa stiu ca n-o sa mai apuc acea zi(((( Doamne ce tare doareeeee……….in aceea noapte mi s-au rupt membranele , am sangerat , am ajuns la spital cu un tonus foarte bun , sperand sa nasc bine si usor , ca-mi era teama pe mana cui pic , doctorul meu fiind plecat , si cu gandul ca-l voi tine in brate pe puiul meu . Tragedia aici incepe cand mi s-a spus ca nu-I aude inimioara , luandu-ma in viteza mare la ecograf mi-au spus ceea ce niciodata nu mi-as fi dorit sa aud ….ca emort sin u se poate face nimic. Cred ca n-are sens sa va povestesc ce-a fost in sufletul meu , cum m-a zdruncinat vestea si cum m-au trantit la pamant lacrimile…..:((( acum scriu si plang si doare , atat de tare incat nu stiu ce sa fac , ce cale sa apuc…si incotro sa ma indrept. Am cerut cezariana ……insa nu mi-au facut deoarece era riscul de septicemia……necropsia ulterioara a dovedit ca era mort in mine de 4 zile si a 5 l-am nascut……o nastere cumplita , provocata , cu chin de neimaginat , cu speranta ca atunci cand va iesi va spune ceva si medicii s-au inselat …n-a fost asa …dupa 6 ore de travaliu …am dat nastere unui baietel …..de 2 kg fix si 45 de cm , pe care n-am avut puterea sa-l vad , doar am intrebat cum este ….spunandu-mi-se ca este baiat , saten , curat si fara pete de grasime…..si c-o tripla circulara de cordon in jurul gatului (((((((((((((((((( off Doamneeeeee , mi-e dor de el chiar daca nu l-am vazut , vorbesc inca cu el chiar daca nu m-aude , il simt langa mine chiar daca nu e……ce sa fac ??? Lumea ma incurajeaza spunandu-mi bine ca esti tu in viata , puteai sa mori si-n somn……nu ma ajuta cu nimic asta …….eu nu-mi vreau decat bebelusul ……ALIN CONSTANTIN care n-a vrut sa vada cum e viata si afara ,,((( a plecat acolo sus unde cu siguranta-I mai bine , acolo langa ingerasi , lasandu-ne pe toti impietriti de durere ! Am asa multe sentimente contradictorii , intrebari carora nu le gasesc raspunsul……atatea dureri in suflet ….simt ca mi se rupe in mii de bucati si bucatele, simt ca nu mai pot face fata situatiei……simt ca nu sunt eu , nu ma mai regasesc in nimic. Daca-mi poate garanata cineva ca lui ii este bine acolo sus …poate as incerca sa ma ridic din mocirla asta ….dar asa nu pot face decat sa ma consolez cu gandul ca SUNT MAMA DE INGER…si de 3 saptamani ingerasul meu este ALIN CONSTANTIN . Mami si tati te iubesc puiule si iarta-ne daca cumva n-am facut tot ceea ce trebuia pt tine…..ai grija de tine acolo sus …..!!!!!

MI-E DOR! Mi-e tare dor

MI-E DOR! Mi-e tare dor de tine,ANA MIRELA!Puiul meu iubit! Sunt Claudia,mama de ingeras. Sunt aici,cu voi,alaturi de voi,intelegandu-va si asteptand la randu-mi intelegere. DE CE?! Totul a fost bine,prea bine poate. Am ramas usor insarcinata iar bucuria mea a fost imensa. Ce momente frumoase: cand iti interpretezi testul...cand medicul iti confirma sarcina...cand ii auzi prima data inimioara(cate lacrimi si cata emotie te invadeaza atunci)...cand misca prima data...cand stai cu mainile pe burtica,simtind-o acolo cum misca,cum atinge cu manutele,cu piciorusele trupul tau...cand ii vorbesti,ii canti,o mangai,si-i spui ca abia astepti sa vina,sa o vezi, sa o atingi,sa o iubesti... Si-ntr-o clipa,totul dispare! Refuzi sa crezi ca e adevarat. Si totusi...Am nascut-o pe Ana pe 31 ianuarie 2012. Erau 35 de sapt. In urma cu 2 zile de 31 ian,am simtit dimineata ca nu mai misca.Am crezut,am sperat ca doarme. Treceau ore si Ana nu se trezea. Refuzam sa cred ca se intamplase ceva,n-avea cum...n-avea de ce sa se intample ceva rau,Ana dormea. Cu 3 zile inainte fusesem la a 3-a eco morfo-fetala...era bine...o mica probl cardio-vasc ne descoperise atunci medicul,dar ne linistise ca nu este nimic grav...si ne-am programat nasterea. Dar puiul meu n-a mai vrut sa se trezeasca. M-am rugat atunci cu disperare, ii spuneam,ii strigam lui Dumnezeu: nu mi-o lua Doamne,te rog,nu mi-o lua...Asa a inceput cosmarul meu. Am mers la medic in ziua urmatoare...sperand inca...desi stiam...ptr ca nu ai cum sa te inseli. Ce greu se prabusesc atunci peste tine cuvintele: 'nu exista activitate cardiaca...imi pare rau'. M-am trezit intr-un salon cu multe paturi,cu mamici ce urmau sa nasca;erau fericite...doar eu...singura...daramata,stinghera,plangandu-mi neincetat copilul,durerea,pierderea. Mi s-a propus sa nasc normal,in ideea ca dupa aceea sa pot ramane mai repede insarcinata si asta m-a bucurat un pic. Travaliul a fost rapid,cumplit de dureros incat la un moment dat mi-am pierdut cunostinta. M-am trezit la reanimare dupa aprox 15 ore,nestiind ce s-a intamplat cu noi. Am aflat apoi ca dupa nastere am facut embolie amniotica si ca din cauza acesteia,prognosticul fusese rezervat, fiind o afectiune cu sanse mici de supravietuire. Si,de parca n-ar fi fost de-ajuns,urmare a hemoragiei masive,medicii au fost nevoiti sa inlature uterul. Nu pot sa descriu cat de coplesita am fost afland acest lucru. Plageam continuu...imi plangeam copilul...ma plangeam pe mine stiind ca nu voi mai putea avea copii. Dupa un timp,am realizat ca eu nici nu-mi vazusem copilul,ca nimeni nu-mi vorbea de el,ca nu stiam nimic...nimic. Mi-am amintit ca am semnat ca puiul meu sa fie incinerat. Cat regret! Dar totul se derula cu rapiditate,eram parca dincolo de tot ce se intampla, era ireal. Te trezesti abia atunci cand pleci,si-ti dai seama ca pleci acasa cu mainile goale. De-atunci, fiecare zi e plina de lacrimi,nefericire,neputinta,furie,intrebari...multe intrebari.Ma doare toata iubirea asta ce-o simt si nu mai am cui s-o impartasesc.Ana,mami te iubeste si te-a iubit nespus!

