Dr. Eduard Togoreanu

Intunecare

Alte articole cu si despre Dr. Eduard Togoreanu

  - Omul - a fi, a avea

  - Interviu cu Dr. Eduard Togoreanu

  - CV - Dr. Eduard Togoreanu

Intunecare 

       Este clar ca emanciparea tehnica a unei societati, daca nu este insotita sau consiliata de o emancipare morala se transforma intr-o scorbura intunecata din care scapa cine poate, fizic sau psihic. Sunt omul secolului XXI. Am in jurul meu dotari tehnice de top.  Internet: am acces, atunci cand sunt in incurcatura, la nume sonore din toate stiintele, artele normale si paranormale sau anormale. Astazi pot sa vad fantomele si sa le ascult si cunosc despre reancarnare, viata dupa viata, viata dupa moarte…, pulsari, gauri de vierme, gauri negre, Bigbang… Sunt omul societatii care m-a creat si alimentat pentru a o servi cu daruire si stoicism. Am lucrat peste 20 de ani in chirurgie si stiu ca dincolo de orice, fiecare chirurg lasa in urma lui un colt de cimitir plin cu cei pe care nu i-a putut salva, cu cei care nu au vrut sa fie salvati, cu cei care au venit prea tarziu…

       Dar, citesc si acum textele Cartii lui Iov cu acelasi interes ca acum douazeci de ani, fiindca EU am fost  IOV.

      Ce spune cartea? Iov este omul ritualului, Iov bunul familist, stapanul milos, milostivul cersetorilor, cel care frecventa cu regularitate templul, preotii etc. model social demn de urmat. Iov este luat prin surprindere: pierde tot, familie, avere, sanatate, inclusiv echilibrul interior. Ramane doar cu propria lui constiinta, constienta si suflet, cei trei prieteni, in dialog cu un Dumnezeu neutru, la poarta cetatii, plin de rani nevindecabile care il fac indezirabil.

      Tot timpul m-am intrebat ce rost are acest text inserat in Biblie?

      A trebuit sa am si eu o pierdere majora, ca si d-voastra, ca sa-mi dau seama de motive. Iov a avut destinul unui pastrator de ritualuri  caracteristice societatii in care traia. El facea tot ce facea fiindca asa fusese educat, invatat, pentru a fi recompensat: A fi bun la Dumnezeu! A mosteni raiul! Iov nu era natural! Era un produs social, cel mai bun!

      El nu stia de fapt pentru ce traieste acest joc al vietii. El era ca un calusar care se agita de colo-colo intr-un ansamblu predeterminat de miscari si indivizi repetitivi, fara a mai sti semnificatia dansului. Asuda pentru aplauze si apreciere, pentru cotatie si recompense. Si-ar putea imagina el o miscare gresita in fata spectatorului? Si ca sa fiu mai clar inchipuiti-va un cuplu de dansatori de tango profesionisti. Ca si acestia, era tehnicianul perfect al curentului social care il produsese. Lucra pe baza de programare.  Si sentimentele lui erau programate atat de bine ca el credea ca fac parte din sufletul lui, ca sunt generate de el, de interactiunea lui cu mediul.    Unde era greseala lui Iov? Sa vedem textul. In text nu vei gasi cuvantul care sa exprime naturalul, armonia, sentimentul profund de dragoste, afectiunea neconditionata. Cand a depasit Iov situatia?   Cand a devenit el insusi. Si atentie, a luat-o de la capat pentru a-si consolida invatatura cand a devenit el insusi. La fiinta umana experienta trebuie sa fie repetitive pentru a si-o insusi. Cand a devenit! Cand si-a spus: Eu sunt cel ce sunt!

      Pus in fata nedoritului, a unei boli incurabile, din fericire de scurta durata a fetitei mele, am trait drama d-voastra, am trait drama lui Iov. Am ajuns la “portile” unei cetati indiferente dar participative economic, cu toate bubele si ranile interioare pe care le cunoasteti. Nu s-a prabusit nici o stea, nu s-au leganat indurerati brazii si paltinasii, natura si-a urmat cursul, dar s-au agitat pastratorii sociali ai ritualurilor cu cliseele cunoscute, cu recomandarile rasuflate, laici si preoti. Toti mi-au oferit suportul tehnic al profesiei lor pentru un timp. Chiar si prietenia are un suport tehnic!

    M-am retras la portile cetatii si am inceput sa-mi sondez ranile. Cu cei trei prieteni: constiinta, constienta si sufletul. Fara Dumnezeu! Situatia era o urmare a deciziilor mele! Eu am vrut copil, eu am vrut vaccin…

     Si am facut o descoperire uluitoare: ca sufar pentru ca am fost invatat sa sufar! Ca sufar fiindca am fost invatat sa ma simt vinovat! Ca sufar fiindca am fost invatat sa nu am suficienta   incredere in mine! Ca sufar fiindca am fost conditionat, dresat, recompensat sa nu fiu capabil sa-mi gasesc suportul afectiv, sprijinul sufletesc de care am eu nevoie! Ca sufar ca altii sa poata profita de suferinta mea organizand un ciclu economic si financiar deosebit de profitabil cu cat suferinta mea se prelungea. Ca eram chiar incurajat sa-mi prelungesc suferinta. Cu cat ignoranta mea si descumpanirea era mai mare cu atat eram mai profitabil!

     Ca sufar fiindca  am fost educat in spiritual celor sapte pacate capitale, sau paisprezece sau saptesprezece, autorii se cam contrazic!

     Ca reactiile mele la lucrurile neplacute au fost ajustate, dirijate sa se produca intr-un anume fel, sa ma duca pe anumite cai de exploatare a suferintei, spaimei, lipsei de incredere in mine, convenabile socialului. Ca toti cei care m-au format in spiritul societatii predandu-mi cele 10 porunci si pacatele capitale nu s-au gandit nici o clipa la sentimentele negative care se nasc in sufletul meu intr-o asemenea experienta. Nu mi-au fost predate nici in cei 7 ani de acasa, nici in scoala, nici altundeva. M-am simtit si mai rau, la sentimentele legate de pierderea suferita adaugandu-se si ideea ca nu sunt decat un nefericit de cobai al marelui experiment numit societate: nu traiam intr-o comunitate de fiinte umane, traiam intr-o societate de profesionisti ai suferintei, ai fricii, ai inducerii sentimentului de vinovatie, a lipsei de incredere in mine insumi, o societate in care responsabilitatea este diluata de sabloane verbale, de clisee, de batai pe umar, de ritualuri, in care suferinta mea era comercializata, mediatizata, comentata, apreciata, cuantificata, financiarul avand intaietate asupra spiritualului si sufletescului, traiam intr-o intunecare perpetua. Fiindca dupa cum putem sa remarcam exista  sectoare specializate in exploatarea suferintei.

