Tu şi partenerul tău

cuplu

Cele mai multe cupluri realizeaza ca relatia lor este afectata dupa moartea copilului lor. Unii se simt mai aproape si devin mai uniti în durere.

În acest process, ei învata mai multe despre forta si slabiciunile celuilalt, iar intimitatea si suportul/sprijinul reciproc pot deveni mai intense.

Alte cupluri se despart, se înstraineaza, se învinovatesc sau îsi îndreapta furia unul asupra celuilalt. Pentru unii, aceasta tragedie devine un catalizator care pune capat unei relatii deja fragile. Însa, pentru multe cupluri, moartea unui copil poate genera un obstacol, o perioada de cumpana într-o relatie altfel (înainte) solida.

Ca si cuplu, este posibil sa oscilati între intimitate si izolare. Este posibil ca aceasta sa fie prima tragedie pe care o înfruntati împreuna si veti putea descoperi noi modalitati de a va sustine unul pe celalalt. Însa – uneori – este posibil ca stresul/durerea sa va copleseasca si sa nu mai aveti puterea de a va sustine partenerul. Multe sentimente pe care le avem în acest proces de vindecare – furia, depresia, etc. – fac si mai dificila aceasta încercare de a oferi un sprijin partenerului. Deseori veti suferi în mod diferit si va va fi dificil sa acceptati sentimentele celuilalt si sa îl întelegeti.

Sunt cateva lucruri pe care le puteti face pentru a va asigura ca relatia voastra va supravietui/va rezista.

Amintiti-va ca, înainte de a fi parinti, ati fost mai întai prieteni si iubiti.

Aveîi grija de partenerul dumneavoastra., trebuie sa va pese de ce simte el/ea si de ce ar avea nevoie (încercati sa fiti atent si sensibil la sentimentele si nevoile partenerului).

Împartasiti ceea ce simtiti, acceptati diferentele si sentimentele celuilalt si încurajati-l!... Iata cateva "idei"(retete) pentru ca relatia dumneavoastra sa supravietuiasca.

Impartasiti-va gandurile si sentimentele

Comunicarea într-o relatie poate fi dificila si, dupa pierderea unui copil, stresul si durerea pot crea tensiuni. Pot aparea unele neîntelegeri.

Este posibil sa ezitati sa va împartasiti gandurile si sentimentele fata de copil, de teama sa nu va împovarati unul pe celalalt. A comunica presupune un anumit efort si este posibil sa doriti ca partenerul sa va poata citi gandurile si sa va înteleaga. S-ar putea sa va fie greu sa faceti fata emotiilor partenerului dumneavoastra, pentru ca va luptati deja cu propriile emotii.

Cuplurile care reusesc sa îsi împartaseasca gandurile si sentimentele îsi ofera unul altuia un sprijin important. În mod special, un tata care vorbeste despre copil si despre emotiile lui poate oferi un sprijin mamei pentru ca ea va sti astfel ca nu e singura care îsi plange copilul.

Desi putem avea impresia ca acest lucru ar întrista-o pe mama, tatal o invita astfel sa îi împartaseasca durerea pe care ea o traieste (o are) deja.

Împartasirea sentimentelor va reduce sentimentul de izolare si îi poate ajuta pe ambii pateneri sa depaseasca acest moment împreuna.

Chiar daca va este greu sa va exprimati sentimentele, puteti fi de ajutor ascultand si permitand partenerului dumneavoastra sa îsi exprime sentimentele. Faptul ca cineva este langa tine sa te asculte si sa te stranga în brate atunci cand plangi poate fi un suport/sprijin extraordinar.