România are nevoie, multă nevoie, de educație

Duminică seara am văzut emisiunea D-nei Carmen Avram despre mamele de îngeri. Emisiunea m-a impresionat și în același timp mi-am dat seama, cu durere, că și aici suntem profund și rușinos mult în urmă. Și nu e vorba de bani. E vorba de educație. Medici, moașe și asistente, personal cu alte atribuții în spitale, sunt zero la capitolul comunicare cu pacienții. Nu știu că explice procedurile pacienților, nu știu să le spună o schemă de tratament, nu au habar să le expună opțiunile de tratament în cazurile dificile și aș putea să mai enumăr. Eterna poveste „nu sunt bani nu avem specialiști” s-a transformat în cazurile mamelor de îngeri în coșmaruri. Mi se pare o aberație demnă (!) de cele mai îngrozitoare coșmaruri să nu fii în stare, într-o maternitate, să oferi puțină alinare unei mame îndurerate. Nu am nici o pretenție că știu prin ce trece o proaspătă mămică al cărui copilaș nu apucă să-i stea în brațe dar nu-mi imaginam că nu ai dreptul să-ți îngropi copilașul sau că nu ai dreptul la o hârtie care să demonstreze că el a existat, că a încercat să treacă în lumea noastră. Am postat pe blogul meu un mic banner despre organizație și voi ajuta organizația prin articole sau prin alte mijloace. Voi direcționa 2% din impozitul meu căre EMMA.

Nici nu stiu ce ma doare mai tare...

Buna, Bianca Sunt si eu mamica de ingerasi... doi ingerasi, fetite gemene nascute vii prematur la 26 de saptamani in 18 iulie 2007. In adancul sufletului meu numai eu stiu ce se intampla, chiar si acum, pentru ca de-a lungul timpului am invatat sa ascund ce simt si nu am plans suficient la vremea cand s-a intamplat. Reactiile celor din jurul meu m-au determinat sa imi reprim suferinta, sa ma comport “normal”, ca “doar am pierdut doar o sarcina”si “ o sa fac altul”. Am inceput sa ma hranesc cu gandul ca voi face un alt copil iar durerea se va rupe…si acest lucru s-a intamplat, spre bucuria si linistea mea. Ce m-a durut cel mai tare nu este faptul ca oamenii nu stiu, in general in aceste situatii, sa spuna cuvintele potrivite ci faptul ca minimalizeaza tot ceea ce s-a intamplat si nu stiu sa RESPECTE suferinta cuiva! Iti scriu pentru singurul motiv ca atunci cand vei citi, ma vei intelege. Stiu ca in sinea ta vei avea compasiune pentru suferinta mea iar acest lucru pentru mine este suficient, caci atunci cand s-a intamplat nu mi-am dorit altceva decat sa mi se respecte suferinta. Lumea nu intelege durerea, trairile, legatura care se creaza cu copilul din burtica, care e cu atat mai puternica cu cat, in cazul meu, au fost doi…Nu intelege ce simte o mamica atunci cand este intrebata daca “a nascut deja” sau “ce fac copilasii”…cum mi s-a intamplat mie luni intregi dupa. Un client de la birou m-a intrebat dupa un an ce fac fetitele mele…….. Povestea mea ? Am avut o sarcina gemelara, univitelina, sarcina dorita si programata, obtinuta pe cale naturala… Analize peste analize facute, controale, ecografii, teste, absolut totul facut, in dorinta ca totul sa fie ok…Initial am fost la control in Oradea, insa o sarcina ce avea sa fie ulterior gemelara a fost diagnosticata in Oradea ca “ectopica”!!!! Am mers urgent speriata la spital atat in Bucuresti cat si in Cluj la medici cu renume, insa acestia NU au avut nici unul nici un diagnostic real, m-au indopat cu medicamente fara sa stiu pentru ce le luam si, mai ales, atunci cand au aparut problemele, pur si simplu NU mi-au spus cat de grava este situatia si ce se va intampla (de la o prietena care era cu mine la control si care era, la randul ei pacienta aceluiasi medic, am aflat dupa multa vreme ca medicul “NU a putut sa ma priveasca in ochi si sa imi spuna ca la un moment dat voi pierde sarcina”!!!!!!!) Poate s-a gandit ca ma va proteja stiind foarte bine ce avea sa se intample……Sar acum peste alte multe aspecte de ordin medical, pentru ca, desi chiar si la 5 ani de la intamplare, pot sa redau fiecare moment al celor 6 luni si jumatate de sarcina, acum nu isi mai are rostul……Am facut si eu amniocenteza cu evacuare de lichid amniotic iar la 3 saptamani dupa evacuarea lichidului amniotic in exces fetitele au dezvoltat sindromul “transfuzor-transfuzat” iar la 26 de saptamani am avut brusc dureri cumplite seara in jurul orei 19.00 si totul s-a terminat fatal, in 2 ore…..Am nascut fetitele vii, le-am auzit plangand si…..ATAT, acolo s-a terminat totul. Parca eram de pe alta lume, nu constientizam ce mi se intampla, nu mi-a spus nimeni ce ar trebui sa fac, ce se intampla cu ele, daca ar trebui sa merg sa le vad……CATE REGRETE am acum si am inceput sa retraiesc totul cand te-am auzit la televizor. Trebuia sa merg sa le vad, trebuia sa le fac poze, trebuia sa le botez, trebuia sa le iau in brate. Trebuia sa le spun “bun venit” si trebuia sa le spun “adio”… Mi-a fost frica de faptul ca o sa mor de durere, ca ar fi mai bine sa le las acolo, sa se duca in liniste…….Cat am putut sa ma insel. Daca cineva imi spunea ca voi regreta mai tarziu, acum eram impacata ca macar am fost avertizata……In schimb, nu am facut decat sa semnez cate un acord de incinerare pentru fiecare, la intervale de 3 ore, lucru care mi-a sfasiat inima….NIMENI nu a fost alaturi de mine in spital si aici ma refer la personalul medical, care are, cu mici exceptii, o mentalitate jignitoare si frustranta. Se uitau la mine ca la o ciudata si ma compatimeau, atat. Sindromul transfuzor-transfuzat este o problema extrem de rara si nu am reusit sa aflu nici pana azi care a fost cauza, eu fiind sanatoasa, sportiva, cu stil de viata sanatos, sotul meu la fel…. Regretul meu cel mai mare acum este ca NU AM STIUT CUM SA PROCEDEZ IN ACEA SITUATIE, NU A FOST NIMENI CARE SA MA INDRUME si pentru asta eu voi cara cu mine toata viata povara de a nu fi fost alaturi de ele, chiar si pentru 12 ore de viata. Nu am primit nici un raport medical legat de fetite, de starea lor, de problemele pe care le-au avut, absolut nimic. Am devenit o statistica, material de studiu…o alta sarcina perduta. Dar la circa o zi, cand ele erau deja trimise in crematoriu am inceput sa constientizez ce mi se intampla iar realitatea m-a lovit brusc in momentul in care asistenta a intrat in salon si m-a intrebat DACA MERG SA ALAPTEZ!!!!!!!! Atunci mi-am dat seama ca am intrat viitoare mamica si aveam sa ies fosta mamica. Ca in loc sa alaptez, va trebui sa iau medicamente. Ca am intrat cu doua fetite gemene si ies fara nimic, ca bratele mele, desi pregatite sa le poarte, nu vor mai avea ce sa duca acasa….Parca traiam viata altcuiva...iar apoi a trebuit sa incep sa suport ‘incurajarile” prietenilor si familiei si am inceput sa ii urasc pe unii dintre ei pentru ca nu stiau sa imi respecte suferinta si sa ma lase in pace sa plang, pentru ca asa trebuie sa fie……. La 6 luni dupa, am schimbat medicul la care mergeam de regula si l-am gasit pe Dl. Dr. Muresan, in primul rand un om plin de compasiune caruia ii multumesc pentru felul in care s-a comportat cu mine, care m-a incurajat si mi-a spus ca la urmatoarea sarcina va fi bine si el va avea grija sa fiu o mamica fericita, stiindu-mi povestea. Am ramas insarcinata si am facut o alta fetita superba, care acum poarta ambele nume ale fetitelor mele din ceruri. Si pentru care traiesc constant cu frica sa nu i se intample ceva… Sunt impacata cu gandul ca acesta e destinul. Nu ma mai intreb “de ce eu”, “de ce mie”, de ce altele nasc copii si ii arunca la gunoi….Intrebarile acestea nu isi au rostul si, mai ales, nu au raspuns…Dar nu ma pot impaca cu gandul ca, in astfel de situatii, mamicile NU sunt ajutate profesional, nu sunt consiliate, nu stiu ce sa faca, mai ales daca sunt la prima sarcina cum am fost eu si, mai ales, atunci cand nasc feti vii. Iar daca in toata povestea mea vorbesc numai de “mine”, este pentru ca sotul meu nu a stiut nici macar el sa imi respecte suferinta si sa intelegea ca nu sunt de condamnat pentru ca sufar… De aceea in situatii de acest gen si taticii trebuie consiliati, ajutati si, mai ales, incurajati sa isi sustina sotiile si sa respecte o suferinta care, pana la urma, ar trebui sa fie si din partea lor…. Acum am doar amintirea, o poza de la ecografia 4D in telefon si doua bratari de la nastere…. Iar cand ma intreaba lumea cati copii am, mi se sfasie inima, caci eu am trei, dar am…doar unul. Nu am vrut decat sa vorbesc despre asta, am plans, m-am descarcat scriind iar acum, in final, dupa 5 ani, ma simt mai bine. Iti multumesc pentru faptul ca ai avut timp si rabdare sa citesti si pentru ca esti alaturi de atatea mamici desi, cu fiecare poveste, si durerea proprie iti este rascolita iar si iar... Iti multumesc pentru ceea ce faci si pentru ca, datorita activitatii tale, alte mamici vor trece mai usor peste durere… Imi place sa cred ca ingerasii nostri se joaca impreuna in ceruri si ca vegheaza asupra noastra si a fratilor lor de pe pamant…