     Atunci am inteles ca raspuns la intrebari nu voi gasi decat rafinand ceea ce aveam in mine insumi ca si cunoastere si transformand-o in intelegere. Luand de la capat cunoasterea despre mine insumi, separand ceea ce imi apartinea de ceea ce venea din afara mea. A fost o munca grea fiindca nu am avut un ajutor, un sprijin afectiv. Dar am reusit! La aceasta m-au ajutat amintirile frumoase ale relatiei care se stabilie intre mine si copilul meu, cat si dorinta de a merge mai departe impreuna sustinandu-ne reciproc fiecare de acolo unde se afla.

     Intre timp am hotarat sa ma ocup de ceea ce scapase chirurgului: sufletul. Operatia delicata de separare a ceea ce este natural in fiecare din noi de socialul suferintei, vinovatiei, pierderii respectului si increderii de sine. Si evident mai am niste diplome…de recunoastere sociala.

     Cu ce am ramas din orele de la poarta cetatii? Cu lumina calma si linistita a lumanarii in mirosul dulce de tamaie. Ea a alungat intunecarea. Si tremurul flacarii imi aduce aminte de tremurul firav al sufletului nostru la curentii de spaima ai societatii ai intunecarii. Si atunci aprind lumina!

     Avem nevoie de un suport afectiv, de cineva care dincolo de social sa vegheze intr-o lumina calma si linistita si sa ne conduca prin caile nefiresti, nesigure si pline de spaima ale suferintei.

Sa cautam si alegem ceea ce simtim nu ceea ce ne ofera reclama! Si atunci suferinta va fi a societatii nu a noastra!

     Avem nevoie de cineva care sa stie sa risipeasca intunecarea!

 

********************************************************************************

Alte articole cu si despre Dr. Eduard Togoreanu

Psihologia bolilor

OMUL - între „A FI” și „A AVEA” 

Dr. EDUARD ȚOGOREANU,
medic chirurg, specialist în psiho-oncologie
 
„Starea sufletească ne influențază direct sănătatea fizică”
 