"Niciodata nu am simtit ca îl împovarez cu lacrimile mele. Simteam nevoia sa vorbesc despre asta si sa plang si nu m-a lasat niciodata sa cred ca nu vrea sa auda despre asta. Altii obosesc sa îti asculte problemele, dar el niciodata nu mi-a dat aceasta impresie. A fost întotdeauna dispus sa asculte, indiferent de cate ori mai auzise acelasi lucru."Sarah

Multe mame îndurerate au afirmat ca dorinta reciproca de a asculta si o atitudine deschisa au fost calitati nepretuite în relatia lor. A plange moartea unui copil este o trauma pe care parintii o impart între ei. Vorbind despre asta nu adauga ceva în plus poverii, ci usureaza suferinta.

Fiind disponibil, ascultand si împartasindu-va sentimentele, puteti sa faceti durerea mai suportabila si sa deveniti mai apropiati.

Acceptati diferentele

Parintii sunt deseori descurajati/consternati sa descopere ca traiesc pierderea copilului lor în mod diferit. Reactiile diferite se pot datora diferentelor de personalitate, de situatie sociala, convingerilor, filozofiei, modului fiecaruia de a face fata unei astfel de lovituri si – în cazul mamelor – schimbarilor hormonale postpartum.

Mamele si tatii reactioneaza diferit, pentru ca legatura lor cu copilul este diferita. Pe durata sarcinii, mama simte de obicei o legatura mai stransa cu copilul. Pentru tata, el este mult mai "abstract"înaintea nasterii. Iar daca pierderea are loc la începutul sarcinii, tatal se simte mult mai putin atasat decat mama. Pe masura ce sarcina înainteaza în timp, tatal o poate vedea cum creste, poate simti miscarile fetale si legatura devine mult mai puternica dupa nastere. Chiar si atunci, este dificil pentru cei doi parinti sa simta legatura cu copilul la fel de intens.

"Cum acest copil sosise la termen, a fost prima sarcina cu care sotul meu s-a identificat (pe care a constientizat-o). Celalalte au fost doar pierderi de sarcina si cred ca pe masura ce ele aveau loc, pentru el devenise ceva obisnuit. Îsi facea mereu griji pentru mine, însa niciodata nu vorbea despre sarcini. Nu a reusit niciodata sa se identifice cu mine, cu ceea ce simteam eu. În toate aceste pierderi am fost singura, era ceva ce el nu putea sa înteleaga, însa la aceasta din urma a înteles."Meryl.

"Cand copilul a murit, sotul meu nu se obisnuise înca cu ideea ca urma sa devenim parinti. Nu cred ca se simtea tata. A fost întotdeauna prezent pentru mine si doritor sa ma asculte, însa faptul ca el nu simtea aceeasi durere m-a facut sa mp simt singura. Acum, dupa 3 ani, ma îndoiesc ca se gandeste vreodata la asta, deci ezit sa îi vorbesc. Nu vreau sa îi impun ceva sau sa par nebuna."Winnie

Deoarece barbatii si femeile comunica în mod diferit, chiar daca ei ar simti aceeasi legatura cu copilul, este normal ca ei sa reactioneze/sa sufere în mod diferit. Femeile sunt în general mai afectuoase/sensibile (au acel instinct matern) si mai expresive, pe cand barbatilor li se pretinde sa fie mai puternici si mai putin emotivi.

Cu toate ca nu este o regula, multe cupluri reactioneaza în felul urmator: mama plange si insista asupra amintirilor cu copilul ei, iar tatal îsi înabuse durerea si cauta un refugiu în munca. Mama are impresia ca el este indiferent si ca a uitat de copil. Ea se înfurie datorita lipsei lui de implicare si va ajunge sa se izoleze, pe masura ce sufera singura.

Din punctul de vedere al tatalui, el va avea impresia (îi va fi teama) ca ea nu va depasi niciodata aceasta durere. El este nerabdator ca ea sa iasa din aceasta stare, pentru ca viata sa revina la normal.