Superb!!!!

Buna ziua! Nu e prima data cand plang alaturi de mame de ingeri, in randul carora era sa ma numar si eu. Din fericire puiul meu e cu mine, are 13 ani si se numeste Bianca. Nu cred ca poate cineva prin vorbe sa-ti usureze durerea imensa pe care o simti cand puiul tau nu mai este. Am Nu stiu daca in Bacau, exista vre-un voluntar.... dar daca se poate face ceva ....din putinul timp liber pe care-l am as dori din tot sufletul sa ma alatur voua...celor mai adevarate mame..... Pentrru voi...si pentru ingerasii vostri ma alatur, daca se poate, acestui grup....

Ingerasul meu,Lara Gabriela

Pe data de 20 ianuarie 2012 am devenit mamica de inger,cea mai urata zi din viata mea.In primul rand sa incep cu inceputul,minunata zi cand am aflat ca vom deveni parinti.A fost o surpriza pt noi,nu ne asteptam dar am fost fericiti,am plans amandoi de fericire.Imi intarziase 1 sapt si am facut un test de sarcina mai mult in gluma,si a iesit pozitiv.Pt ca nu ne venea sa credem am mai facut inca 2,toate pozitive.Din acea zi a inceput totul,am avut o sarcina foarte grea,greturi,varsaturi,stari de lesin pana la 16 sapt cand fetita mea frumoasa a miscat prima data.Am renuntat la serviciu pt k nu mai puteam sa ma duc,aveam dureri de spate si de burta inca de la 8 sapt,la 11 sapt a fost prima internare cu iminenta de avort,au mai urmat alte 3 internari dupa,toate cu acelasi diagnostic.Vreau sa spun ca toata perioada sarcinii a reprezentat o provocare,se termina o problema,incepea alta,fiecare zi care se termina era o provocare pt mine.Am rh negativ,din sapt 30 cred am inceput sa am prurit de sarcina,pt cine a avut stie cat de groaznic e,mancarimile sunt insuportabile noaptea,stateam treaza pana pe la 3-4 dimineata si ma scarpinam pe tot corpul,eram plina de bube si semne,am fost de 2 ori la dermatolog si din pacate nu a putut sa-mi dea decat creme care ameliorau mancarimile pt 1-2h.Am fost suspecta de hepatita,am luat medicamente pt sustinerea sarcinii in permanenta.DAR nimic nu mai conta atunci cand buburuza mea mea misca,atunci cand vorbeam cu ea,cand ii puneam muzica,atunci cand tati ii spunea ca o iubeste si ca abia asteapta sa o tina in brate.Cand i-am auzit pt prima data inimioara am plans de bucurie,cand tati a vazut-o la ecograf prima data ne facea cu manuta.Cand am aflat ca e fetita am aflat ca am colul deschis si ca placenta e previa,pe la 20 de sapt.Una din multele probleme.Doctorul mi-a recomandat repaos total la pat,asta am si gacut pt binele ei.La controlul de la 32 de sapt doctorul a descoperit ca se scurtase colul si pt a nu naste prematur m-a internat in spital si mi-a spus ca obiectivul nostru e sa trecem de 36 de sapt.In spital au urmat multe injectii,perfuzii zilnice,pe langa pruritul de sarcina care persista am facut si o reactie alergica de la atatea injectii,DAR niciodata nu m-am plans,asteptam cu nerabdare perfuziile,injectiile in fiecare dimineata si seara pt ca stiam ca sunt pt binele ei,nu mai conta ca aveam atatea probleme,nu mai conta ca nu dormeam din cauza mancarimilor,nu mai conta ca am petrecut craciunul,revelionul in spital,TOT CE FACEAM ERA PT BINELE EI,al ingerasului meu.Pe data de 13 ianuarie 2012,vineri s-a nascut Lara.In acea dimineata doctorul m-a controlat si mi-a spus ca totul e bine,eram fericita ca intrasem in 36 de saptamani si mai era putin pana o voi tine in brate,cele 4 sapt in spital au trecusera repede.In ziua aceea a inceput cosmarul,pana pe la ora 1 nu miscase deloc,ea fiind foarte vioaie in burtica,am anuntat asistenta de serviciu care in loc sa cheme doctorul de garda(al meu plecase acasa),m-a ascultat ea cu o palnie pe burta si mi-a zis ca totul e bine,ii aude bataile inimii.Am crezut-o.La ora 5 am anuntat-o din nou ca inca nu miscase,iar ea a facut acelasi lucru ca si la ora 1 si din nou m-a asigurat ca e bine.Oare am gresit ca nu am rugat-o sa cheme doctorul,oare e vina mea ca nu am stiut ca fetita mea nu e bine?Oare e asistenta de vina pt ca nu si-a facut datoria si nu a anuntat medicul?As vrea sa am raspuns la intrebarile astea.La ora 7 cand s-a schimbat tura asistenta care a venit m-a chemat la cabinet unde era si doctorul de garda.Acesta m-a ascultat din nou cu acea palnie pe burta si nu a zis nimic,m-a luat la ecograf.M-a intins pe masa si a inceput sa ii dicteze asistentei,80 de batai pe minut,si era nervos pt ca nu gasea ceva,tot misca aparatul pe burta mea si se intreba unde e,nu am inteles ce cauta.Dupa 1minut ii zice asistentei sa il cheme pe celalalt doctor de garda pt a intra in operatie.Nu mi s-a spus de ce,nu mi-a spus nimeni nimic,asistenta m-a dus in sala de operatie unde 5 asistente au inceput sa traga de mine,una ma punea sa semnez nu stiu ce,una sa ma dezbrace,alta sa imi faca un TNS,m-au luat pe sus si m-au pus pe masa de operatie unde anestezitul m-a intepat de vreo 