      Pe medicul Eduard Țogoreanu l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, atunci când a introdus în țară medicamentul ISOREL (un inofensiv extract de vâsc), cu care a revoluționat tratamentul oncolo­gic. M-am reîntâlnit cu el acum câțiva ani, într-o ipostază nedorită: mama mea îi este pacient, suferind de mielom multiplu – un ciudat neoplasm al sângelui, care malignizează celulele formatoare de anticorpi. (Medicul hematolog care i-a descoperit boala – acum opt ani! - mi-a spus că spe­ranța de viață este de circa cinci ani, dacă urmează tratamentul medicamentos conform indicațiilor medicale!…) La fiecare control lunar o însoțesc la cabinetul doc­­torului Țogoreanu, cu care am devenit, în timp, bun prieten. Orele petrecute la cabinet s-au dovedit extrem de prețioase, la fel ca și calitatea discuțiilor pe care le avem (toate pe teme de sănătate), din care am învățat enorm. Fin psiholog și bun observator al comportamentului oamenilor în fața bolii, medicul Eduard Țogoreanu are o teorie aparte despre apariția bolilor, pe care merită s-o cunoașteți!
Răsturnarea valorilor sociale
      - …Cu ceva vreme în urmă, citeam un articol scis de un grup de psihologi ame­ricani, care au studiat relațiile sociale, constatând în final alterarea “cultului per­soa­nei”. Pe scurt, au constatat că în relațiile reciproce, indivizii unei colectivități uma­ne au trecut treptat, în timp, prin următoarele forme de adresare: domnule sau doamnă X, apoi inițialele numelui și prenumelui, “Hei, tu!” – pur și simplu și “Hei, omule!”. Cu alte cuvinte, identificarea dintr-o mulțime se făcea inițial plecând de la statutul social, se trecea apoi către inti­mi­tatea iniția­lelor, mai târziu se făcea o iden­ti­ficare directă - un fel de piro­nire a individului fără nici un fel de echivoc, în final apelarea făcându-se prin stabilirea identității la spe­cia umană.
      Modificări în comportamentul nostru unii față de ceilalți apar și în alte ra­por­turi sociale: nu mai este modern să mergi cu persoana dragă de mână sau la braț, ci să te bălăngăni pe lângă ea pe stradă; dansurile de cuplu au fost înlocuite cu mișcări similare cu cele ale cocorilor în perioada de rut; adolescenții nu mai vor să stea împreună cu părinții... Ne separăm încercând să ne identificăm, ne căutăm eu-ul fiindcă nu ne mai putem suporta, fiindcă așa este moda, fiindcă nu ne mai găsim locul, fiindcă ne simțim sufocați de ceilalți sau pentru că sprijinul nostru nu mai este lângă cei de lângă noi? Filozoful grec Plotin spunea că măsura evoluției spiri­tuale a unui individ o cunoști și devine un sprijin pentru tine în momentul în care îți dai seama că ai de-a face cu un individ responsabil de alegerile, deciziile și faptele sale, con­știent că are nevoie de cei din jurul său, ei fiindu-i ajutoare necesare în evo­luția sa.
      Cu ce am înlocuit acest sprijin? Cum ne mai identificăm unii pe alții? Dacă nu după nume, să fie oare profesia sau preocupările cotidiene un criteriu social?
      Răsturnarea valorilor sociale standard, egalizarea în evenimentele sociale (de exemplu nunțile – făcute pe bază de avere, nu pe sentimente), egalizarea unor indivizi aflați la polii opuși ai societății, numărul enorm de indivizi din periferia societății care au urcat în ierarhia socială nu prin calități pozitive sau virtuți, ci prin utilitatea lor în plan politic (acum avem mult mai mulți oameni politici proveniți din păturile sociale greu identi­fi­cabile decât am avut în comunism), sunt factori de confuzie în planul evoluției personale.
Sănătatea, între două verbe
      - Aceste „confuzii” ne influențează nu numai evoluția, ci și sănătatea?
      - Interesant este faptul că individul a învățat din tot acest capitalism haotic verbul „A avea”. Se iden­ti­fică prin „a avea”. A trăi bine – a avea – înlocuiește verbul „A fi”. El nu mai doreș­te să fie “cineva”.  Chiar și mersul la biserică, pentru o evoluție spirituală firească și necesară, este înlocuit cu mersul la slujbă, pentru a apuca și „a avea” o sticlă cu apă sfințită!
      “Am cancer” este declarația pe care o aud tot mai des de la pacienți, când intră în cabinet. Este un om care are, este în rândul lumii fiindcă are, în sfârșit poate să declare că are ceva al lui și numai al lui? Este un proprietar de cancer? Cum să se vindece, când „a avea” este verbul lui preferat, când toată viața s-a zbătut să aibă, când acest „a avea” i-a intrat în sânge, când a vândut, s-a îndatorat, a mințit, a înșelat, a călcat viața altora în picioare, s-a purtat iresponsabil față de el însuși pentru a avea? Acum, obsedat de „a avea”, ‘’are’’ cancer. Dacă ar fi bolnav de cancer, ar mai avea o șansă de vindecare. Dar el are cancer și pentru a avea s-a zbătut toată viața, cum să renunțe la „a avea” pentru „a fi”?
      „A fi” este o stare, „a avea” este o încărcătură. „A fi” necesită o schimbare, „a avea” înseamnă o renunțare. Ce-o fi mai greu - să te schimbi sau să renunți? „A fi” presupune să trăiești așa cum ești: natural, fără griji, fără îndoieli, numai tu cu dorințele tale de schimbare. Și pentru terapeuții care “descoperă apa caldă” și reco­man­dă să mănânci naturist pentru a fi sănătos, am un sfat: învățați pacienții mai întâi să fie sănătoși! Nu defilarea prin magazine, în mână cu o listă de alimente per­mise, ecologice îi va face sănătoși, ci pofta pe care o vor avea la vederea unui ali­ment - aceasta să-i determine să aleagă, sa se exprime, sa-si manifeste individualitatea avand optiuni, nu actionand la indicatii pentru a se autodefini! Cu alte cuvinte, sunt sănătos fiindcă sunt aici să aleg ceva de care am poftă, nu fiindcă am o listă care mă va ajuta să fiu să­nă­tos!
Boala – ascunsă în sentimentele negative?
      - Cum ne influențează sănătatea aceste simple verbe?
      - „A avea” naște îndoieli, naște deziluzii, naște dezamăgiri, naște nehotărâri, naște dorințe, naște comparații și orgolii, naște deznădejde, naște insatisfacții, naște teama de a pierde, naște frică de hoți, naște ură, naște teama de concurență, naște lăcomie, naște limite, naște frustrări. „A avea” presupune atașament material. Ata­șa­­men­tul înseamnă robie. „Păstrează și papucii ăia vechi, poate ne mai trebuie!” Verbul „a avea” ne termină viața. Segmentând-o prin conjugarea lui „a avea”, ne afundăm și mai tare în materia pe care vrem s-o stăpânim. „A avea” te face robul vilei, mașinii, a contului bancar. Cum vei putea să renunți vreodată la ele? „Eu am!” Atunci când pronunți aceste cuvinte, mândru de averea ta, de ceea ce ai, tre­buie să știi că de fapt ai și toate sentimentele și stările sufletești de care vorbeam. Ce poate fi mai absurda decat formularea din cimitire: “casuta noastra de veci”?. A avea te face pur si simplu ridicol!
      Și mai ai ceva: o boală de care deocamdată nu știi! Fiindcă – întotdeauna! – aceste stări și sentimente negative se răsfrâng asupra celui mai de preț bun al tău, de care, din păcate, nu ești conștient: SĂNĂTATEA!
      „A fi” este o stare naturală. „Sunt o femeie cu sânii mici” sau „Sunt o femeie cu sânii mari” – dacă am timpul necesar și mă hotărăsc, voi vedea ce decizie voi lua pentru simplul motiv că eu sunt, exist și trăiesc, indiferent de forma sânilor mei. „Am nasul mare!”, în schimb, denotă frustrare. Totuși, zeci de actori renumiți au avut nasul mare și asta nu i-a împie­dicat să fie îndrăgiți de public!