"Sotul meu spune ca îi e teama pentru mine pentru ca plang prea mult. Încercam sa gasim un mediu mai placut unde sa putem vorbi despre asta fara sa ne înspaimantam unul pe altul."Rosemary

O alta dinamica comuna a cuplurilor este "suferinta alternativa". Daca amandoi se prabusesc, cine se va ocupa de celalalte probleme? Cineva trebuie sa se întoarca la munca, facturile trebuie platite, cineva trebuie sa se ocupe de mancare, de îngrijirea copiilor, viata trebuie sa continue.

Atunci cand unul dintre parteneri trece printr-o perioada dificila, celalalt lasa durerea deoparte. Unele cupluri schimba rolurile zilnic, altele saptamanal sau lunar. Altele poate chiar dupa un an sau mai multi de la moartea copilului.

"La început, nu l-am vazut niciodata plangand. Eu vorbeam întruna despre copil, el ma tinea în brate si, într-o z,i l-am intrebat: “Tu de ce nu plangi?”, iar el mi-a raspuns: “S-a terminat, a murit, ce rost mai are sa plang? “. Pana la urma, într-o noapte, dupa 3 sau 4 luni, l-am vazut plangand si m-am simtit mai bine. L-am îmbratisat doar si l-am lasat sa planga. A fost o mare usurare sa vad ca si lui îi pasa, ca e si el om. Nu puteam intelege cum de eu eram atat de deprimata si plangeam, în timp ce el suporta totul atat de bine – ceea ce nu era adevarat. Într-un fel asta ne-a apropiat, dar eram atat de concentrati asupra propriei supravietuiri, încat ne-am îndepartat. El si-a negat durerea pentru mult timp si vroia ca eu sa depasesc momentul. Pentru el, lovitura a venit dupa un an."Holly

Asa cum partenerii sufera/plang pe rand, este posibil sa se întample la fel si cu furia, depresia si anxietatea. E ca si cum o relatie poate tolera doar o anumita “cantitate” de emotie, si atunci cand unul dintre parteneri simte durerea cu o intensitate mare, celalalt partener o atenueaza. De exemplu, puteti observa ca cu cat sunteti dumneavoastra mai agitat/agitata, cu atat partenerul dumneavoastra va deveni mai calm. Acest lucru poate agrava situatia, pentru ca va puteti simti neajutorat în fata lipsei de compasiune.

În primul rand, recunoasteti ca e "randul dumneavoastra". Ati putea eventual sa remarcati acest sentiment la partenerul dumneavoastra, atunci cand va sosi momentul. Pe masura ce va eliberati de anumite emotii, îi veti permite partenerului dumneavoastra sa le exprime/traiasca pe ale lui.

În al doilea rand, verificati limitele emotiilor dumneavoastra. Permiteti-va sa va exprimati sentimentele si permiteti-va ca aceste sentimente sa fie diferite de cele ale partenerului.

Aveti dreptul la aceste sentimente, fie ca cei din jur sunt de acord sau nu!

În al treilea rand, asumati-va responsabilitatea pentru reactiile dumneavoastra. Ele sunt dictate de perceptiile si de corpul dumneavoastra. Acceptandu-le, veti gasi puterea de a va confrunta cu ele.Daca reusiti sa întelegeti de unde provin aceste diferente, va veti simti mai putin amenintata de ele. Acceptarea devine mai usoara daca va veti aminti ca nu exista modalitati bune sau rele de a plange un copil si nu exista doua persoane care reactioneaza la fel. Cel mai important este sa descoperiti ce este bine pentru dumneavoastra.

Este important, de asemenea, sa evitati sa va judecati unul pe altul. De exemplu: "daca simte în acest fel, înseamna ca nu îi pasa de copil"sau "daca continua sa planga asa, nu va reusi niciodata sa depaseasca acest moment". Acceptand pur si simplu sentimentele partenerului dumneavoastra, veti realiza ca - asemeni dumneavoastra - el sau ea are dreptul la aceste sentimente.

Retineti ca acceptand sentimentele celuilalt nu le negati pe ale dumneavoastra.