3 ori pt ca tremuram toata si nu reusea sa imi faca anestezia.Tot acest taraboi s-a intampalt in 5 minute,minute in care nu am avut timp sa ma gandesc la nimic,minute in care poate am refuzat sa cred ca e ceva in neregula cu ingerasul meu.Am simtit cand m-a taiat doctorul si am auzit doar ca este lichidul verde,dupa care am adormit.M-am trezit peste 2 ore la terapie intensiva.Sotul meu si parintii fusesera anuntati de colegele de salon ca am nascut si erau langa mine cand m-am trezit la terapie.Toata lumea era trista,am intrebat ce face fetita mea iar ei m-au mintit ca e bine,in schimb au trimis-o la alt spital pt k in spitalul in care eram eu nu aveau aparatura necesara pt a o ingriji.Am realizat ca ma mint,imi spuneau ca e bine dar au dus-o acolo pt ca era micuta,nu era deloc asa,a avut 2,430kg la nastere..Toata noaptea am plans,am implorat asistentele sa imi spuna ce are fetita mea,nu am dormit cu toate ca mi se facusera calmante,asteptam dimineata ca sotul meu sa vina sa ma priveasca in ochi si sa imi spuna ce face ingerasul meu.Dimineata sotul mi-a povestit ce s-a intamplat,a venit bucuros si fericit ca era tatic,ca in sfarsit fetita noastra s-a nascut dar cand neonatologul i-a spus ce s-a intamplat a cazut cerul pe el,i-a venit rau,fetita noastra mult iubita si mult asteptata s-a nascut mai mult moarta decat vie,a luat nota 0,nu respira singura,nu misca,s-a strangulat co cordonul ombilical si de asta nu mi-a miscat in acea zi.Au urmat 3 zile la terapie,zile ingrozitoare,toate mamele erau bucuroase numai eu nu.M-au mutat in salon dupa 3 zile,singura.Fetita mea era in alt spital,in alt oras,sotul meu facea naveta in fiecare zi cand la mine cand la ea.Doctorita de acolo i-a spus ca numai d-zeu poate face o minune ca ea sa se trezeasca si sa fie bine.Simteam ca inebunesc,vroiam sa fiu langa ea,sa o vad in sfarsit,sa ii spun ca o iubesc si ca trebuie sa se face bine,sotul meu in fiecare zi o pupa,o mangaia,ii spunea ca o iubim,iar eu abia asteptam sa plec de acolo sa o vad.La exact 1 sapt de cand am nascut-o m-am dus sa o vad,dar mai intai am fost la urgenta pt ca dupa externarea din spital m-am simtit f rau,facusem o infectie urinara.Dupa 2 ore la urgenta in acelasi spital in care era mica mea(asa ii spuneam) am urcat in sfarsit sa o vad,eram nerabdatoare,sotul imi spusese ca e bruneta ca noi si e cel mai frumos copil.Cu sufletul la gura am intrat la terapie intensiva unde erau bebelusii,in sfarsit imi vedeam copilasul.Sotul a intrebat asistentele de acolo unde e pt ca vazuse ca nu mai era unde era de obicei iar acestea au spus doar *S-A DUS* Eu nu am inteles,s-au nu am vrut sa inteleg ce inseamana,si in timp ce sotul se chinuia sa ma ia de acolo il intrebam unde s-a dus,de ce au mutat-o,hai sa intrebam unde e ca sa o vad.M-a mintit ca e in alta parte iar eu tot ceream sa mergem sa o vad iar el nu,hai afara sa te linistesti,sa nu mai plangi si mergem dupa sa o vedem.Afara printre lacrimi il imploram sa mergem sa o vedem iar el mi-a spus ca murise in urma cu 2 ore,aflase asta cat eu statusem afara sa ma linistesc.Fetita mea nu a vrut sa ma vada,am vrut inainte sa mergem la urgenta sa o vad dar sotul a zis ca intai sa ma consulte pe mine si dupa mergem la ea.Ingerasul meu nu a vrut sa isi astepte mamica,cat am stat la urgenta.Poate ea nu a vrut sa imi afc mai mult rau vazand-o acolo cu atatea aparate in jurul ei.Dupa 2 zile am inmormantat-o crestineste pt ca apucasem sa o botezam in spital.Aici am facut cea mai mare greseala din viata mea,sotul meu a insistat sa nu mergem la biserica,sa nu o vedem in sicriu,eu sa imi amintesc de ea doar asa cum era in burtica,vesela si jucausa.Regret din tot sufletul meu ca nu am vazut-o,nu i-am vazut chipul frumos,in fiecare zi ma bantuie greseala asta. Viata mea nu mai e la fel,e numai durere,nu mai suport sa ies afara din casa ca lumea sa ma intrebe de ea,nu mai suport sa vad mame cu copii.Cu ce am gresit de D-zeu m-a pedepsit in halul asta?????????Oare durerea din suflet trece vreodata?Oare urmatorul copil o sa il iubesc tot atat de mult?Oare e vina mea ca nu am avut destula grija de ea in burtica?????Adorm cu gandul al ea si ma trezesc cu gandul la ea. Lumea nu stie cum sa te consoleze,imi spun ca suntem tineri,vom face alti copii.Eu o vreau pe Lara mea,nu vreau alti copii. Dragi mamici,va inteleg suferinta si stiu cum e.Nici celui mai rau dusman nu ii doresc sa pateasca ce am patit eu. Acum trebuie sa astept 2 ani ca sa ma refac dupa operatia de cezariana pt a putea face alti copii.2 ani e un timp atat de lung. Sper ca de acolo de sus ingerasul meu imi va trimite un baietel sau o fetita si ca va avea grija ca el/ea sa se nasca sanatos si sa fie totul bine. Iubita lui mami,mica mea sa stii ca noi te iubim mult si ne doare ca nu ai vrut sa stai cu noi sa ne faci cei mai fericiti parinti!

