Bianca draga,(daca-mi permiti sa-ti zic astfel)primeste o imbratisare calda si sincera din partea unei mame de ingeri care-ti intelege perfect durerea,deoarere in urma cu 8 ani, am retrait si eu aceeasi experienta trista si dureroasa,care ma va marca profund tot restul vietii...Nu voi uita niciodata acele cuvinte cutremuratoare ale medicului ginecolog ,cand m-a instiintat in urma ecogafiei ,ca fetitei mele care urma sa se nasca peste numai o luna,i-au crescut aripi si se ridica in inaltul cerului...A fost cumplit de dureros,simteam ca se naruie cerul pe mine,simteam cum fuge pamantul de sub picioare...simteam ca innebunesc...ma simteam sfarsita la auzul acestor cuvinte: "imi pare rau,e mort" ,cuvinte care nu m-au ajutat cu nimic.Atat am mai avut puterea sa intreb:"si eu ce fac acum?Cum nasc fetita?"La care medicul pe un ton destul de sever mi-a raspuns sa merg in ziua urmatoare la spital sa-mi faca internarea,dar ca el nu va fii acolo ,fiindca e plecat din localitate,insa se va intoarce peste 2 zile si apoi imi va provoca nasterea...adica, dupa spusele lui trebuia sa stau "linistita" si sa astept cu copilul mort in pantece doua zile.Eram distrusa,nu stiam incotro s-o apuc,era seara zilei de 13 decembrie 1999 ,afara ploua cu galeata,insa eu am pornit-o pe jos inspre casa...nu am simtit frigul,nu am simtit ploaia,insa am simtit o durere imensa in suflet pe care nu o pot descrie in cuvinte.In acele clipe nu ma gandeam decat la ingerasul meu scump si drag,la Raluca mea,pe care imi doream din suflet sa o pot tine in brate si sa o pot mangaia.Raluca trebuia sa fie cadoul pentru ziua mea de nastere,ea trebuind sa se nasca in apropierea datei de 24 ianuarie ,cand eu implineam 31 de ani.Dar nu a fost asa.Nu am mai asteptat doua zile ca sa revina medicul in Satu Mare,ci am plecat sa nasc intr-o clinica din Cluj,unde ma astepta o fosta colega de facultate, care era asistenta acolo,si pe care am instiintat-o de tristul eveniment ,chiar in seara accea,dupa aflarea vestii.Aceea noapte a fost cea mai cumplita noapte din viata mea.In urmatoarea zii am plecat inspre Cluj.Pe tot parcursul drumului ma gandeam,imi doream si ma rugam ca ginecologul din Satu Mare sa se fii inselat si sa nu fii fost adevarat ce mi-a zis.Insa cand am ajuns in Cluj medicul de-acolo mi-a confirmat aceasta indoiala.Au urmat trei zile sfasietoare,pana am reusit sa nasc,pt ca mi-am dorit sa nasc normal,fara cezariana.Toate femeile din salon ma priveau parca altfel,pt ca nu eram ca ele.Am fost si subiect de examen pt. cativa studenti de-acolo,pt ca eram singurul astfel de caz.Toata lumea ma intreba de ce mi s-a intamplat asta,insa nu staim nici eu raspunsul.Credeam ca-l voi afla dupa nastere,insa nu l-am aflat niciodata.La mine s-a intamplat pur si simplu,stiam doar ca am avut mai mult lichid decat era normalin rest nimic.In final am reusit sa nasc dupa trei zile, o fetita de 2 kg.Alaturi de medicul ginecolog cu care am nascut,fosta mea colega de facultate,Alina,a stat langa mine pe tot parcursul nasterii si m-a tinut de mana.A contat enorm.Mi-a dat o putere fantastica.Nu pot decat sa-i multumesc enorm pentru gestul maret pe care l-a facut pt mine.Spre deosebire de tine,Bianca ,care ai avut un curaj extrardinar de a-ti tine in brate fetita moarta,eu nu am facut acest lucru.Am rugat-o doar pe Alina sa-mi zica cum arata fetita si atat.Eu am considerat ca de cate ori ma voi gandi la ingerasul meu,la fetita mea Raluca,vreau sa mi-o imaginez vie,vesela si plina de viata,exact asa cum mi-as fii dorit sa fie.Acum cand privesc stelele cred ca e si ea undeva,acolo intre ele,o stea mica si stralucitoare.De-atunci nu am mai ramas insarcinata.Iubesc enorm copiii si plang mereu cand ma gandesc la drama mea,dar plang si cand vad alte mame carora li s-a intamplat asta.Am plans cand te-am vazut si te-am ascultat la emisiunea d-rului Cristian Andrei,de-aceea am vrut sa-ti scriu ca sunt alaturi de tine,draga Bianca,si ca imi pare enorm de rau pt tine,desi in cuvinte nu se poate descrie durerea,stiu ce ai simtit in acel moment.Iti doresc sa ai putere sa treci mai departe de acest necaz;nu trebuie sa uiti,insa trebuie sa ai curaj de a privi inainte.Ma numesc Mara-Marilena ****,sunt din Satu Mare,nr meu de telef.,daca e nevoie sa vin in sprijinul altor mame de ingeri,este 074****(tel.mobil)si 077****(tel.RDS mobil).Iti doresc multa sanatate,atat tie cat si intregii tale familii,si sa crezi in Dumnezeu pt.ca el exista si ne va ajuta de-acolo de sus ori de cate ori avem nevoie...