Este posibil sa nu împartasiti sentimentele celuilalt si uneori sa nu le întelegeti. Uneori veti fi suparat sau dezamagit de reactiile partenerului dumneavoastra. Acceptand tacerile si lacrimile celuilalt fara sa îl judecati sau sa îl învinuiti, veti încuraja comunicarea sincera. Veti oferi de asemenea suportul si întelegerea care sunt atat de necesare în procesul de vindecare si pentru a va întari relatia de cuplu.

Participarea la o terapie de grup v-ar putea fi de folos, ajutandu-va sa va întelegeti sentimentele si sa deschideti noi cai de comunicare. Ascultand alti parinti, va veti asigura ca dumneavoastra si partenerul dumneavoastra reactionati normal la pierderea pe care ati suferit-o. Ascultand marturiile celuilalt în fata grupului, veti putea descoperi anumite aspecte cu privire la dumneavoastra, la partenerul dumneavoastra sau la relatia de cuplu.

Veti putea construi un dialog "sanatos"privind sentimentele fata de copil si durerea dumneavoastra.
De exemplu, Carolyn îsi aminteste ca o data sotul ei a vorbit întamplator grupului despre gandurile lui pentru fiica lor Rachel, în timp ce zugravea casa. Desi pentru un observator ar putea parea un detaliu neînsemnat, el nu îi spusese asta niciodata lui Carolyn, si ei i-a facut bine sa afle ca si el se gandea la Rachel…

Rezista dorintei de a "repara"/de a oferi solutii

Schimbarile si conflictele sunt naturale si normale. Daca vi se întampla, nu înseamna ca ceva nu este în regula cu dumneavoastra sau cu relatia dumneavoastra de cuplu. Durerea tot mai intensa face parte din procesul de vindecare. Ea face parte si din casnicie. Este imposibil ca procesul de vindecare sau casnicia sa fie monotone sau lipsite de durere.

Terri îsi aminteste ca atunci cand cineva i-a spus ca este normal ca obstacolele vietii sa fie greu de trecut, doar auzind aceasta i-a permis sa se mobilizeze sa caute o cale de a usura aceasta lupta.

Cand esti în mijlocul unui lac, e mai potrivit sa îti canalizezi energia învatand sa înoti, decat sa încerci sa iesi din apa.

De asemenea, este normal sa încercati sa va ajutati partenerul, sa îi alinati durerea. Însa nu uitati ca asa cum dumneavoastra preferati ca cei din jur sa nu încerce sa va minimizeze si sa va faca sa treceti peste aceasta durere, la fel si partenerul dumneavoastra va aprecia daca doar îl veti asculta si veti accepta.

Atunci cand veti avea impresia ca ati gasit niste raspunsuri, nu uitati ca e posibil ca aceste raspunsuri/solutii sa nu fie valabile pentru altcineva.

Rezistati tentatiei de a va impune punctul de vedere, perceptia sau atitudinea. Daca doriti sa împartasiti ceea ce v-a ajutat, vorbiti în numele dumneavoastra si evitati sa dati sfaturi.

"Eu asa am facut si chiar m-a ajutat"sau "Mie mi-a fost de folos sa gandesc în acest fel (sa privesc lucrurile asa".

Evitati sa dati "retete"de genul "Ar trebui sa încerci asta, pentru ca mie mi-a folosit"

Nu uitati ca e posibil ca partenerul dumneavoastra sa nu va împartaseasca ideile. Ceea ce e potrivit pentru o persoana, poate fi ineficient pentru alta. Ajutorul cel mai mare pe care îl puteti oferi este sa nu judecati. Acest lucru îl va incuraja partenerul dumneavoastra sa îsi caute caile proprii în procesul de vindecare.

Sex si intimitate

Pentru multe cupluri, sexul ofera intimitatea si confortul de care ambii soti au nevoie.