atat a mai ramas o caciulita si un porbebeu

Buna seara , in urma reportajului vazut la televizor am luat decizia sa imi scriu si eu povestea mea ,acum 8 ani si 2 luni in urma , pe cand aveam 8 luni de sarcina am luat o varicela de la o fetita din blocul in care locuiam , am fost la doctor si am avut neplacerea sa dau de o doctorita foarte nepasatoare si lisita de responsabilitate ,dupa un control a constatat ca nu am nevoie de o internare si sa ma duc acasa sa ma dau cu tintura pt. varicela , varicela mea peste noapte sa agravat si am ajuns la spitalul de boli infectioase cu o varicela de gradul 3 ,interna cat si externa . Dupa o examinate a personalului de la spitalul de boli infectioase ,au constatat ca trebuie sa fac o cezariana pt. a supravietui eu cat si ingerasul meu , numai ca eu am intrat in coma si nu am mai fost constienta . Am avut parte de o operatie facuta ca la" un animal " pt. ca ei au considerat ca nici unul din noi nu va supravietui si au mers pe varianta asta , dupa ce am nascut ingerasul meu a supravietuit 2 zile ,timp in care a fost botezat , eu nu am apucat sa il vad pt. ca eram in coma , in momentul cand m-am trezit am aflat ca copilasul meu fusese inmormantat . Este foarte greu sa treci prin momentele astea , sunt 8 ani de atunci si inca nu imi pot reveni ,nu ma pot duce in parc , nu ma pot duce sa vad copii mici , am avut momente de ratacire si de neputinta in care am fost cat pe ce sa imi iau viata , dar Dumnezeu ma intarit si am trecut peste momentele dificile . Nu am decat o caciulita si un porbebeu care au ramas de la inmormantare ,pt ca din spusele celor care s-au ocupat de ingerasul meu ,erau prea multe hainute si aceelea au ramas .....prea putine lucruri si totusi foarte importante pt. mine .Sunt singurele mele lucruri care imi aduc aminte de ingerasul meu , nu am nici o poza , nu am nimic din spital ,nu am primit nimic de la nimeni . Este foarte greu ,nimeni nu intelege si nici nu poate intelege suferinta noastra ,golul ramas in sufletele noastre , am fost nevoita sa imi schimb locul de munca in perioada aceea ,pt. ca nepasarea lor si indiferenta lor era foarte greu de suportat , eram un om lovit de o durere cumplita si neinteleasa de nimeni ,un om care sa trezit intr-o viata fara nimeni , fara copil si fara sot , fara ajutor ,fara ca cineva sa iti intinda un dejet de care sa te poti prinde . Va multumesc, ca v-am gasit!

Cu sufletul indurerat...

Buna seara Stimata Doamna, Am urmarit in aceasta seara la ANTENA 3 o emisiune despre tragediile prin care din pacate, dumneavoastra si multi alti parinti ati trecut. Sunt foarte afectat si indurerat de tot ce am vazut si chiar daca aparent nu pare posibil, inteleg perfect si in esenta aceste drame. Am 50 de ani si destula experienta de viata, cunosc dimensiunile rautatii caracteristice foarte multor concetateni, dar atat de mare lipsa de respect pentru mame, de lipsa de compasiune si sensibilitate nu am putut sa-mi inchipui ca exista.Va admir taria de care dati dovada, puterea cu care actionati in sprijinul familiilor lovite de astfel de nenorociri si macar sufleteste sunt alaturi de dumneavoastra si de toti ceilalti parinti care au trecut prin acest gen de incercari. Deocamdata sunt in somaj dar imediat ce ma voi angaja voi contribui si eu cu cat voi putea la intreprinderea dumneavoastra si voi incerca sa determin cat mai multi din proetenii mei sa ajute. Cu consideratie pentru dumneavoastra si multa compasiune pentru toti parintii greu incercati, Paul - Ady KIRILA Bacau

Mi-au dat lacrimila...

Mi-au dat lacrimila... Dumnezeu si Maica Domnului sa te ajute. Si eu am 3 sarcini pierdute, stiu ce inseamna durerea pierderii pruncului tau nenascut, dar tu ai simtit-o de mii de ori mai tare! Imi pare nespus de rau... Putere multa!

Ziua Parintilor de Ingeri

Pe 21 ianuarie am pierdut o sarcina de 6 saptamani. Desi perioada de timp care a fost cu noi a fost foarte scurta, pe mine m-a marcat pe viata. Doresc sa stiu daca anul acesta se va tine Ziua Mamelor de Ingeri pe data de 9 Martie si in Brasov? Unde si la ce ora? Va multumesc

3 INGERASI SI NICI O SPERANTA

BUNA TUTUROR/ma numesc Dana sunt din Galati si momentan locuiesc in spania.Drama pt mine a inceput acum10ani cand am pierdut prima sarcina,o sarcina de 4 luni,pe atunci aveam doar 17 ani,totul a trecut,viata a mers mai departe caci la varsta aia nu intelegeam prea mult ce inseamna sa pierzi un copil.Pe la 20 ani eram pregatita sa incerc sa devin mama m-am chinuit ceva timp fara nici un rezultat,am intrat in panica crezand ca nu pot concepe.Am mers la medici care dupa mai multe investigatii mi-au spus ca sunt bine si ca trebuie sa continui sa incerc;dupa vreo 7 luni d la ultimul control,pe 1 sept 2011 am facut un test de sarcina digital care a dat pozitiv si mai ales imi punea si timpul de gestatie 2-3 saptamani,am fost in culmea fercirii,credeam ca dumnezeu mi-a ascultat rugile,dar nu a fost asa.o mica durere de burta m-a facut sa ajung la urgente unde era sa aflu ca e o sarcina extrauterina si trebuie eliminata cu o injectie cu mtx,atunci totul sa prabusit,nu intelegeam, de ce eu?citisem p net desprea sarcina ectopica dar nu ma gandeam ca mi se poate intampla mie.in fine m-au internat,mi-au facut injectia si trebuia sa merg la control periodic pt a-mi masura nivelul de hcg care trebuia sa scada.La o ecografie au descoperit ca sarcina continua sa existe si sa se dezvolte in trompa stanga,ajungand acum la 8 saptamani,doctorita mi-a aratat ecografia,ingerasul meu era acolo,l-am vazut,mi-au spus ca trebuie sa ma opereze de urgenta pt ca sangeram in abdomen,nu mi-a pasat pt ca eu imi vazusem ingerasul si eram in stare de soc.M-au operat,mi-au scos si trompa si mi-au spus ca femeia are 2 trompe iar cealalta ramasa era in stare buna.a trecut si asta si dupa 4 luni am incercat din nou.La un control la medicul de familie pe data de 16 feb 2012 am aflat ca sunt gravida,a fost un soc stiind ca cu 2 sapt inainte avusem menstruatie.M-a trimis la urgenta pt ca banuia o noua posibilitate de sarcina extrauterina si asa a fost.acum o sapt mi-au facut iar injectie cu mtx si sunt in continuare sub supraveghere medicala pt a urmari daca sarcina a fost intrerupta sau trebuie ca data trecuta sa ajung la operatie.Acum imi este indiferent pt ca desi poate imi voi pastra trompa sansele de a avea un copil p cale naturala sunt minime,trompa fiind lezionata;singura mea sansa e o interventie FIV p care nu mi-o permit si care la stat dureaza ani de zile.Asa visele mele toate sau spulberat si gandul ca nu voi auzi ca cineva imi spune mama,ma ucide lent.Am 26 ani si nu pot concepe ca voi ramane mama de ingerasi;;;mi-as dori sa comunic cu cineva care a trecut printr-o drama ca a mea.......am descoperit pag asta din greaseala,am plans in hohote cand am citit poeziile si dramele mamicilor;;;;;;nu mai pot scrie caci lacrimile ma impiedica;;;;;;