Draga Bianca ,
Ma numesc Manuela si am 33 de ani.Eu nu sunt mama ( cu toate ca imi doresc din tot sufletul ) si nici nu am trecut prin cea ce ai trecut tu, dar in urma aparitiilor tale TV ( mai exact te-am vazut cind ai aparut la postul de televiziune Canal D - in cadrul emisiunii Bulevard ce s-a difuzat in ziua de duminica 24 Feb )am intrat pe acea pagina de net si am citit tot cea ce ai povestit.Sincer imi pare tare rau pentru nenorocirea care s-a abatut asupra familiei tale si cu lacrimi in ochi iti spun ca esti o femeie tare tare curajoasa si luptatoare.Sa iti de-a Dumnezeu putere sa mergi mai departe, sa te poti bucura de Luca si poate ca intr-un viitor foarte foarte apropiat o sa ai parte de bucuria de a fi din nou mamica.Crede-ma pe cuvant chiar mai face pe mine foarte fericita daca a-si afla ca esti din nou insarcinata ( doamne doamne sa te ajute sa treci peste teama de a mai ramane din nou insarcinata si sa te faca sa crezi ca poate sa fie si bine ).Dupa cum am mai spus eu nu am copii, dar am un nepotel ( il cheama Aris si are 3 anisori )si este lumina ochilor mei, raza mea de soare ce imi incalzeste viata si imi bucura existenta.Nu pot sa-mi inchipui si nici nu vreau sa ma gandesc cum a-si reactiona daca lui Aris i s-ar intampla ceva si de aceea imi inchipui prin ce momente ai putut trece tu.
Nu stiu daca eu sunt cea in masura ( ma repet nu am trecut prin asa ceva ) sa pot sa dau sfaturi, dar macar o incurajare din partea mea consider ca este bine venita.Fruntea sus si mergi inainte.Viata iti va aduce multe bucurii, iar EMMA te va veghea de acolo de sus si va fii ingerul tau pazitor ( acea randunica va fii mereu in preajma ta ).Cu toata dragostea Manuela.
P.S.Daca vei avea nevoie de voluntariat in cadrul organizatiei sunt dispusa sa te ajut si a-si fii tare fericita sa pot da o mana de ajutor.Adresa mea de mail este : ****@yahoo.com

of , e cutremurator...:( . nu stiu ce sa scriu sa-ti pot alina cumva suferinta , nu gasesc cuvinte de incurajare . imi pare rau , D-zeu s-o odihneasca pe micutza Emma ...
lili .

Eu nu sunt mămică de îngeri, dar înţeleg aproape perfect ce ţi s-a întâmplat. De câte ori am fost la medici aproape de fiecare dată am venit acasă fără speranţe. Ultima dată s-a întâmplat pe 22 februarie 2008.Cu zâmbetul pe faţă, cu mult cinism ce se dorea a fi compasiune, foarte sentenţioasă (nu există tratament, nu se mai poate face nimic, exclus ca analizele de laborator să fie greşite sau să se fi strecurat o greşeală umană)doamna doctor mi-a strecurat în minte un scenariu de viaţă trist. Mai mult ca sigur voi repeta analizele la mai multe laboratoare, laboratoare care îşi vor asuma rezultatele prin buletine parafate de medicii de laborator. Este inadmisibil, în afara deotologiei profesionale să i se spună unei femei la 33 de ani, fără copii că se înscrie la un anumit diagnostic, pe care medicul nu şi-l asumă prin parafă şi antet şi nici măcar nu-i lasă speranţa că acel laborator a greşit. Poate nu ştim, dar când mergem la medic, chiar şi prin recomandare, viaţa ni se poate schimba cumplit. Cică un specialist ( doar este angajata unui mare spital, pe ce criterii putem bănui)interpretează rezultatele de laborator ( un astfel de laborator aflat într-o economie de piaţă nu poate greşi niciodată, mai ales că medicul de laborator cu cod de parafă nu validează rezultatele, ci doar biologul, numele şi prenumele pacientei este scris greşit ca de altfel şi vârsta pacientei)şi chiar dacă nu prezintă simptomatologia din cărţi, ce spune doctoriţa este sentenţios. Oamenii de ştiinţă se îndoiesc, proştii sunt siguri şi pot distruge vieţile altora. Din punctul meu de vedere ca jurist, ca doctor în drept, ceea ce a făcut laboratorul în complicitate cu medicul este o mare golăneală. Ca om de ştiinţă, în domeniul meu de activitate am avut îndoieli şi am apelat şi la alţi specialişti, dar doamna doctor este prea sigură şi mai bine dă vina pe genetică decât pe laboratorul care emite buletine de analize fără parafele corespunzătoare. Nici măcar nu se poate greşi, dar se mai pot repeta analizele având în vedere costurile şi plafoanele pentru contractare impuse laboratoarelor. Te încurajez să lupţi. Eu cunosc lupta de una singură împotriva sistemului, de multe ori împotriva unui sistem absurd, alimentat de oameni proşti şi răi. Am cunoscut şi gustul succesului atunci când i-am învins şi executat silit ( doar este vorba de marile autorităţi ale statului, de lupta implacabilă dintre un cetăţean şi un minister cu o armată de jurişti). Nu eşti singură, eu pot fi alături de cauza ta. Având în vedere statutul meu profesional şi funcţia pe care o exercit voi semna ILINCA.

Draga Bianca,
Regret nespus ca a trebuit sa treci printr-o astfel de drama! Fetita ta cred ca te admira nespus pentru tot ceea ce faci si cred ca este foarte mandra de tine!Te pupam si iti dorim sa treci cu bine peste durerea pricinuita de acest eveniment! Mult curaj! Alina si bebe David

impresioanant e puti spus, covirsitor sir de confesiuni, Doamne Ajuta sa ne se mai intimple asemenea tragedii sau s agasim macar puterea de a le indura

Draga Bianca,
Doresc sa ma implic sub forma de voluntariat in campania lansata de tine.