Cu toate acestea, pentru unele cupluri sexul devine un motiv de tensiune. Atunci cand un cuplu este epuizat fizic si psihic, cand sunt deprimati si suparati sau atunci cand comunicarea are de suferit, sexul poate fi ultimul lucru pe care ei si-l doresc.

Pentru multi parinti, legatura dintre sex si conceptie este evidenta si dureroasa. Pentru altii, asocierea dintre sex si afectiune îi face sa sufere datorita lipsei dorintei partenerului. Mamele se confrunta în plus cu schimbarile emotionale si fizice postpartum, ceea ce face ca ele sa fie mai putin receptive.

"Negocierea"relatiilor sexuale necesita mult tact si rabdare. Fiti atenti la nevoile emotionale ale dumneavoastra si ale partenerului în aceasta perioada dificila. Vorbind, ascultand si îmbratisandu-va unul pe altul puteti sa va exprimati afectiunea si sa aveti parte de intimitate fara presiunea contactului sexual. Puteti gasi alinare în a petrece momente placute împreuna: o cina în doi, plimbari în aer liber sau alte activitati care va fac placere. În timp, pe masura ce veti reusi sa va controlati mai bine durerea, relatiile sexuale vor deveni mai agreabile.

Stapanirea furiei

Furia este o fateta a durerii, o etapa a procesului de vindecare. Din nefericire, este posibil sa o simtiti/îndreptati împotriva celor pe care îi iubiti mai mult.

Atunci cand ea este latenta, un incident minor poate declansa "al treilea razboi mondial".

  • Daca realizati ca va certati des pentru lucruri marunte, ar fi bine sa va exprimati sentimentele, sa le evacuati.
  • Cautati modalitati constructive de a va descarca furia. Încercati sa scrieti o scrisoare, sa dati cu pumnul într-o perna, sa alergati în jurul blocului.
  • Aveti anumite temeri ascunse care au nevoie sa fie exprimate? Constientizati-va vulnerabilitatea si lipsa de control asupra propriei vieti în acest moment.
  • Aveti nevoie de încurajari? Furia e deseori însotita de sentimentul de subestimare.
  • Cereti-i partenerului sau unui prieten apropiat sa va spuna ce calitati aveti, ce le place la dumneavoastra.

Probabil ca înainte de toate aveti nevoie sa iesiti din cercul vicios al furiei si autoizolarii. V-ati pierdut copilul mult-iubit si e normal sa fiti furios. Cu atat mai mult, daca va exasperati unul pe altul, este posibil sa preferati sa va autoizolati pentru a fi mai putin vulnerabil. A va retrage poate fi o modalitate de autoaparare. Furia poate sa va îndeparteze unul de altul.

Dar cum sa iesiti din acest cerc vicios al furiei si autoizolarii? Întai de toate, trebuie sa fiti dispus sa va schimbati. Pentru unele cupluri certurile violente sau tacerea apasatoare sunt singurele modalitati de comunicare. Daca este si cazul dumneavoastra, va fi foarte greu sa ajungeti la un armistitiu. Înainte de a lua decizia despartirii, ganditi-va ca veti continua în acest fel si în viitoarele relatii.

Prin urmare, ar fi folositor sa învatati acum cum sa gestionati conflictele si sa "recoltati roadele".

Într-o relatie intima, furia si autoizolarea ascund adeseori sentimente de teama si durere. Prin urmare, antidotul este de a lupta împotriva furiei si a temerilor, spunandu-i partenerului (asigurandu-l) ca veti ramane alaturi de el/ea.

Data viitoare cand simtiti ca tensiunea creste, spuneti-i ceva de genul:
“Nu plec niciunde. Chiar daca tu ti-ai dori sa plec, n-am sa te parasesc.”

Nu este necesar sa deveniti sentimental sau sa vorbiti despre dragoste. Aceasta ar putea chiar agrava situatia si un "Te iubesc"ar putea suna fals.