Pierderea ingerasului meu

Dragele mele ,
Ma numesc Violeta si am 34 ani.
Cand mi-am pierdut ingerasul in anul 1994 am simtit ca mor. Eram ata de saraca financiar incat nu am putut avea nici macar o poza cu el.Era atat de frumos ! Nu aveam servici ,nu aveam parinti va imaginati ce durere cumplita port.Acum sunt mama a doi copii sanatosi dar zi de zi cand ma trezesc vad chipul ingerasului meu.In clinica unde am nascut am fost internata cu o luna inainte de a naste deoarece se vedea la ecograf o malformatie craniana.Nu se stia din ce cauza eu avand Rh perfect pentru a putea avea o sarcina.
Cand au inceput contractiile a inceput si calvarul , m-am chinut 6 ore singura fara sa vina cineva in salon sa vada ce fac,eu nu aveam bani de cadou cum se obisnuieste din pacate pe la noi.
Dupa cele 6 ore am ajuns pe masa de nastere unde am nascut cu o moasa un baietel de 4 kg ,am cerut sa-mi vad copilul!Mi-a raspun: ,,Ce sa-ti arat ca e mort! Vrei sa ai imaginea asta toata viata?,,
Am intrebat unde-l duce doream cu disperare sa-l vad!!!!!! Dupa cateva ore am aflat ca trupul lui se afla in chiuveta din toaleta personalului si pot merge sa-l vad.
Era acoperit cu un scutec alb.........parca dormea ......avea totul perfect doar o mica parte a cutiei craniene nedezvoltata dar inchisa.
L-am mangaiat singura acolo , corpul lui era atat de rece iar eu doream sa-l incalzesc cu mainile mele calde.Avea gene mari si niste buze perfecte.
A doua zi asteptand sa intreb cand pot sa-l iau acas sa-l inmormantez crestineste mi-au spus ce sa iau?? Ca l-au trimis la o clinica apropiata ptr studenti!!!! Fiind saraca financiar nu mi-am permis sa angajez un avocat cu toate ca stiam ca pe vremea aceea este greu sa te lupti cu acest sitem !Oameni buni in ce tara traim????
Durerea asta o port de atatia ani cu mine zi de zi ,iar acolo sus stiu ca ingerasul meu este bine si D-zeu ma intareste altfel cred ca as fi fost in deoresie toata viata, ma rog ptr toti ingerasii si toate mamele de ingeri!
Ar fi multe de scris .....dar sufletul me inca este sfaramat in bucati si este creu!
Va multumesc!

Dumnezeu nu m-a lasat

Buna ma numesc Manuela. Si eu am trecut prin ceea ce ai trecut si eu am simtit ceea ce simti tu si te inteleg perfect.Pe 21 februarie 2004 am nascut un baietel de 3,200kg, i s-a dat nota 9 la nastere, ca dimineata sa imi spuna ca are o malformatie cardiaca si nu se stie daca va trai, pe 22 feb. seara a murit, nu a putut lupta.Mult timp am cautat raspunsuri si poate inca le mai caut, dar Dumnezeu nu m-a lasat. Am continuat sa lupt si sa imi doresc copii, chiar daca simteam ca trebuie sa il caut peste tot. Dupa 8 luni am ramas iarasi insarcinata si am pierdut si sarcina aceea, atunci am zis "asa vrea Dumnezeu sa nu am copii" si am incetat sa mai lupt. Dar nu a fost asa Dumnezeu nu m-a lasat niciodata pe 8Martie 2006 am nascut o fetita sanatoasa si pe 27august 2008 am nascut un baietel. Acum am 2copii si ma bucur in fiecare zi de ei, dar nu mi-am uitat nici o clipa ingerasul ma rog in fiecare seara pentru el. Trebuie doar sa lupti in continuare si Dumnezeu nu te va lasa, va veni ziua cand si tu vei zambi, stiu, e greu, durerea e prea mare acum. Dumnezeu sa te ajute sa mergi mai departe!

A INFIA UNUI COPIL E O SOLUTIE

Buna tuturor mamicilo de ingerasi!!! Eu ma numesc georgiana am 22 de ani si vreau sa va spun ca ce se intamla in spitalele din ziua de azi e o adevarata macelarie! In ianuarie 2009 miam luat un test de sarcina imi intarziase o saptamana si ceva testul iesise pozitiv asta se intampla pe la ora 13 iar seara pe la ora 21 apare prima sangerare soacramea mia spus stai linistita k tea insemnat eu a crezuto ce am zis e femeie batrana stie ce zice in seara aia nu mia mai curs nimic a doua zi a inceput iar am plecat la spital la polizu bucuresti mau consultata si miau spus sa vin maine sa ma internese pentru ca am pirdut copilu asa am facut a doua zi dimineata eram acolo mau internat mau chiuretata adoua zi si mau externat in aceeasi zi imi daduse sa iau augumentin si inca ceva sa ma spal cu irigatoru am ajuns acasa asa am facut......dupa doua saptamani mi sa facut rau bineinteles k in alea 2 saptamani mama dus la control si knd mi sa facut rau mi sa spus k am sarcia extrauterina si k o sa ma interneze vroiau sa imi faca timp de 2 saptamani niste injectii care se fac la oameni care au cancer pt ca ziceau k poate se dezlipeste copilul si ma poate chiureta iar bineintes k nu am acceptata asa ceva am semnat pe rpopria raspundere k nu vreau sa ma internez si am plecat a doua zi mam dus la maternitataea bucur la un doctor foarte bun si mia sp asa dak iti faceai acele injectii ajungeai in scaunul cu rotile asa k mai bn te operez k deja sarcina extrauterina a avansat si vedem dupa ce mai e........mam operat a doua zi pt k deja extrauterina se sparsese si puteam da in septicemie dupa operatie doctorul mia sp asa daca vrei neaparat copil de acum incearca peste 10 ani pt ca acum daca vei mai incerca tot asa vei pati si daca te mai operez odata iti scot si trompa cealalta si nu mai poti face copii normal knd am auzit mama speriat....in scurt timp mam intors la munca in noiembrie in acelasi an mam operat iar dar nu miau scos trompa pt k mam dus mai din timp si au putut salva macar ceva asta a fost ....din nou la munca in urmatorul an mam internat iar pt un control de rutina acolo am intalnit o fata care era insarcinata dar nu il vroia dar nici avort nu facea deci vroia sa il nasca si sa il lase la centrul de plasament iar eu din vorba in vorba iam sp sa imi dea mie bebelusul k eu nu cred k mai am sanse a fost de acord mia sp k decat sa il lase la centrul de plasament mai bn il stie la mn sotul meu a fost de acord pt k ma iubeste mult si nu vroia sa se desparta de mn pt k parintii lui au spus dak e stearpa LASO ITI gASESTI TU ALTA CARE SA FACA COPII iar el nu avrut nici in ruptul capului ........am fost alaturi de aceea fata pana a nascut 2 septembrie 2010 la nastere am facut acte tot iar azi am o minunatie de fata are un an si patru luni dar imi face fiecare zi frumoasa daia va sp k si adoptarea unui copil e o solutie si eu am plans dupa cei 3 bebelusi ai mei si inca mai plang dar fetita mea ruxandra imi face fericita fiecare clipa! Ganditiva k poate e o solutie pt mamicile care nu mai pot face copii! va sarutam cu drag georgiana si ruxandra

...a fost sfarsitul lumii mele.