Am si motive. Am nascut anul trecut, prin cezariana, fortata de imprejurari. Am vazut moartea cu ochii, fiul meu, probabil la fel. Slava Domnului ca totusi, Dumnezeu a vrut probabil sa-mi arate....mai multe lucruri, si m-am trezit sanatoasa iar fiul meu la fel. Multumesc in fiecare secunda Celui de Sus si fecioarei Maria.
Insa....momentele cumplite, acele secunde in care se spune ca "iti vezi viata in cateva secunde", credeti-ma SUNT ADEVARATE !.
As vrea sa nu-mi mai amintesc, as vrea sa uit...ma uit la fiul meu si uneori imi vine sa plang doar la gandul ca-l puteam pierde.
Fara a acuza pe nimeni - nici nu vad rostul - doresc din inima sa ma implic in aceasta campanie, si SA INCERCAM SA SCHIMBAM CEVA. TREBUIE MACAR SA INCERCAM.
datele mele de contact sunt: ****@hotmail.com

Salut pe toti cei care vor citi acest mesaj.
Sunt alaturi de durerea Biancai si tuturor celor care au trecut prin drame asemanatoare. As vrea sa va povestesc, pe scurt, istorioara mea. O voi povesti gandind ca voi putea "ajuta" cat de cat la acest travaliu de doliu.
In 1990 aveam 22 de ani. Aveam deja 1 an si ceva de casnicie si s-a intamplat pur si simplu. Ne-am gandit in acest timp ca eu nu am ramas insarcinata dar pentru ca nu ne grabeam nu am facut nici un fel de investigatie. S-a intamplat pur si simplu in februarie - martie 1990. Bucurie mare, pregatiri, bunicii de ambele parti asteptau cu nerabdare. Prieteni, colegi, vecini. Sotul meu de atunci avea cu 10 ani si ceva mai mult decat mine, eu eram informatician intr-o societate, el lucra la o firma mare.
Toate bune si frumoase. Pe tot parcursul sarcinii nu am avut nici cea mai mica problema. Analizele au fost fff bune. Nu stiu de ce dar sunt sigura ca nu mi-a fost recomandat sa fac nici o ecografie. Eu as fi vrut sa stabilesc cu un medic sa nasc dar am fost sfatuita de mama unei fine ce lucra la Spitalul Polizu ca asistenta sa nu vorbesc cu nimeni pt ca nu-i cazul. Singurul lucru pe care-l stabilisem era SPITALUL. O sarcina usoara si fara probleme. Ma documentasem atat cat am putut despre modul in care decurge o nastere. Stiam in mare pasii care se vor parcurge. La aceea vreme eu imi spusesem ca nu trebuie sa astept pana in ultimul moment. Sunt sigura ca din jena.
Intr-o zi de noiembrie, am observat ceva gelatinos, transparent si mi-am zis ca se apropie momentul. Am plecat cu sotul meu la spital. Toti bucurosi la aflarea vestii. La spital, in camera de garda am fost vazuta de medicul de garda. Era de culoare. Mi s-a spus ca mai am de asteptat, dilatatia inca nu era optima. Nu aveam nici cea mai mica durere. S-au facut formalitatile si am fost dusa la un salon. Era dimineata. In aceea zi - nu mai stiu ce zi a saptamanii era, nu mai stiu data, stiu doar ca era NOIEMBRIE - am primit vizite de la rude si cunostinte, prieteni, am facut fotografii. Imi amintesc ca mama a venit si mi-a spus ca a spalat hainutele si ca urma sa le calce si........cam atat. Mentionez cateva aspecte: 1. nu stiam ce va fi, BAIAT sau FATA. 2. desi mi se spusese ca "nu este bine", am cumparat hainute, si multe altele inainte de a naste.
Sa revin la istorie: in ziua in care am fost internata, nu am fost vazuta de medic decat la internare. In rest, nimeni nu m-a intrebat nimic, nu am simtit nici o durere. Eu mi-am zis ca asta-i procedura. Nu aveam motiv sa intru in panica. Am dormit mai greu acolo in spital si singurul aspect pe care mi-l amintesc este ca burta mea se misca dintr-o parte in alta parca ceva mai mult decat in alte zile.
A venit dimineata, a venit un medic sa ma vada sau cred ca era la vizita de dimineata. Si m-a intrebat cum ma simt. Eram ok. Mi-a ascultat burta cu un fel de trompeta. 1 minut, 2, 3, 4....10 minute. Apoi a venit alt medic, apoi altul, si altul.........si credeti-ma ca, la vremea aceea, eu personal nu stiam ca s-ar putea intampla altceva decat sa nasc. Si au venit rand pe rand "n" medici. Mi-am dat seama ca se intampla ceva care nu era de bine. Eram singura, nu era nimeni din familie cu mine. Ei erau multi, nu-mi vorbeau dar intelegeam ca se intampla ceva. Am auzit de la o doctora ca aude inima dar ca nu isi da seama daca e inimioara copilului sau a mea. Atunci am inteles ca ei nu auzeau inimioara copilului. A trebuit sa astept destul de mult ca sa merg la ecograf. Cheia era pe undeva.....si tb sa astept. In tot acest timp am fost singura, eram "bagata" in seama, ma durea burta de atata trompete pe burta. Nu exista mobil sau nu aveam eu. Dimineata nu se umbla prin spital, ma refer la rude.
Am ajuns la ecograf unde clar mi s-a spus: FAT MORT. Era trecut termenul, era baiat, aproape 4 kg.
Nu va mai povestesc toate gandurile, plansul si trairile. Va spun ce mi-a ramas, acum, dupa atatia ani in minte.
1. A trebuit sa sun acasa sa spun " Nu va mai pregatiti. A murit"
2. A trebuit sa suport "Lasa! Sunteti tineri. Mai faceti"
3. A trebuit in clipele acelea sa astept nu stiu ce doctor sa vina la spital cu o cheie de la un dulap unde erau nu stiu ce perfuzii pt dilatare.