Exagerand propriile greseli, va veti apropia de partenerul dumneavoastra:
"Chiar daca sunt cel mai rau de pe Planeta, esti condamnat(a) sa ramai cu mine orice-ar fi"

Puteti chiar sa constientizati dorinta partenerului cu privire la disparitia dumneavoasra: "Voi veni acasa fie ca vrei sau nu."

Faceti-va curaj si încercati. Gasiti cuvintele care vi se potrivesc.

Daca va placeti si aveti încredere unul în celalalt, exista speranta!

Daca sunteti de parere ca v-ar fi de folos consilierea psihologica, apelati la un specialist. Mergeti singur(a) daca partenerul dumneavoastra nu doreste sa va însoteasca. Pe masura ce învatati sa solutionati conflictele si relatia dumneavoastra va avea de castigat.

Dupa ce momentul de criza a trecut, parintii devin constienti de modul lor diferit de a-si plange copilul. Familiile lor asteapta din partea lor sa depaseasca momentul, sa îsi continue viata. Vizitele si telefoanele se raresc sau se opresc (dispar complet). Tatal se întoarce la munca si, chiar daca înca sufera, este posibil sa nu îsi exprime în mod liber durerea sau chiar sa nu fie constient ca ea este înca prezenta. În acest timp, mama înca sufera/plange, fie ca ea s-a întors la servici sau este înca acasa, si va continua sa sufere si sa îsi arate suferinta timp de mai multe luni.

Acesta este momentul cand mama poate sa aiba impresia ca tatal nu o sustine suficient si ca el nu sufera, iar el sa nu mai aiba rabdare (sa "se sature") în fata emotivitatii ei exagerate si sa se întrebe daca ea va iesi vreodata din aceasta stare.

Doliul resimtit diferit

Diferentele de intensitate si de durata a durerii între mama si tata pot crea tensiuni în relatia de cuplu, în special daca nu sunteti constienti ca aceste diferente sunt normale.

Este posibil sa va suparati/înfuriati pe partenerul dumneavoastra pentru ca sufera în mod diferit.

Acest conflict poate avea însa la baza temeri ascunse. Un tata îndurerat poate sa înceapa sa creada ca sotia sa care continua sa planga/sa sufere are o problema mai grava. Ea se va simti tradata de persoana din partea careia astepta întelegere si sprijin în aceasta pierdere.

O mama îndurerata poate interpreta gresit vindecarea mai rapida si sa creada ca emotiile retinute ale tatalui sunt o dovada a lipsei de iubire fata de copil.

Este posibil ca tatal sa creada ca trebuie sa îsi înabuse durerea pentru a rezista si pentru a o putea ajuta. Pe masura ce aceste neîntelegeri se acumuleaza, încrederea reciproca va avea de suferit (se va clatina).

Pe masura ce încerca sa o faca pe Lisa sa se simta mai bine dupa moartea fiicei lor, sentimentul de neputinta si frustrarea cresteau:
"Încercam sa spun ceea ce credeam ca o va reconforta, dar cuvintele mele aveau efectul invers. Lisei îi era dificil sa înteleaga ce putea simti un tata în aceasta situatie, cu atat mai mult cu cat durerea mea parea de mai scurta durata."

Furia, sentimentul de vinovatie si tendinta de a da vina pe celalalt sunt aspecte dureroase ale doliului. Este normal ca uneori sa îndreptati aceste sentimente negative spre partenerul dumneavoastra. Daca relatia dumneavoastra este puternica si sunteti constient ca furia face parte din procesul de vindecare, veti reusi sa tolerati aceste rabufniri si sa va ajutati unul pe celalalt.

Roger îsi aminteste cum amandoi s-au prabusit si apoi au depins unul de altul pe parcursul nasterii fiului lor fara viata:
"Cand am aflat, prima mea reactie a fost sa lovesc perna de pe patul de spital, si întrebam întruna, in hohote: "DE CE? DE CE?". Eram atat de furios si îmi iesisem din fire. Dar simplul fapt ca eram fizic prezenti unul pentru celalalt, nedespartiti (lipiti unul de altul), ne-a ajutat foarte mult. stiam ca putem face asta în fata celuilalt si va fi bine."