      „A fi” presupune responsabilitate. Faceți diferența între: “Sunt tată!” și “Am un copil”. În care declarație se simte intensitatea trăirii, mândria de a fi ceva ce nu am mai fost până acum? Schimbarea de care vorbeam mai devreme?
      „A fi” presupune existență, trăire, viață - tot ceea ce este contrarul lui „a avea”. „A fi” înseamnă lipsa bolii ca entitate separată, fiindcă boala face parte din viață, este normală, este existența noastră modificată atunci când greșim sau facem alegeri greșite! Boala se vindecă sau putem coexista cu ea într-o stare modi­ficată de viață. Luați exemplul unui alcoolic bolnav de ciroză - renunțarea la bău­tură și un regim adecvat de viață în noile condiții îl poate salva, dar de acum înainte el va avea alte coordonate ale existenței.
      Un alt exemplu: lumea medicală și nu numai este preocupată și se scriu to­muri întregi despre femeia la menopauză, de parcă aceasta este o boală și nu o evo­luție firească a organismului feminin! Nimeni nu suflă o vorbă despre con­dițiile soci­ale ale femeii, care trebuie îndeplinite chiar și în cursul ciclului men­strual. Există pe undeva vreo societate comercială care să trimită femeile în con­cediu în această perioadă delicată pentru ele? Să fie din cauză că bărbații nu au ciclu men­strual? Totuși, femeile trăiesc cu această problemă fără să se plângă!...
      „Am diabet!” „Am hepatită!” AM!... Ce să tratezi mai întâi - hepatita sau bolnavul de hepatită?
„Incidența cancerului a explodat de când
proprietatea a devenit prețuită”
      - Dacă este atât de evident faptul că stările psihologice și sentimentele ne dic­tează starea de sănătate, de ce medicina clasică nu-și schimbă direcția de abordare a tratamentelor?
      - Este adevărat că o serie de greșeli în abordarea terapeutică se datorează edu­­cației medicale, care lucrează încă în sisteme de gândire preformate. Vă dau un exem­plu de gândire preformată: la examenele auto, care se dădeau și oral pe vre­muri, era o întrebare celebră. Conduci mașina și în față, pe o șosea foarte îngustă, îți apar un porc și un om, pe care nu ai cum să-i ocolesti. Ce calci? Invariabil, elevii răspundeau: Calc porcul. Răspunsul corect era „calci frâna”! Toți călcau ceva de pe șosea, fiindcă raționamentul lor, conform educației curente, crea această asociere: a călca - sosea! Ei nu-și însușiseră jargonul șoferilor, care și ei călcau ceva – pe­dala de frână, accelerația sau ambreiajul!
      Această imobilitate de gândire în medicină îi împiedică pe unii contemporani să privească cu seriozitate noile oportunități în abordarea cauzelor bolilor. Vom ști că am depășit această fază atunci când, în reclame, pe lângă “Fumatul dăunează grav sănătății!” vom vedea și “Orgoliul, Deznădejdea, Ura dăunează grav sănă­tății!”… Pentru că starea sufletească ne influențază direct sănătatea fizică!
      Zicala românească „Are boală pe el” definește o persoană care urăște, are necaz pe cineva. Cunoașteți oare vreun exemplu mai clar despre forța negativă a senti­mentelor? Vreti un alt exemplu? “Este ros de ura!’’. “Ma roade un gand…” Si urmarea: “ Ma roade stomacul, am ulcer!”
      Există o listă cu peste o sută de exemple de situații psiho-afective constatate că au precedat apariția cancerului. Peste o sută de situații în care oamenii au ceva: rate la bancă, o căsnicie destrămată, un deces în familie, un accident etc. și toate aceste situații nu au putut fi depășite. Vi se pare întâmplător faptul că incidența cancerului a explodat de când proprietatea a devenit atât de prețuită, întărită de legi și decizii guvernamentale, apărată de organisme sociale? De când viața rurală, defi­nită mai ales prin „a fi”, a fost înlocuită de urbanul „a avea”? De când verbul „a avea” a înlocuit verbul „a fi”? Evident, nu proprietatea este de vină, ci atașamentul pe care-l manifestăm față de aceasta.         Întrebarea este: DE CE? De ce cancer, de ce scăderea imunității, de ce boli grave, insoluționabile?
      De la medicul german Rudolf Karl Virchow, fondatorul patologiei celulare, gândirea medicală s-a maturizat, în sensul studierii cu precădere a materiei și mai puțin a funcționării sale în cadrul corpului omenesc. Vechile teorii medicale, care abordau omul ca un tot unitar, format din corp, suflet și spirit au fost denigrate, respinse și apoi uitate, fiindcă nu aveau un suport material. Suntem capabili să ochim și să distrugem un nucleu de zecimi de milimetru din centrul creierului, dar nu suntem capabili să pre­vedem consecințele acestui act. Ne mândrim cu identi­fi­carea defectelor cromo­zo­miale, dar habar nu avem de complexele lor mecanisme de reglare. A trebuit să apară noi generații de cercetători care au reușit să iden­tifice mecanisme capabile să explice cum emoțiile negative pot afecta grav starea sănă­tă­ții. Îmbucurător este faptul că se dez­voltă științe medicale noi, capabile să facă legătura dintre starea sufle­tea­scă, secreția hormonală și sistemul nervos, care în final modi­fică structura organismului. Ati auzit de neuropsihofiziologie? Gasiti informatii pe internet alaturi de ofertele la promotie a magazinelor on line?
      Cutele de pe fruntea unui om, acele riduri de expre­sie sunt cel mai simplu exemplu despre cum starea sufletească determină schimbări în structura corpului - mai întâi la nivel superficial, apoi la nivel profund. Când luați decizii sau hotărâri, priviți-vă și în oglindă și urmăriți-vă expresia feței. Vă va ajuta!
      - Se pot anihila total sentimentele negative care ne macină sănătatea?
Depinde de cum imi raspund la intrebarea: Ce o fi mai bine, sa am un statut social sau sa fiu cineva in societate?
          - Depinde deci în mare măsură „materialul clientului”, respectiv structura psihică a celui care are astfel de dorințe și sentimente. Nu le poți „tăia cu foarfeca”, trebuie mult timp să poți schimba gândirea unui individ – asta, dacă și el dorește acest lucru! Pentru cei dornici să se informeze, cartea lui Daniel Goleman – „Emoții vin­de­cătoare. Dialoguri cu Dalai Lama despre rațiune, emoții și sănătate” - este un punct de plecare. Nu a fost scrisă pentru medici, ci pentru toți cei care doresc să găsească o cale de echilibru între „A fi” și „A avea”.
      Pentru cei dornici să iasă din acest labirint există o mulțime de sfaturi, din care unul singur rămâne valabil: dacă sunteți asaltați de spaima lui a avea, dacă sunteți hotărâți să ieșiți din cotidianul care vă macină, căutați terapeutul cu care să rezonați. Nu este nebun, instabil psihic sau „plecat cu sorcova” cel care cere ajutor. Dar este iresponsabil dacă amână acest lucru și este tardiv să o facă dacă se va îmbolnăvi organic. Discuțiile nu au omorât pe nimeni, dar medicamentele…
      Și pentru cei care încă mai au dubii, să se gândească la ordonarea simplă a celor două verbe. Nu merge să te joci cu cuvintele! “Exiști pentru că ai” sau “Ai pentru că exiști”! „A fi” îți permite să ai! De aceea, vă doresc tuturor să fiți sănătoși, ca să aveți parte de zile cât mai senine!