4. Am cerut cezariana si mi s-a spus ca nu-i cazul. "Taietura este taietura"
5. Am suportat chinurile facerii gandind ca chinul este inutil si nu merit.
6. Am suportat in timp ce ma coseau discutii pe tema: ce scriu in foaia de internare? Si au scris: INTERNARE CU FAT MORT !!!!!!!!! O minciuna mare! Am fost coplesita de durere ca sa ii dau in judecata! Si sotul meu la fel.
7 Am suportat faptul ca nu s-a considerat nastere, ca nu am primit certificat de nastere.
8. Am suportat dupa nastere, zilele de refacere intr-un salon cu lauze. Eram ceasul lor desteptator. La un interval de timp trebuiau sa mearga sa alapteze. Si se intorceau. "Al meu a zambit" "Al meu nu-mi seamana" "A luat in greutate" "A facut icter" "Nu a supt" "A plans" etc. Atunci am avut un sentiment de vinovatie: nu am fost in stare sa fac un copil.
9. Am suportat explicatia: "Dubla strangulare cu cordonul ombilical" Se pare ca depasisem termenul, nasterea nu s-a declansat si ar fi trebuit sa fiu atent supravegheata si interventia medicilor iminenta.
10. Au scris in foaia de externala niste bazaconii despre copil. A trebuit, printr-o cunostinta care cunostestea neonatologul si patologul, sa apelez si sa imi spuna adevarul. Copilul a fost bine.
11. A trebuit sa suport jalea celor din jur. A colegilor de la serviciu, a vecinilor, a rudelor, a cunostintelor si prietenilor. Parca mai aud si acum intrebarea: "Ce aveti? Fetita sau baietel?". Simt si acum oboseala raspunsului meu. Tb intr-un fel mai scurt sau mai cu amanunte sa spun si sa explic ce s-a intamplat.
12. Am suportat mult......si cred ca varsta m-a ajutat mult sa imi restructurez cele intamplate.
13. Nu am inteles la inceput de ce a trebuit sa mi se intample asa ceva. Cu ce gresisem? Cui?
14. Eram lauza si am mers la o biserica mica pe langa Piata Rosseti si acolo un parinte f. in varsta a gasit de cuviinta sa isi exerseze instinctul primar al sexualitatii. M-am simtit pangarita.
15. M-am impacat singura. Adica mi-am zis ca Dumnezeu poate ca m-a ferit de altceva si mai rau. Imi aminteam de niste vecini care si-au ingropat copilul la numai cativa anisori. M-a uimit sicriul si plansul parintilor si mi-am zis la aceea vreme ca trebuie sa fie tare rau! Nimic nu-i intamplator. Numai mintea noastra refuza sa accepte. Nu poate mai mult altfel spus! A fost prima palma serioasa pe care viata mi-a oferit-o.
Intre timp: ne-am despartit dupa cativa ani. Pana atunci am mai avut o sarcina la care mi s-a recomandat "avort terapeutic". S-a stabilit dupa acest avort ca uterul meu este bicorn, dar ca exista o portiune de comunicare ceea ce este un avantaj. S-a stabilit acest diagnostic printr-o salpincografie (sper ca am scris bine).
Am uitat sa va mai spun ca in Polizu cat am fost internata, era si o fata de la o casa de copii cu handicap psihic, gravida. Si mi-am zis atunci: Doamne, cum de au lasat-o sa faca un copil. Nu ar fi putut sa aiba grija de copil, cu siguranta. Si mi-am zis atunci: Uite cu adevarat tragedie!
Sa revin. Nu am mai ramas insarcinata decat prin 2000 dar atunci eu am hotarat sa intrerup. Am mers la o clinica particulara pe la Foisorul de Foc. S-a stabilit data interventiei. Si acolo mi s-a intamplat ceva cel putin ciudat. In timp ce doctora intervenea, imi spune: Sunt 2 feti, cu stadii de dezvoltare diferite si unul este oprit din evolutie.
Atunci mi-am zis: Doamne, bine ca m-am hotarat sa fie asa!
Mi-am mai spus ca daca Dumnezeu nu a vrut ca eu sa am copii, nu o sa am. Chiar ma impacasem cu ideea. Adica o acceptasem.
Intre timp, am absolvit o facultate de psihologie.
In anul 2004, oct - nov am mers la ginecolog pt ca ceva era in neregula cu menstruatia. Imi spune medicul ca ar fi o premenopauza :( si urmez un tratament prescris. Toate bune si frumoase o perioada, ca apoi prin februarie 2005 aceeasi problema. Merg la acelasi medic. Spun si mi se spune : "Dvs sunteti insarcinata, 6 saptamani" Eu raman masca!!!!!!!!!!! Nu imi venea sa cred!!!!! Doctora, citindu-mi fatza, imi spune: "Doamna, suntem in postul Pastelui si nu cred ca are cine sa va mai faca intrerupere de sarcina, pt ca vine saptamana mare". Nu se punea problema asa dar .....ea vorbea. Eu eram confuza: nu aveam o relatie stabila, era o relatie pe care abia o "adulmecam" si apoi mi-am dat seama ca nu-s pregatita psihic pt momentul dat. O saptamana am tinut secret ceea ce mi se intampla, gandind ca imi trebuia timp sa HOTARASC ce va fi.
Mi-am asumat raspunderea pt ceea ce urma sa se intample in viata mea. Nu stiu daca as mai fi putut suporta inca un esec dar..... am zis ca daca Dumnezeu a vrut, trebuie sa vreau si eu!