Însa nu toate relatiile pot rezista la o asemenea furie. Este posibil sa va simtiti direct atacat de izbucnirile partenerului dumneavoastra si este posibil sa simtiti ca unul dintre voi îl acuza pe celalalt pentru pierdere. Probleme care nu erau grave înainte pot deveni dintr-o data subiectul conflictului.

Membrii unui cuplu care nu obisnuia sa se certe înainte si-au dat seama ca dupa pierdere erau într-un conflict neîncetat:
"Aveam atata furie îndreptata împotriva celuilalt! Eram atat de furioasa încat simteam nevoia sa lovesc perna si sa trantesc obiecte sau sa dau cu pumnul în pat. Eram furioasa pentru ca la servici avea o colega consultanta. Nu aveam niciun motiv sa fiu geloasa, însa eram. Cand am discutat despre asta, am început sa ne certam. Ne enervam pur si simplu unul pe celalalt."

Un tata îndoliat va avea tendinta de a evita sa deschida discutia cu sotia lui privind pierderea sarcinii, pana în momentul în care îi va trece lui supararea. El va avea impresia ca, vorbind despre pierdere, o va deprima si mai mult sau poate cauta pur si simplu sa scape de propriile lui amintiri neplacute. "Pe masura ce timpul trecea, comunicarea devenea si mai grea", spune Benett. "Nu suportam sa o vad pe sotia mea suparata. Vroiam sa vorbesc despre altceva."

Însa a evita acest subiect poate avea efectul invers, pentru ca este posibil ca partenera sa aiba mare nevoie sa vorbeasca despre copil, sa îsi exprime sentimentele, durerea si gelozia la vederea unei femei însarcinate sau a unei proaspete mamici. Ea ar putea interpreta refuzul tatalui de a vorbi despre asta, ca pe un abandon sentimental, mai ales daca nu are cu cine altcineva sa vorbeasca.

Important pentru cupluri

Pierderea sarcinii a afectat probabil fiecare aspect al relatiei dumneavoastra de cuplu. Este posibil sa fiti mai apropiati si sentimentele dumneavoastra sa fie mai puternice pe masura ce ati depasit acest moment împreuna.

Este posibil însa ca relatia dumneavoastra sa fi suferit datorita modului de a reactiona diferit, mai ales daca fiecare dintre dumneavoastra crede ca celalalt "nu are dreptate"atunci cand sufera altfel. Fiecare se poate simti neînteles sau chiar tradat atunci cand are mare nevoie de sprijinul celuilalt.

Este important sa fiti constient ca fiecare va suferi în mod diferit, unic. Durerea unei mame poate fi mai puternica si de mai lunga durata, pe cand tatal ar putea sa aiba nevoie de ajutor pentru a gasi modalitati de exprimare a durerii (ascunse).

Iata cateva sugestii care v-ar putea fi de folos pe parcursul zilelor si saptamanilor dificile care vor urma:

  • Acordati-va timp sa plangeti, singura sau cu partenerul dumneavoastra. Veti avea nevoie de ajutor si din partea celorlalti, în plus de sprijinul partenerului care este si el fragil emotional. Este important sa plangeti pierderea, pentru ca durerea neexprimata se poate transforma mai tarziu în depresie, anxietate, furie sau stres.
  • Asteptati-va ca reactiile dumneavoastra la durere sa fie diferite de cele ale partenerului. Împartasiti deschis sentimentele si asteptarile dumneavoastra, dar nu asteptati ca partenerul dumneavoastra sa reactioneze la fel. Încercati sa fiti întelegator fara a-l judeca pe celalalt.

Articole

Drepturi ale copiilor ingeri si ale parintilor lor

 

sg sus Mergi sus