FLORENTIN POPA
 
D-l dr. EDUARD ȚOGOREANU poate fi contactat la tel. 0722/70.73.06 
sau prin e-mail: togoreanu_eduard@yahoo.com
 
*************************************************************************************

Interviu Dr. Eduard Togoreanu

Cauzele psihologice ale îmbolnăvirilor şi calea spre recâştigarea sănătăţii

 
În ultimii ani au apărut în librării tot mai multe cărţi care prezintă, pe înţelesul tuturor, modul în care funcţionează şi acţionează mintea subconştientă a omului. Se discută despre maniera în care situaţii din trecut, cu o intensă încărcătură emoţională, pot afecta corpul omenesc. Traumele emoţionale puternice rămân să se adăpostească efectiv în corp, ducând, mai devreme sau mai târziu la durere(nemultumiri), funcţionare defectuoasă( a organismului) şi, în cele din urmă, la îmbolnăvire. Mai mult decât atât, ele pot afecta dramatic felul în care ajungem să privim lumea, felul în care gândim şi acţionăm în viaţă.
*
          Pornind de la această premiză, stau de vorbă cu domnul doctor Eduard Ţogoreanu – psiho-oncolog.
- Domnule doctor, este posibil? Puteţi explica ştiinţific felul în care un şoc emoţional puternic, un divorţ sau pierderea cuiva drag, de pildă, poate destabilize într-atât de mult organismul încât omul să se îmbolnăvească?
- Da, este posibil. Dacă studiezi ce înseamnă stresul acut, vei primi explicaţii ştiinţifice despre acţiunea sistemului nervos simpatic şi parasimpatic. Prin el se reglează toate funcţiile corpului, respiraţia, tensiunea arterială, bătăile inimii. În caz de sperietură, de exemplu, secreţia bruscă de adrenalină face să îţi crească tensiunea, să se accelereze bătăile inimii, să crească numărul de respiraţii pe minut, face să se contracte vasele de sânge din periferie, sângele fiind dirijat către organele vitale. Cam aşa încep toate poveştile pe care le aud din limbajul (conversatiile) celor care au suferit şocuri emoţionale acute. “când l-am văzut, mi s-au tăiat picioarele…” sau “când am auzit treaba asta, am îngheţat.” În literatură sunt descrise orbirea, muţenia, surzenia asociate cu şocuri emoţionale ori post-traumatice puternice.
E de reţinut diferenţa dintre un şoc emoţional acut, şoc ce survine într-un moment în care nu ne aşteptăm şi mintea noastră - mai mult decât organismul - nu este pregătită să gestioneze situaţia, (cum ar fi o împuşcătură în vecinătatea noastră, vederea brutală a unui accident de circulaţie, implicarea într-un accident brutal sau orice surpriză care are impact emoţional pe loc) şi şocul emoţional cronic – ca de exemplu o situaţie din familie care nu are ieşire, un stres financiar perpetuu, care nu are soluţionare, şeful care te nedreptăţeşte mereu, te ignoră ori te critică, vecinul care te terorizează constant, tatăl care te domină şi te constrânge să faci anumite lucruri, contrare dorinţelor tale etc…
- E posibil ca suferinţa să treacă de la suflet la corp?
- La ambele tipuri (şi la şocul acut şi la cel cronic) s-a demonstrat această filieră neurovegetativă prin care se petrec schimbări chimice, metabolice în organism. E deja celebru experimentul american în care cercetătorii, nereuşind să lege ulcerul gastric de stres, au băgat într-o cuşcă cu un separator de sticlă, o pisică şi câţiva şoricei. Bineînţeles că pisica, neînţelegând sticla, ataca în permanenţă şoarecii, iar aceştia, neînţelegând (neidentificand) sticla au făcut ulcer din cauza stresului continuu provocat de atacul felinei. La fel se întâmplă şi cu oamenii: expuşi la factori de stress care se manifestă brusc, intens, neaşteptat şi fără ieşire ori la factori de stress cumulativ de diverse naturi - cedează la nivel fizic. Unii cedează digestiv, alţii cardio-vascular, fac hipertensiune, tulburări circulatorii, infarct, alţii cedează nervos, apar tulburări mentale, halucinaţii, alţii la nivel intern, metabolic, endocrin, fac diabet, alţii fac vitiligo sau psoriazis, alţii fac diverse forme de cancer.
- Dacă suferinţa e sufletească, de ce se tratează corpul? Adică, de ce efectele şi nu cauzele?
E mai uşor… Când tratezi corpul s-ar putea să ai răspunsuri bune şi din partea psihicului. Rezultatele bune sunt îmbucurătoare, încurajatoare, nu? E de-a-ndoaselea, aşa este. ( Este cam pe dos, dar asta este!) Dar, uneori, tratând corpul ai senzaţia că tratezi probleme psihice şi afective. Este apanajul chirurgiei estetice. Încearcă să facă omul mai frumos ca să capete încredere în el.
Pe de altă parte, decenii întregi de studii s-au bazat pe cunoaşterea corpului fizic. S-au studiat mecanisme de acţiune fizice şi biochimice, mecanisme de feed-back pentru fiecare organ în parte, pentru fiecare enzimă secretată, pentru fiecare neurotransmiţător. E colosal până unde s-a ajuns cu măsurătorile de bio-feedback. Din secolul al XIX-lea, când  R.Virchow, care a descoperit celula, a postulat prima teorie celulară, s-a crezut că a fost descoperit mecanismul vieţii. Dar, adevărul e că nici până în ziua de azi acest mecanism nu este cunoscut. Nu se ştie prin ce miracol, de la stadiul de dezvoltare simplă, celula ajunge să structureze organe şi ţesuturi. Vreo 20% din resursele celulare folosesc la replicare şi vreo 80% reglează mecanisme. Care? Până unde? E ambiguu răspunsul. Mai concret, dacă tai o bucată din ficat, deşi el creşte la loc, nu-şi va recăpăta forma iniţială. În schimb, unghiile cresc la loc la forma iniţială, chiar dacă ( au cazut). Habar n-am de ce. Sunt ale mele amândouă. De ce una ştie să-şi refacă forma şi alta nu? Ficatul e mai util, mai important pentru mine decât unghiile şi totuşi… Mister… Şi-atunci ce să facem? Tratăm efectele, când nu cunoaştem prea bine mecanismele de cauzalitate. Mai departe, intrăm în domeniul psihologiei, psihanalizei, a spiritualităţii, a puterii gândului. Sunt alte discuţii, unele considerate chiar speculaţii. Pentru că individualitatea nu se defineşte numai din punct de vedere fizic şi funcţional, ci şi pshihic. Unii avem fluturi în stomac, alţii nod în gât, altora li se răcesc mâinile şi picioarele, altora le-o ia inima la galop. Altuia i s-a urcat sângele la cap, pe altul l-au luat toate năduşelile. Altuia i se usucă gura, sau îi piere sângele din obraji. Fiecare dintre noi simţim( si corporalizam) altfel emoţiile.
Dar mai există un aspect foarte important.  Omul are o capacitate foarte mare de a masca emoţiile, de a disimula, de a face slalom printre suferinţe, tezaurizându-le, unde altundeva decât “în adâncul sufletului”.  Tot ce am trăit vreodată de-a lungul vieţii, sentimentele şi experienţele noastre, toate senzaţiile, gusturile ori mirosurile, sunetele, culorile, toate, toate sunt stocate într-un spaţiu de memorie subonştient. Există şi o memorie afectivă, iar amintirile sunt stocate în tot corpul. Memoria nu e caracteristică numai minţii. Senzaţia de bine e altceva decât cunoaşterea, nu? Sentimentul de déjà-vu, déjà-conu, e altceva decât rememorarea unei dureri fizice. E un tărâm vibraţional. Lucrurile sunt foarte subtile. Dar le lămurim în cele din urmă.
- Să vorbim despre posibilităţile reale de vindecare şi autovindecare a cauzelor emoţionale ale îmbolnăvirilor. 
- Să ne gândim mai întâi ce înţelegem prin vindecare? În opinia mea, “vindecarea” nu este un termen potrivit, pentru că boala este o alchimie din care rezultă o evoluţie la un alt stadiu. Boala nu este proprietatea cuiva, nu este exclusiv a bolnavului, ci şi a familiei, a colectivului, a societăţii. Iar vindecarea este a persoanei, nu a bolii. Dar( deci) nu vorbim de vindecare, ci despre remaniere, dacă e să fim foarte riguroşi. De ce? Vindecare înseamnă că eu mă întorc la stadiul  în care am fost înainte. Şi asta nu e bine, pentru că eu am făcut tâmpenii ( multe derogari de la normalitate) ca să ajung să fac boala respectivă. Şi atunci vorbesc de o remaniere, reevaluare, restaurare, reînnoire, reechilibrare. Adică, trebuie să ajung obligatoriu la un nou nivel la care să înţeleg că tot ce am făcut până acum a fost greşit şi de asta m-am îmbolnăvit. Boala a venit ca un semn că ceva nu e în regulă! Nu ştiu ce şi, când nu ştiu ce, mă duc şi caut sprijin. E mult mai deştept şi mai eficient să ne acordăm permisiunea de a cere ajutor competent. Nu e nevoie să fim eroi şi să izbândim singuri. Pentru că nu vom reuşi, iar eşecul ne va afecta moralul şi stima de sine şi încrederea. De aceea a apărut necesitatea de a apela la medic, terapeut, antrenor, psiholog, preot, coach, bunica, şamd.  Subliniez acest aspect, pentru că suntem educaţi, îndoctrinaţi încă de mici că putem obţine tot ceea ce vrem, dar această abordare e nerealistă, iar dacă nu gestionăm corect situaţia ne facem mai mult rău. Trebuie să schimbăm modul în care gândim asupra corpului nostru, pentru că nu întotdeauna ceea ce ne dorim cu mintea, corpul nostru este capabil să suporte.