Am ramas la o clinica particulara, in grija acelei doamne doctor, care imi spune ca, din masuratori, copilul este suspect de sindromul Down. Ca dupa 35 de ani......., ca o colega de-ale ei mi-o recomanda pt amniocenteza, ca sa o sun la spital, ca 400 euro dar fara chitanta, ca dansa isi aduce singura nu stiu ce din Franta... ceva foarte dubios, plus ca eu nu eram o novice in lumea medicala romaneasca.
Am uitat sa va mai povestesc ceva: in 2004 am botezat o fetita care s-a nascut la Polizu. Am fost sa o vad cand s-a nascut. Si am avut clar un resentiment fata de acel loc. Am aflat ca acel medic care semnase foaia de externare era director. Fina mea a nascut acolo pt ca medicul care a supravegheat sarcina era medic la acel spital. La 2 ani, s-a constatat ca finutza mea are hepatita B. Ii era fff rau si asa au ajuns la spital si la interferon; o alta tragedie se petrece. De ce s-a ajuns aici? Mama sustine i-a spus medicului ca are hepatita B si, cu toate acestea, a lasat-o sa nasca normal si chiar sa alapteze!!!!!! Si daca nu i-ar fi spus, analizele ar fi fost suficiente pt un medic.
Sa revin: dupa vestea cu sindromul Down, eram nauca. Cunoscusem in aceea perioada o tipa faina, volubila, medic stomatolog. Merg la ea la cabinet sa tratez ceva si ii spun ce necaz am. Si imi spune. Stai bai linistita mergi la Doctora X la Municipal si mai dai........cu medicina lor. Ea fiind din familie de medici.
Si asa am facut.........mers la Municipal. O doctora EXTRAORDINARA !!!! Am mers la un medic ecograf POP, recomandat de dna doctor. Un mucalit, dar care m-a asigurat ca totul este in regula si a facut-o intr-un mod atat de firesc si cu atat de mult profesionalism, ca nu am avut dubii nici o clipa. Drept ca a costat, mergeam la 3 saptamani. Si tot Dna Doctor de la Municipal m-a trimis la Fundeni - Hematologie sa imi fac niste analize speciale. Si acolo, o sefa de sectie o DOAMNA de toata isprava. Bine am facut ca am ajuns pe acolo. Am o hipercoagulabilitate. Am facut tratament cu aspenter si injectii cu Inohep pe toata perioada sarcinii.
Am fost toata perioada sarcinii ffff "grijulie". Fiecare pauza din miscarile fetitei ma ingrijora. Din a 33-a saptamana ma rugam de doamna doctor sa programeze cezariana. Si s-a intamplat si fetita este foarte bine si se numeste Teodora si este nascuta in 10 noiembrie 2005. Dupa catva timp de la nastere, am aflat intamplator ca Teodor inseamna Darul lui Dumnezeu.
Poate ca mi-am prezentat povestea prea "sarac". As vrea sa se retina ca este foarte dureros, ca sistemul medical are o lipsa acuta de profesionalism si responsabilitate. Psihologia este privita ca o anexa de care te poti lipsi. Imi pare tare rau ca se intampla asa. Imi pare rau pentru cei care sufera, pentru cei care isi fac datoria si uneori primesc eticheta comuna.
Peste toate aceste pareri de rau ramane Dumnezeu care ne are in grija si care vrea indreptarea pacatosului si nu pieirea lui.
Sper ca m-am facut inteleasa si ca v-am "ajutat" cat de cat.
Mai am multe de spus dar ma opresc, acum, aici.
Cu drag

imi pare rau prin ce ai trecut!este un cosmar,un vis urat care sper sa nu il aibe multe femei!cuvintele sunt prea fragile sa putem exprima durerea!sper sa reusiti sa faceti ceva prin aceasta campanie extraordinara!sunt si eu pe punctul de a deveni mamica!va sustin din tot sufletul!andreea

Buna ziua , draga Bianca ...
Numele meu e Adriana . Despre mine ce pot sa-ti zic ...
Te apreciez de foarte mult timp ..., ca si vedeta, ca si persoana publica , ca o persoana atat de frumoasa , atat de modesta si cu multe alte calitati ...si nu m-am gandit niciodata ca voi putea sa-ti scriu ...,dar uite ca viata, din nefericire ...
Bianca, cuvintele sunt putine si ... sarace pentru ce as vrea sa-ti spun ...
Pentru o mama care trece prin situatii atat de triste ar trebui sa folosesti cuvinte ... MARI. Bianca , Dumnezeu sa-ti ajute sa poti trece peste aceste momente si poate cu ajutorul tau sa putem face TOATE , ceva ... pentru ingereii nostri care sunt undeva ... SUS ... si pe care nu prea putem sa-i pomenim intr-o biserica .
Bianca, povestea mea ... e ...lunga... si foarte trista ...
Nu sunt parca pregatita sa reiau acum totul de la inceput , sa-ti povestesc , asa ca o sa fiu mai concisa , dar daca vreodata vrei sa discutam mai detaliat....o voi face cu drag pentru tine .Poate ne va ajuta pe amandoua aceasta descatusare ...
Am pierdut trei copilasi ... trei baietei, care au murit intrauterin la 25 , 27 si 30 de saptamani si pe care i-am nascut normal ....Primele 2 sarcini au fost , daca se poate numi asa ...la Cluj, dupa care m-am hotarat ca vreau o atentie mai mare si o suprveghere pe masura si am plecat la Bucuresti , la sptalul -Polizu .
Eu fac tensiune in timpul sarcinii . Diagnosticul se numeste preeclampsie- o boala specifica sarcini . Diagnosticul....ce pot sa-ti zic, decat ca, dupa ce am citit tot felul de carti.. mi l-am identificat eu, pe nici un act medical de-al meu nu apare asa ceva .Defapt nu apare nimic deosebit ... Sunt cat se poate de banale... TOATE actele din spitalizari ...