Offf am citit mesajele voastre, si nu contenesc sa ma opresc din plans... Eu am pierdut o sarcina la 37 de saptamani....nu stiu de ce? nu mi-a spus nimeni nimic...in autopsie nu scrie decat nastere spontana cu fat mort...ca sa aud ca ingerasul meu era mort de 6-7 zile? Cum e posibil asa ceva....cand eu l-am simtit miscand?????? Am petrecut noapte de Revelion foarte frumos, am stat in pat nu am facut efort, dupa doua zile au inceput durerile...medicul mi-a spus ca o sa mai am dureri si sa iau no spa sau scobutil ca sunt normale durerile. Am asteptat am avut dureri o zi si deja a doua zi am plecat la spital pentru ca nu mi se pareau dureri normale. Eu si sotul meu eram pregatiti sa ne intoarcem 3 desi mai aveam 2-3 sapt pana sa nasc. Am ajuns la urgenta(Spit clinic constanta); asistentele dormeau, le-am trezit din somn ca sa ma consulte..una dintre ele a binevoit sa ma bage in seama si mi-a facut un control al colului spunandu-mi ca sunt de nastere...toate bune si frumoase pana sa inceapa sa imi asculte bataile inimii bebelusului....a tot incercat 10 min si nu se auzea nimic...doamna m-a linistit spunandu-mi ca poate s-a defectat aparatul...asadar m-a trimis la ecograf la medicul de garda....doamna doctor avea un rezident pe care l-a lasat la ecograf pt a invata...el tot incerca tot incerca nu avea curajul sa imi spuna...pana cand doamna doctor mi-a spus transant:"Ne pare rau, dar inima nu mai bate"...a fost sfarsitul lumii mele...cum sa ii explic sotului? ma simteam vinovata....am cerut voie sa ies din cabinet si i-am spus sotului care s-a prabusit pe jos de durere...e groaznic....mi-e greu sa imi si aduc aminte....a trebuit sa nasc...m-am rugat de toti medicii va rog faceti-mi cezariana, vreau sa ma anesteziati sa nu imi mai aduc nimic aminte...dar nu, nu au vrut,acum ca stau si ma gandesccred ca nici nu era nimeni care putea face o operatie de cezariana...asadar am nascut cu moasa, medicul doar statea se uita si comenta:"Pai copilu asta e mort de cand lupu catel!" "Te doare, contactul sexual nu te-a durut" cuvinte care imi zdrobeau inima si ma faceau sa ma simt si mai vinovata de pierderea ingerasului meu... Acum incerc sa ma refac desi a trecut doar o saptamana, eu am slabit 16 kg...cred ca durerea din suflet imi macina si trupul... Dumnezeu sper sa ma ierte ca nu am vrut sa imi ingrop baietel...dar asa mi-au recomandat cei din spital...deoarece i se descuamase pielea...craniul era macerat...cred ca daca l-as fi vazut durerea ar fi fost mai mare...dar si sa traiesc restul vietii cu gandul ca nu stiu cum arata...cum erau manutele, piciorusele, capsorul...:((

Va doresc bucurie!

Doamna ajuta! Sunt un student la Telogie Ortodoxa, an II Pastorala, la Bucuresti. M-am bucurat de fumdatia pe care ati realizat-o (am vazut la Trinitas). As dori sa stiu mai clar care sunt mijloacel folosite la ajutorarea celor din nevoi, pentru a vedea, daca va pot ajuta. Cred ca ar fi bine aparitia de la Trinitas sa apara pe net.

Se implineste un an...

Sunt Mihaela, am 36 ani, sunt psiholog. Sunt mama de 2 copii. Unul este langa mine, Luca un nazdravan minunat nascut in 2008 si unul care nu este cu mine, Ilinca- ingeras plecat din lumea asta in 2011. La amandoi am dus sarcina peste 40 de saptamani cu cateva zile. Ambele sarcini fara probleme. In ajunul nasterii Ilincai i s-a oprit inimioara. A fost bolnavioara, fapt care nu a fost depistat la analizele medicale (sange, doppler). Diagnosticul la autopsie a fost pneumonie. Nimeni nu mi-a putut explica cum, cata vreme starea mea a fost buna. Am muncit pana in ultima zi. Va scriu acum, la un an de la nasterea Ilincai. Azi e 9 ianuarie 2012, iar pe Ilinca am nascut-o in 12 ianuarie 2011. Seara am simtit-o, iar dimineata la 5 m-am trezit in travaliu. Pe travaliu, acum, nu-mi amintesc daca am mai simtit-o, pentru ca asa parea. Pe la 11 dimineata, cand am stiut ca se apropie momentul nasterii, din frecventa contractiilor, am plecat la spital (la o clinica particulara din orasul in care locuim). M-a pus pe masa, eram dilatata 2. La ecograful 2D nu i-a gasit inimioara. M-au mutat la 3D. Intre cele 2 sali am plutit, eram intr-o lume ireala. La examinarea 3 D a picat cerul pe mine… inimioara Ilincai se oprise! M-au trimis la spitalul municipal… din considerente administrative (!). La ora 13 am nascut-o pe Ilinca. O fetita frumoasa, bine dezvoltata. N-am avut puterea s-o tin in brate. Sunt OK si cu asta, stiu ca ma intelege, am fost slaba. Cred ca am ramas om pentru ca-l aveam pe Luca, puiutul care ma astepta acasa. Stiu sfaturile “Uita!”, “Nu te mai gandi!”, “Lasa ca vine altul!”. Sunt cele mai neinspirate sfaturi care pot fi date unei mame de ingeras. E untimul lucru care vreau sa-l fac… cel de a o uita pe Ilinca. Sunt mama de 2 copii iar daca va fi sa mai vina unul, acesta va fi al treilea. Sunt bine, mi-am regasit echilibrul, m-am maturizat mult in perioada asta, am integrat evenimentul meu de viata in realitatea mea. Vorbesc zilnic cu Ilinca, ii transmit c-o iubesc si daca nu este langa mine. Sunt convinsa ca-i este bine si conform credintei, o sa ne intalnim odata pentru eternitate. Pana atunci, avem momentul nostru zilnic. Va scriu pentru ca sunt convinsa ca e greu, daca nu imposibil, ca cineva care nu a trecut prin asta sa inteleaga ceea ce simte o mama de inger! Si cred ca trebuie sa scot cat pozitiv pot din negativul evident.