- Concret, care credeţi că sunt direcţiile de urmat pentru recâştigarea sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice? Iubirea şi afecţiunea fizică, mângîierea ajută? Dar  rugăciunea? Alimentaţia echilibrată şi exerciţiile fizice? Ce?
- Toate sunt importante! Dar nu vă grăbiţi cu soluţiile încă. Înainte de rezolvare trebuie cunoscute datele problemei. În cazul de faţă, e de lucru cu creşterea gradului de conştienţă. Cu conştiinta individuală şi conştiinţa colectivă. Acesta este răspunsul!
- Adică să învăţăm să ne cunoaştem mai bine?
- Da. Înseamnă că trebuie să încerc să mă dezvolt eu, să-mi dezvolt conştienţa, în primul rând să ştiu cine sunt (si, daca este posibil, ce pot). Fiindcă eu nu sunt inginerul cutare sau doctorul cutare, nu sunt pensionarul cutare sau mama lui cutare, sau fiul lui…şi aşa mai departe. Eu sunt cel ce sunt. Vi se pare cunoscut?  Nu trebuie să ne confundăm cu statutul nostru social, cu apartenenţa la familie, cu rolurile pe care le avem, fiecare dintre noi, în viaţa de zi cu zi, în raport  cu cei din jurul nostru. Cine eşti tu? Nimeni nu poate spune, fiindcă toată lumea se identifică prin personalităţile pe care le îndeplineşte/ le întruchipează.
- Şi atunci, ne îmbolnăvim dacă nu suntem cine vrem să fim?
- Ne îmbolnăvim dacă nu reuşim să ne identificăm. De ce? Cel care se identifică cel mai bine şi corespunde dorinţelor sale este pungaşul, hoţul, criminalul. Că nu se cenzurează în niciun fel. Ăsta n-o să facă niciodată cancer. Face cancer cel care nu se identifică. Avem doi poli: cel care încalcă toate regulile sociale identificându-se prea mult cu el însuşi şi atunci vorbim de egoism, de egocentrism şi cel care respect toate regulile. Cel obedient. Deci, dacă am distorsiuni mari în familie, mă voi îmbolnăvi. Dacă am suferit distorsiuni mari în perioada de şcoală, sunt déjà un om bolnav. Avem stări preparatoare de boală din cauza atmosferei din familie. Constrângere, împiedicarea dezvoltării personalităţii, lipsa unui ghidaj, lipsa unui sprijin afectiv sau sprijin moral. Poate că totul e bine acasă, rezonez etc, dar am o meserie tâmpită pentru că nu am fost lăsat să îmi aleg meseria care-mi plăcea. Şi atunci, mediul, pentru mine e toxic. Schimbarea e cheia. Trebuie să mă hotărăsc să mă schimb 180 de grade. Sunt o serie de oameni care nu au nici o perspectivă la serviciu, sunt închistaţi, dar nu fac schimbarea din cauza obedienţei. A spus mama să stai acolo că e bine, şi tu stai. Te trezeşti dimineaţa, ai un scop în viaţă. Nu are importanţă restul… 63 % din oameni sunt obedienţi în situaţii similare de viaţă. S-au făcut studii. (vă invit să căutaţi “efectul presiunii grupului asupra distorsionării judecăţii, Asch, 1970). Chiar şi un film documentar pe care vă invit să-l vizionaţi. (“Obedienţa” – de Stanley Milgram, în cadrul Univ. Yale) Obedienţa, care este totuşi o ascultare mai permisivă, nu e ascultare oarbă, nu e sclavie, este un fel de mers pe şină care e deosebit de periculos. 65% din indivizii din întreaga lume se comportă aşa. Şi ce credeţi că a contat? După ce veţi vedea filmul îmi veţi spune: Recompensa iniţială pe care nu voiau s-o piardă. Da. Ăsta se numeşte “dresaj”.
*
Să luăm în discuţie “instrumentele” de lucru cu noi înşine. Să începem cu  afecţiunea, cu nevoia noastră de a primi şi a oferi iubire.
Eu nu vorbesc de iubire, ci de armonizare. Fiindcă atunci când ne întâlnim noi doi, ce înseamnă? Dragoste la prima vedere? Nu, în primul rând apare nevoia de cunoaştere, un acordaj fin de armonizare. Vom încerca să ne simţim unul pe celălalt, să rezonăm. Mai apoi, dacă suntem norocoşi, intrăm în simbioză. Foarte important! Coexistăm. Iubirea sună cam aşa: “te iubesc!”, şi asta înseamnă că te accept (şi vine şi completarea) aşa cum eşti, cu toate ale tale. Dar e o păcăleală, nu e deloc aşa. Nu ne acceptăm. Mai devreme sau mai târziu începem să ajustăm, să vrem să corectăm, să adaptăm personalitatea celui iubit la dorinţele noastre.(- divort!) Şi atunci nu vorbesc de iubire.… Filosofia iubirii neţărmurite pentru tot ce ne înconjoară este o capcană. E un exerciţiu forţat care nu rezista în timp.
Mai este o cale. Să punem în discuţie exemplul Maicii Tereza - altruismul întruchipat – care zice te mângâi, te îmbrăţişez, te botez. Îţi arăt înţelegere şi compasiune creştinească, dar (de fapt) nu trec prin mine toate problemele tale. Nu sunt chiar atât de empatic. Nu mă identific cu tine, că altfel mă îmbolnăvesc. E destul de clar ce vreau să spun?
- E foarte clar. Mulţumesc frumos! Şi pentru că aţi vorbit de Maica Tereza, m-am dus cu gândul la rugăciune. Este ea o cale de regăsire a păcii interioare?
          - Despre ce fel de rugăciune vorbim? “Dă-mi, Doamne, sănătate?”
- Nu, despre rugăciunea de mulţumire, rugăciunea în care te trezeşi dimineaţa şi te bucuri de cine eşti, de ceea ce ţi se întâmplă, eşti recunoscător pentru ceea ce ai şi porneşti în viaţă/ în zi recunoscător şi protejat, îndestulat.
- Există riscul ca rugăciunea să se transforme într-o mantră, într-o incantaţie pe care o rostim fără s-o mai trecem prin filtrul sinelui, fără să o mai simţim.
- Păi nu, mantra e taman : “dă Doamne!”. Nu vorbesc de superstiţii, de amulet la gât ori de cristaleîn buzunar. Nu mă îmbrac în roşu ca să nu mă deochi.  Nu pup cruciuliţa de la gât, ca să-l chem pe Sfântul Duh să mă păzească. Nu-l şantajez pe protectorul meu. Uite, Doamne, eu m-am rugat, acum e rândul tău s[-mi dai ceva la schimb.
- Da. E foarte bine. Primul pas în rugăciune este să-mi dau seama că există Dumnezeu. N-o să-mi dau seama că există Dumnezeu în timp ce-mi fac cafeaua. N-o să am nicidecum revelaţia divinităţii într-o atmosferă super cunoscută, familiară. Nu trebuie să mă retrag în camera “aceea”, să am loc special pentru rugăciune. Nu trebuie să stau în lotus în faţa unei zeităţi. Pot, dacă pot, să stau în genunchi, în faţa icoanei din biserică. Şi mai pot să stau faţă în faţă cu natura. Cum? Dimineaţa, mă ridic din pat, văd icoana, mă închin, trag oblonul şi văd cum răsare soarele. Nu există tihnă mai mare. Dar mai trebuie să fac ceva… Ce? Să pun nasul în mişcare. Şi-atunci deschid fereastra. Trag pe nas şi mă umplu. Se numeşte “prana”. Respir de trei-patru ori profund să simt eu aerul ăla cum pătrunde în plămâni, cum pune în mişcare totul. Atunci pot să-l bănuiesc pe Dumnezeu…, să-l simt în fiecare celulă a fiinţei mele.
          - Uşor, uşor, discuţia alunecă spre nevoia noastră de a ne reîntoarce în mijlocul naturii. De a ne reuni cu ea. Avem nevoie să ne minunăm de frumuseţea răsăritului, de mirosul florilor, de atingerea mătăsoasă a ierbii sub tălpile goale…
- Aici avem o problemă. De mici suntem crescuţi în anumite medii. Suntem feriţi de natură: de frig, de vânt, de ploaie, de atingerea zăpezii, de atingerea pământului, a nisipului… de ce? Că ne murdărim, că sunt microbi, că răcim, că ne udăm, că ne ardem, că ne zgâriem etc., etc. Copiilor nu li se mai îngăduie să exploreze mediul înconjurător decât în condiţii extreme de favorabile termic şi extrem de sigure din punct de vedere al pericolelor la care ar putea fi expuşi. Copiii se joacă în săli, în spaţii amenajate, în apartament, în casă etc. Şi-atunci, ca adult, trebuie să învăţ să ies în natură. Pentru asta trebuie să fac nişte exerciţii. O parte din psihologia modernă (mulţumesc doamnei profesor Holdevici, care a scris o carte remarcabilă), pune problema contemplării şi meditaţiei.