Bianca , prima data mi-am cautat copilasul 3 luni la o morga, ca sa am un buletin anatomo-patologic si dupa ce i-am amenintat ca daca nu primesc un rezultat apelez la televiziune am primit ceva ... a doua oara am primit un buletin foarte sec -organe macerate - fara a se putea pronunta da era sau nu o malformatie , iar a treia oara , cand am ridicat de la Polizu buletinul ...am crezut ca-mi pierd din nou mintile . Pe bultin aparea ca bebelusul meu a ajuns la analize fara un ochisor , in conditiile in care cu cateva zile inainte de a muri , am fost la ecograf si am rezultatul detaliat al tuturor organelor . Nu ii lipsea nimic . Ce s-a intamplat oare cu ochisorul lui ...s-a macerat ... s-a prelevat de catre altii ? Vezi, Bianca, mie nu mii i-a dat niciodata acasa, nu i-am putut inmormanta si din acest motiv... de fiecare data de 1 noiembrie , cand se sarbatoreste ziua mortilor , pun pe un mormant la care vad ca nu a venit nimeni 3 lumanari .... Atat am putut sa fac pana acum ... La biserica greco-catolica am gasit un preot care accepta sa-i pomeneasca sub numele de :sufletele copilasilor morti, nenascuti .... nu stiu cat este de corect, atata vreme cat acestia , dragii de ei... s-au nascut ... dar morti ....
Bianca, sunt foarte multe de spus ... de scris ....de toata mizeria... fizica si umana care exista in sistemul nostru sanitar ...Ce etica ... ce compasiune ...NU EXISTA ASA CEVA IN CONDUITA PERSONALULUI MEDICAL DE LA NOI !!!!
... Eu am reusit aparent sa trec peste aceste momente care s-au intamplat in urma cu ceva ani,le port cu durere in gand si suflet dar numai sufletul meu si la sotului stie ce ascundem... pentru ca lumea nu intelege aceasta trauma si poate uneori ne poate considera chiar nebuni . Bianca, eu voi implini anul viitor 40 ce ani .... si ma simt atat de neimplinita pentru ca nu avem copilasi . As vrea sa mai incerc macar o data, dar ... oare ce se va intampla? La care clinica si unde sa merg ???Sunt intrebari la care nu le pot raspunde si parca as vrea sa decida CINEVA pentru mine .... sa ma trimita ...acolo unde e cel mai bine si unde copilasul meu ar putea avea o sansa la viata .
Bianca, ai grija de Luca si de voi .....
Daca povestea mea trista crezi ca poate completa povestea vietii altora dintre noi, poti sa ma contactezi la :****@yahoo.com
07****
Cu drag ,
Adriana ****
Nu pot sa ma semnez < mama> , pentru ca nu-mi spune nimeni, chiar daca am nascut ...un suflet pribeag din Cluj-Napoca , poate e mai bine asa ...

Ma numesc **** Anca Oana si vroiam sa iti spun draga Bianca ca imi pare rau de ce ti s-a intamplat. Sper sa reusesti sa schimbi ceva in domeniul nostru sanitar, ce in Romania mie personal mi se pare tot mai greu de facut. Iti marturisesc ca si eu am pierdut o sarcina in aprilie 2006 (a treia zi de Pasti). Chiar daca am 28 de ani, sunt tanara si am probleme pentru de atunci nu am mai reusit sa raman insarcinata. Sant foarteeeee scarbita de sistemul sanitar din Romania. Pe 1 martie 2006 m-am dus la doctor pentru ca simteam ca ceva nu e ok. (De mica am tot la diversi doctori si vroiam sa ma duc undeva unde sa imi poata spune exact ce am.)Am o prietena care este asistent medical la Sala de nasteri din cadrul Spitalului Filantropia si am rugat-o pe ea sa ma duca la cineva, asa am ajuns la d-na dr. Militaru. M-a consultat (pe masa) si mi-a spus ca sunt insarcinata in 6 saptamani. (Nu am mentionat faptul ca doctorul endocrinolog mi-a pus diacnosticul de insuficienta ovariana si a spus ca pot ramane insarcinata mai greu).I-am spus dr.-ei ca am probleme (dar parca nici nu ma asculta), m-a intrebat daca vreau sa fac si o ecografie, i-am raspuns ca da. La ecograf , dupa ce imi dadu-se vestea cea mare, mi-a spus ca nu a-si fii insarcinata si ca am un mare chist care trebuie operat de urgenta. In acel moment am intrat in panica. La rugamintea prietenei mele m-a trimis sa imi fac un test de sarcina ce a iesit pozitiv. D-na dr. doar mi-a dat tratament cu Duphaston sa iau o luna de zile si dupa aceea sa mai vin la control. Dupa parerea mea dupa aflarea rezultatului si la acel test trebuia sa m-ai trebuia sa m-ai imi faca niste investigatii pentru a vedea ce se intampla, dar nu a fost asa, se grabea ca avea raport si nu mai avea timp de mine. M-am dus dupa o luna la control, m-a consultat mi-a spus ca e bine si sa vin peste o saptamana sa imi faca analizele acelea gatuite pe care orice femeie insarcinata are dreptul sa le faca. M-am dus dupa o saptamna pentru analize si mi-a facut si o alta ecografie (a doua) ce va mai amantita, dar dupa ce m-a chinuit putin, pentru ca m-am dus ne-mancata si ne-bauta. M-a pus sa beau 1/2 litru de lichid si pana am intrat la ecograf a trecut o vesnicie pentru ca vezica mea se upluse atat de tare incat nici nu mai putea sta nici in picioare, nici jos. De atunci cred ca am ramas cu o sensibilitate. La aceasta ecografie a vazut doctora ca ceva nu este in regula pentru ca nu se auzea cordul fatului batand. Iti inchpui cum am plecat de la doctor. Mi-a spus sa revin peste o saptamna pentru o ecografie mai amanuntita. M-am dus peste o saptamana, in miercurea mare a Pastelui. Bineinteles ca doctora uitase de ce ma chemase, dupa ce m-a consultat si mi-a spus ca este bine i-am adus aminte ce mi-a spus saptamana trecuta asa ca m-a dus repede la acelasi ecograf, pentru o ecografie