Si bebelusul meu s-a dus

Ma numesc Alina, sunt din Iasi si tocmai am devenit mama de inger. Ingerasul meu s-a nascut pe 29.11.2011 si a devenit inger pe 26.12.2011 . Inca nu imi vine sa cred ca e adevarat si nu stiu de ce mi s-a intamplat mie asta. Am avut o sarcina care a decurs normal, a fost prima si cred ca va fi si ultima si nu stiu de ce am nascut la 29 de saptamani desi margeam la medic chiar si de 3 ori pe saptamana. Copilasul meu a mers perfect pana in cea de-a 18 zi in care am primit un telefon prin care mi se comunica faptul ca a aparut o problema si fiul meu va fi transferat la spitalul de copii pentru ca a aparut o problema de natura chirurgicala. Nici nu stiu cand si cum am ajuns la acel spital unde copilasul meu a ajuns dupa cateva minute. Am crezut ca se darama lumea peste mine. Dupa operatie am mers sa aflu ce se intampla si .......am inlemnit, am crezut ca ma voi prabusi cand am auzit: "copilasul prematur? Vaaii e putred tot in el nu traieste mai mult de 2 zile.Mergeti si va internati cu el ca nu se stie daca mai prinde dimineata". M-am internat cu el si aici a inceput cosmarul. Doresc tuturor femeilor din lume sa nu treaca prin aceasta experienta. Aparatele la care era conectat copilasul, fire peste tot, transfuzii nenumarate, plasma, albumina, medicamente care erau perfuzate mereu in sangele copilasului meu, tipete ale aparatelor ori de cate ori se intampla mereu, e ca un cosmar din care iti doresti sa te trezesti. A fost resuscitat de nenumarate ori, chiar si de 2 ori intr-o zi, de fiecare data mi se spunea ca nu mai rezista pana dimineata si el mereu isi revenea pana in ziua in care m-a parasit. Dormeam. Era 5 dimineata cand am auzit un tipat al aparatului cu ajutorul caruia era monitorizat. Am auzit sunetul prin somn si l-am simtit atat de profund in inima mea incat am stiut ca acesta este sfarsitul. La ora 9:55 copilasul meu a devenit ingeras. In a 2-a zi de Craciun. Nu pot sa descriu ce am simtit cand l-am vazut in sicriu. Pentru prima data fara fire. Pentru prima data imbracat. In fiecare secunda cat am stat langa el aveam senzatia ca el nu e acolo desi vedeam clar ca e copilasul meu. Inca nu pot sa cred ca s-a intamplat asta si il astept sa vina. Nu mai pot sa plang, nu mai pot sa zambesc si nici nu imi mai dortesc nimic pentru ca am pierdut TOT. Aceasta este povestea mea si a ingerasului meu in varianta foarte prescurtata. Stiu ca niciodata nu va mai fi la fel si niciodata nu voi putea sa il strang in brate. Sunt in doliu si parca hainele acestea negre ranesc. Va multumesc ca ati avut rabdare sa ascultati poveste unei mame de inger

Va iubesc ptr curajul vostru

curand dupa casatorie am aflat ca sunt mamica si la o saptamana sarcina era oprita din evolutie..dupa 2 zile eram acasa fara bebe...apoi am visat o fetita cu ochii mari ,pe care am intrebat-o parca cu dojana" ce ai facut, mama?" . multa durere am vazut in spital... De ce se intampla..nu stiu. Stiu ca am vorbit cu duhovnicul meu si 1 an m-a oprit de la sf impartasanie. Poate nu ma credeti dar m-am simtit bine avand un mic canon...mi se linistea inima , nu a fost o pedeapsa , ci o mangaiere. Spunea o mamica de faptul ce e sensibila la copii mici. Eu am fost mai rau. Nu m-am deschis catre fiul meu- care a urmat-decat dupa ce am aflat ca e pe drum al 2lea.Consider ca e ingrozitor sa fii mama de ingeras singura... cand eram in spital cea mai mare mangaiere a fost dragostea sotului meu... am vazut mame de ingeri scufundate in durerea lor...am vazut si tatii ..ei m-au impresionat mult..ei faceau totul, vorbeau , stabileau, cerecetau, alergau,dupa acte , si veneau la sotioara lor intreband-o" ce sa mai fac". Am intalnit o mamica care imi spunea" eu sunt cea care sufera, nu el". Cumplit. iar el tremura tot si gura ii statea a plans. Va iubesc ptr curajul vostru . In timp ce eu imi pierdusem micul pui si o alata mamica pe al 2 sau al 3, o isteata a venit la chiuretaj, falindu-se" gata, l-am dat afara, prea mult trei.." ptiu!

Datele ingerasului meu

as dori dak se poate sa fie completate si datele ingerasului meu si un balonas. Alexandru Ionut nascut pe 4.11.2011 si decedat pe 7.11.2011. Va multumesc din suflet.

Ingerasul meu iubit Alexandru Ionut

Vineri se fac 6 saptamani de cand ingerasul meu scump nu mai este langa mine. Am avut o sarcina fara probleme, cu toate analizele facute si iesite bine, cu ecografe lunare, intr-un cuvant totul era in regula. Pe 3 noiembrie 2011 am fost la ultimul ecograf sa vedem daca este totul bine si pentru programare pentru ca aveam deja 38 saptamani si trebuia sa fac cezariana deoarece avea cordonul infasurat de gat. A doua zi am nascut un ingeras frumos de 3.200 si 50 cm perfect sanatos (asa m-i s-a spus). Nu am apucat sa-l vad decat de 2 ori pentru ca l-au transferat la alt spital deoarece mi-au zis ca are probleme cu respiratia si ei nu au nu stiu ce aparat si pe mine nu m-au lasat sa plec cu el pt ca mi-au zis ca o sa-l aduca inapoi. A 3-a zi m-au anuntat ca nu mai este, ca ingerasul meu a murit. Cauza adevarata nici pana acum nu o stiu. Mi-au zis ca a luat o bacterie numita citrobacter care i-a produs o infectie puternica si el fiind foarte mic nu a facut fata la nici un antibiotic. Peste 10 zile cand am fost sa-mi scoata firele doctorul meu ginecolog mi-a spus ca aceasta bacterie a fost la mine in corp si s-a transmis si la el,ca nu iasa la nici o analiza si ca daca nu ma tratez data viitoare o sa patesc acelasi lucru. Intrebarea mea este cum si-au dat seama de diagnostic daca ei spun ca nu iasa la nici o analiza? Am citit pe internet ca aceasta bacterie este cel mai des intalnita in mediile interspitalicesti inclusiv pe mainile personalului medical si ca se descopera prin urina si sange. Nu stiu ce sa cred dar sufletul imi spune ca a luat aceasta bacterie din acel nenorocit de spital. Numai Dumnezeu stie ce s-a intamplat cu adevarat, de ce ingerasul meu a plecat in ceruri.

ingerasul meu Sofia Maria

din 23 august 2011, ziua in care ne-am ingropat fetita noastra, simt ca nu mai imi gasesc locul, nu mai sunt om. Nu inteleg nimic din ceea ce ni s-a intamplat. Nu gasesc nici o mangaiere de atunci. Simt o deznadejde fara margini atunci cand unii imi spun: "lasa ca altii au probleme si mai mari, voi sunteti tineri si mai puteti incerca". Oamenii acestia nu stiu ce e durerea, nu au suferit o astfel de pierdere de nesuportat. Acum simt ca innebunesc: am impresia ca uit chipul fetitei mele, nu am nici o poza, nici un filmulet, doar amintirea din memoria mea... si aceasta incepe sa se stearga. Nu am vazut-o decat 10 zile, 10 zile in care cu greu mi-am facut curaj s amerg sa o vad (durerea din sufletul meu si disperarea ca am nascut-o prea devreme ii dadeau peste cap toate semnele vitale, ii crestea pulsul cand eram langa ea, parca sufletul meu spart in mii de cioburi il simtea ea in inimioara ei mica...) si ma simt vinovata, vinovata ca nu am putut sa fac nimic ca ea sa traiasca, vinovata ca nu i-am dat sotului meu printesa pe care si-a dorit-o cu disperare, vinovata ca nu am luat-o niciodata in brate sa imi simt ingerasul... acum ingerasul meu din ceruri...

 

sg sus Mergi sus