Cum fac asta? O săptămână nu fac decâ să privesc şi să fiu impresionat de culoarea unui trandafir sau mă choirăsc ( urmaresc un) la un pârâu cum curge sau mă uit la cer, sau la răsărit… până când în mintea mea răsăritul se contopeşte cu apusul. Şi nu mai fac diferenţa. Abia atunci când în mintea mea nu mai există spaţiul temporal, atunci se cheamă că contemplu ( ma identific, ma contopesc cu) lumina, apa, soarele, cerul. Învăţ să reaud, învăţ să revăd, învăţ să am contact direct, nu mediat de minte, (ah, ce frumos cantă vrabia asta sau uite un trandafir frumos) nici prin controlul gândurilor.  Să fiu prezent, nu prins în trecut sau în viitor. Că nu stau să ascult în minte ciripitul păsărelelor de ieri. N-am cum. N-o să văd norul de mâine. N-am cum. Nu pot să văd nici răsăritul de acum patru zile. Deci, natura presupune prezenţă. 
- Superb!Aşa este. Şi din contemplare se trezeşte spiritul şi vine pofta de mişcare…
- Evident, facem şi sport pentru că ieşind în natură ne vine să alergăm, să ne căţărăm, să înotăm, să dăm din mâini şi din picioare. Din moment ce avem articulaţii, e normal să simţim nevoia să ne mişcăm. De ce să stăm în fund pe canapea ( privind la NATIONAL GEOGRAFIC)?! Dar trebuie să adaptăm tipurile de mişcare alese la posibilităţile corpului nostru. Educaţia pentru sănătate ar trebui să înceapă din şcoală. Să aibă copiii noţiuni de anatomie, fiziologie, nutriţie. Educaţie fizică, da? Copiii făceau două-trei ore de sport în aer liber, săptămânal. Acum se chiuleşte sau se dau scutiri. Mare păcat! Toţi copiii ar trebui să se mişte în aer liber, ca să se adapteze la schimbările de temperatură dintre anotimpuri. Şi să înveţe să respire. 
- Cum să-i vorbim corpului nostru?
- În primul rând trebuie să învăţăm să-l înţelegem şi să-i respectăm dorinţele, începând de la dorinţele primare. A mânca, a bea, a mă odihni, a nu mă intoxica cu aia, cu aia, cu aia… Să practicăm un gen de respect pentru organism. Dacă învăţăm că suntem simpli călători în taxiul care este corpul nostru, atunci o să ne dăm seama că, de fapt, suntem independenţi de el. Suntem posesori ai unui corp. De aia ni se sparg varice sau ne creşte păr alb pe cap, independent de voinţa noastră. Este clar că mintea poate să conducă, dar dacă nu învăţăm subtilităţile corpului, dacă nu suntem atenţi la semnalele lui, la nevoile lui şi dacă mintea noastră exprimă dorinţe care nu sunt compatibile cu corpul, o să ne sabotăm rapid.
- Domnule doctor, recomandaţi pacienţilor dumneavoastră vreun exerciţiu care să readucă starea de bine, confortul şi echilibrul fiinţei? Ni-l puteţi împărtăşi?
- Mă feresc să predau tehnici general valabile. Nu pot să multiplic, să încadrez în şabloane, un individ. E nevoie de ceva mult mai profund. Pentru mine există cazuri individuale. Fiecare simte, dar îşi prelucrează informaţia individual, subiectiv. Asta e marea greşeală în psihologie. Că trece prea uşor în psihologie socială ori adoptă tehnici din sociologie. Sunt de acord că terapia de grup dă rezultate foarte bune, pentru că în grup, oamenii se eliberează emoţional mult mai uşor. Apare aşa-numitul efect de catharsis. Să râzi, să plângi la unison, ca-ntr-o sală de cinema. E perfect valabil, dar intrăm pe tărâmul psihologiei sociale ori a sociologiei şi a fenomenelor de comunicare în masă. Se ţin seminarii de vindecare, se predau tehnici de relaxare şi multe altele, dar, la acest nivel, nu prea mai vorbim de vindecare, de armonizare, de vibraţie, de rezonanţă. Acestea sunt acordaje fine, individuale. Răspuns la rezonanţă există. E celebru experimentul japonezului Emoto Masaru de cristalizare a apei. Vă amintiţi? Afirma că existenţa e vibraţie. Şi demonstra prin cristalizarea apei în rezonanţă cu diverşi stimuli. Muzică classică, elemente de vocabular şamd. E valabil şi la oameni. Suntem 90 % apă, nu? E firesc că dacă preiau vibraţii dizarmonice, intenţii negative, dacă înglobez în mine această rezonanţă nefastă, am dat de dracu’( sunt pe drumul iadului). Se numeşte empatie. Şi nu ajută, ci dimpotrivă. Şi atunci, grupul ne poate deruta, ne poate abate atenţia de la noi înşine. Un ilustru staret imi spunea ca nu permite femeilor sa intre in manastire nu fiindca ele ar reprezenta chipul Evei ci fiindca nu are incredere in rezistenta psihica a propriilor calugari in  fata tentatiei. Şi mai e ceva. Întotdeauna ne vom simţi atraşi de una sau de alta, în funcţie de preferinţele proprii, de nevoile noastre de moment etc. Dacă sunt furios atrag furioşi. Dar trebuie să sap mai adânc, să văd de ce sunt furios? De unde pleacă furia mea? Să mă cunosc mai bine.
Sunt şase exerciţii care îmi creează mie fundamental, baza de a învăţa să lucrez cu creierul meu, să nu mai trăiesc din  “ce zboară”, din ce mi se oferă ca informaţii din afară. Creierul are “muşchi” si trebuie antrenat. Pare greu, pentru că nu avem o educaţie a propriei persoane şi nu mai lucrăm cu creierul. Preluăm toată informaţia din mediul vizual. Nici măcar nu mai ascultăm. Tocmai din cauza asta psihoterapia nu dă rezultate, pentru că terapeutul caută să-ţi impună limita lui, în care el excelează iar discursul trece pe langa noi.
          D-na prof. Holdevici îl citează în cartea sa „Psihoterapia tulburărilor emoționale” pe Grossman, care a constatat că exercițiile de meditație bazată pe conștietizare au avut un efect pozitiv în tratarea cancerului, a bolilor cardiovasculare etc.
Meditația eliberează energii profunde, producând modificări incredibile în corpul uman. Vă propun tuturor un set de exerciții simple pentru modificarea comportamentului, a obiceiurilor negative, a gândirii negative și a distorsiunilor. Prin practica lor regulată, în numai câteva săptămâni vă veți schimba mult în bine. Aveți nevoie doar de consecvență și de 5 minute din viața dvs. cotidiană. Fiecare exercițiu se va repeta zilnic, timp de o săptămână!
Exercițiul 1 – Cu ochii și gândul concentrate pe un inel, scrieți  tot ce vă trece prin cap legat de el. Durata: 5 minute zilnic, timp de o săptămână, urmărind cu privirea același inel zi de zi.
Exercițiul  2  – Zilnic,  la  aceeași  oră,  faceți  un gest  care  poate  fi  realizat indiferent unde vă aflați (de exemplu, frecați-vă nasul). Timp de o săptămână, nu mai puțin! Dacă reușiți să-l faceți, puteți trece la exercițiul trei; dacă nu reușiți, aveți probleme serioase de autoguvernare și  autogestionare. Nu puteți trece mai departe până ce nu reușiți.
Exercițiul 3 – Căutați un obiect sau o persoană care să vă placă și încercați, în ciuda sentimentelor plăcute, să-i găsiți un cusur – nu neapărat unul grav! Puteți schimba zilnic modelul, dar faceți-l timp de o săptămână.
Exercițiul  4 –  Căutați un obiect sau o persoană care să nu vă placă și încercați, în ciuda sentimentelor neplăcute, să-i găsiți o calitate. Puteți schimba zilnic modelul, dar faceți-l timp de o săptămână.
Exercițiul 5 – Alegeți un ulei de aromoterapie al cărui miros să vă placă. Mergeți într-un loc plăcut - linistit – în parc sau într-un colţ intim de acasă, cu poza unei persoane dragi în față și timp de 5 minute inspirați şi simţiţi mirosul uleiului privind poza. Încercați să faceți exercițiul zilnic, timp de o săptămână, indiferent de oră. Ulterior, purtați sticluţa la dvs. și inspirați din ea când sunteți în situații  de cumpănă.
Exercițiul  6 –  stați în fața oglinzii și încercați să vă priviți fără a  face aprecieri sau studii asupra aspectului dvs. 5 minute zilnic, timp de o săptămână. Consolidând separat fiecare exercițiu timp de o săptămână, în săptămâna a șaptea faceți în fiecare zi câte un exercițiu: luni – exercițiul 1, marți – exercițiul 2 etc., iar în ziua a șaptea studiați-vă comportamentul. Ce credeți că s-a schimbat în dvs.? Sunteți capabili să gândiți mai repede, mai eficient, găsiți soluții bune mai rapid decât ceilalți? Mai sunteți reticenți sau ați devenit mai deschiși? Încă sunteți rigizi  în gândire sau ați  devenit  mai  maleabili? Chiar  dacă unele  schimbări  par lipsite  de importanță, vă vor influența în bine structura psihică și veți observa beneficii atât în plan fizic, cât și sufletesc.
 