ce nu a durat mai mult de 1-2 minute si mi-a arata chiar ca s-ar misca si ca e bine. Nestiind cum ar trebui sa arate am luat de bun ce mi-a spus doctora, asa ca am plecat cat se poate de fericita de la spital. In seara de 26 spre 27 aprilie am pierdut sarcina. M-am sculat din somn cu senzatia de a ma duce la toaleta, dar in momentul in care m-am ridicat din pat am pierdut lichidul amniotic. Atunci pe moment nu stiam ce se intampla. Mai tarziu am inceput sa sangerez si atunci mi-am dat seama ce s-a intamplat. Am chemat salvarea, care a ajuns dupa 3 ore la domiciliu, si am ajuns la spital cam pe la ora 2.45. Asistenta de la camera de garda la ora aceea dormea, iar in momentul in care am ajus m-a luat tare ca "ce va apucat de toate in seara asta". Dupa ce m-au consultat 2 medici rezidenti ce erau de garda in acea noapte (m-au suit si coborat atat dupa masa aia oribila), s-a dus sa o anunte si pe doctorita de sefa de garda si eram pregatita sa ma duca in salon, doctorita "de ce m-ati mai trezit, ce credeti, ca ma urc in salon sa o consult? De ce a-ti dat-o jos de pe masa?" M-a pus din nou pe masa, m-a consultat, dupa care m-a dus la ecograf. (Nu mai zic ca am fost plimbata prin spital cu o carpa intre picioare). La ecograf m-a intrebat in cate luni sunt, iar cand i-am raspuns ca aproape 4 luni mai avea putin si ma facea nebuna, ca nu stiu in cate luni sunt, pentru ca fatul era oprit in evolutie la 2 luni. Eu stiu ca lichidul amniotic se formeaza dupa 3 luni si 1/2, iar eu nu am inceput sa sangerez mai tarziu, prima data am pierdut un lichid incolor , ce reprezenta lichidul amniotic. M-au dus intr-un cabinet unde am fost chiuretata. In acele momente nici nu stiam de mine si plangeam, aproape ca ma sufocam, iar asistenta: "hai, termina cu chestia asta, nu me face probleme". In loc sa faca in asa fel incat sa ma linisteasca, ea se gandea ca daca ma sufocam cumva de plans, sa nu mai pot respira. Dupa chiuretaj, am fost dusa intr-un salon, unde am stat singura, iar pana dimineata, cand se schimba tura, iar asistenta a venit sa imi ia temperatura si atat. Mai tarziu am inceput sa caut o asistenta sau doctorul pentru a sti daca ma externeaza, mai raman in spital. Asa am stat pana la ora 11.50 cand mi-au facut externarea - singura intr-un salon, fara sa mai vina nimeni sa vada in ce stare esti sau cum mai te simti. Aveau obligatia sa imi dea un tratament pentru prevenirea unei infectii dar nu au facut acest lucru. Aceasta experienta nu o voi putea uita. Acesta este comportamentul, atitudinea si tratamentul primit in spitalele din Romania. Acesta este sistemul sanitar din Romania.
Inca o data iti spun ca regret din suflet tot ce ti s-a intamplat si chiar daca eu am avut o sarcina mai mica pe care am pierdut-o sa stii ca iti inteleg durerea ce ramane cuibarita intr-un colt al sufletului pentru totdeauna!
Sa incercam sa trecem cu bine peste aceste momente cu care ne incearca Dumnezeu!
Cu drag Anca!

Buna Bianca,ti-am promis ca o sa-ti spun povestea trista a mamei mele si a fratiorului meu Razvan.Totul s-a intamplat acum 35 de ani,eram eleva in clasa a zecea,pana atunci ma impacam cu mama ca soarecele cu pisica dar dupa acel eveniment am devenit cele mai bune prietene,eu am fost consilierul,psihologul,preotul si tot ce a mai trebuit,de unde am avut atata putere? ca eram o copila,cu carare pe mijloc,cu coada stransa la ceafa si genunchii vesnic juliti.Povestea as putea sa o intitulez:
PUTEREA DRAGOSTEI
Ma numesc Adriana,toata copilaria mi-am dorit un fratior,sau o surioara,spre ghinionul meu,mama pierdea sarcina dupa
sarcina,cand imi luasem gandul,m-a anuntat mama cu oarecare jena ca e insarcinata,aveam 16 ani,m-am bucurat atit de tare,credeam ca toata lumea e a mea,nu stiam cum sa fac sa nu o supar,sa o ajut in gospodarie sa nu cumva sa i se intample iar un necaz.Am confectionat un costumas cu botosei,caciulita si pulover de culoare alba(in dorinta mea ca va fi baiat)i-am
cusut trei floricele de culoare albastra pe partea stanga a puloverului.O mangaiam pe mama pe burtica si imediat ce ma simtea
isi schimba locul(se juca cu mine,ma stia,daca punea mama sau tata mana pe burtica nu reactiona),ne-am facut un milion de vise
cum o sa-l cheme,unde o sa facem loc patutului imi inchipuiam cum o sa-l hranesc, cum o sa-l spal,cum o sa ma joc cu el,sa
radem impreuna (sa am si eu pe cineva al meu pe care sa-l iubesc).A venit si ziua mult asteptata,am dus-o pe mama la spital la
Pantelimon si impreuna cu taicutul meu frematam de bucurie.Nu am cumparat nimic dinainte (nu e bine)doar costumasul lucrat de
mine cu care doream sa fie imbracat cand il voi tine prima oara in brate.Pe data de 15 septembrie 1973,a venit tata de la spi-
tal si m-a anuntat ca am un fratior.URAAAAA!Nu pot sa exprim in cuvinte bucuria,entuziasmul si fericirea care m-a cuprins.Ciu-
dat,tata nu radia de bucurie ceea ce m-a contrariat putin si l-am intrebat: De ce nu dansezi cu mine? doar ti-ai vazut visul cu ochii,nu ai acum baiatul pe care l-ai asteptat toata viata?.Atunci a bufnit in plans si mi-a spun ca doctorii nu garanteaza
ca fratiorul meu v-a trai ca s-a nascut cu Malformatie congenitala de cord.Eu care nu stiam ce inseamna asta l-am incurajat:
Lasa tata sa-l aduca mama acasa ca am eu grija de el sa se faca bine,hai sa ne bucuram,nu-i bine sa fim tristi,sa nu cobim.