DELIA HANZELIK
 
*******************************************************************************************

Dr. Eduard Togoreanu - CV

 

   
  •  - Absolvent al Institutului de medicină și Farmacie, Facultatea de Medicină Generală  București.
     - Supraspecializare in biofizica acizilor nucleici cu o lucrare de diploma in regenerare hepatica, absolvita cu 10.
      - Specializare în chirurgie generală.
      - Specializare în medicină antroposofică si modelaj therapeutic în urma  studiilor din Elveția.
     - Specializare in tratamente naturiste.
     - Specializare in psihologie.
     - Specializare in psiho-oncologie.
     - Specializare in P.R.P. cu aplicabilitate pe zone reflexogene ale fetei.
     - După 1990 colaborare cu regretatul dr, Arkadie Percek în realizarea unor materiale scrise referitoare la medicina naturistă, mai ales în folosirea vâscului în tratamentul cancerului.
     - Colaborare la diverse reviste medicale, ziare, periodice cu articole despre tratamentele naturiste în cancer, utilizarea vâscului, mai frecventă cu periodicul Formula AS. 
     - Colaborare cu psihologi români – prof. Irina Holdevici, prof P. Vasilescu în realizarea primelor schimburi de informații în implementarea psihoterapiei - psihooncologiei în gândirea terapeutică medicală.
     - Apariții la posturile de televiziune în cadrul unor emisiuni despre medicina naturistă și în cadrul unor emisiuni radio ale doamnei Victoria Andrei,
     - Activitatea actuală este în cadrul unui cabinet personal din București unde predau consultanță, consiliere și tratamente cu extract de vâsc pentru pacienții cu cancer.          - Sunt poreclit de aceștia ’’doctorul care râde”.
     - Extraprofesional: colaborator al Cenaclului Flacăra la începuturile acestuia, 1974 – 1975.

 

sg sus Mergi sus