Tata a oftat m-a sarutat cu buzele lui carnoase,m-a imbratisat si a raspuns:Ai dreptate.A dat fuga la prima alimentara si a
cumparat o sumedenie de sticle cu sampanie si coniac si a cinstit toti vecinii si oamenii necunoscuti care treceau prin drep-
tul curtii.Am mers la mama la spital,in vremea aceea maternitatea era in carantina,nici mancare nu aveam voie sa-i ducem,dar
romanul e inventiv,dintr-o fasa impletita care se cobora pe fereastra s-a realizat un lift,prin care ajungeau si florile si
pachetele cu mancare la lahuze.Cand am vazut-o la fereastra nu am recunoscut-o,era umflata de plans.In salon erau sase paturi,
celelalte mamici care aveau copii sanatosi mergeau din 2 in 2 ore sa-i alapteze,numai maicuta mea statea singura in salon ca
fratiorul meu era la incubator.Din mila unei asistente a fost lasata sa-l priveasca din usa salonului.Medicii i-au spus ta-
talui meu ca daca scapa cu viata in primele 3 zile,v-a trai,dar din clipa in clipa se pot ivi complicatii.Coplilul nu a facut
complicatii si in a doua noapte de la nastere o asistenta,i-a adus maicami o cana si o pompita sa se mulga,sa hraneasca copi
lul cu laptele ei.O scantie de speranta s-a aprins in ochii tristi si neodihniti de atata timp.Aceeasi asistenta,dupa ce toate mamicile s-au dus la culcare a chemat-o pe mama si l-a vazut,l-a mangaiat,a privit-o si maicamii i s-a parut ca i-a
zambit,era frumos cum isi imaginase in tot timpul sarcinii si mai era si baiat.S-a intors in salon multumita uitase toate du-
rerile din timpul nasterii si de toate fricile de dupa.Era un pas inainte,era de bine.A adormit imediat si a visat ca era
undeva,pe o pajiste verde,intr-un loc foarte frumos se vedea un cer senin,doi porimbei frumosi zburau pe deasupra ei.S-au
asezat pe pajiste si au stat cioc in cioc o perioada scurta de timp,dupa care unul s-a indreptat spre ea si celalalt si-a
luat zborul...A treia zi de la nastere.Cand a ajuns in dreptul usii,a vazut incubatorul gol.Fratiorul meu murise,murise si
odata cu el si toate visele ei,ale tatalui meu si ale mele.Nu era nimeni vinovat.Medicii facusera tot ce le statea in putere
sa faca.I-au prescris maica-mi o reteta sa-i inceteze lactatia si astepta externarea si cele 21 zile de C.Medical.
Tata a fost sfatuit de medici sa nu mai mearga la Primarie sa-l declare,ca tot a murit,sa fie inregistrat ca avort,ca nefiind
botezat,tot nu va putea fi inmormantat si nu va avea parte de slujba.A venit acasa desfigutat de plans si mi-a spus ca a dat
semnatura sa fie ars la crematoriu.Dintr-o data l-am vazut pe tata neputincios(el care era exemplu de barbatie).Se resemnase.
Asta e viata.Plangea,asta era tot ce mai putea face.Nunai eu nu m-am putut impaca cu gandul.DE CE? Unde sunt visele mele,spe-
rantele mele,se vor arde la crematoriu ? O Doamne! toate astea nu erau nimic?.Tot ce am cladit zi de zi,totul s-a naruit in-
tr-o clipa,cand am auzit vestea totul s-a dezintegrat si a zburat in patru zari si nu a mairamas nici macar un ciob,o picatura...Ba da mai era ceva,costumasul.Cu costumasul ce sa fac?I-am spus tatalui meu ca ma duc la spital sa-l vad si sa-l
imbrac cu el.Tata mi-a spus:eu nu pot sa merg sa-l vad,dar nu m-a retinut(oricum nu ma putea influienta sa renunt).Era pen-
tru prima oara in viata cand mergeam la morga(in spital).Imi era frica de-mi tremurau picioarele,dar dorinta de a-mi vedea
fratele,chiar si mort(tot al meu era)era mult mai mare.Imbracata in sarafanul de scoala,imi iau inima-n dinti si intru.Am gasit o feleie care matura si i-am spus ca il caut pe fratiorul meu,care este mort,s-a uitat nedumirita la mine si mi-a spus
ca nu am voie sa intru acolo.I-am raspuns ca nu imi este deloc frica si ca nu plec pana nu-mi vad fratele.I-am dat 10 lei si
am rugat-o sa ma duca la el.A tras un sertar dintr-un perete frigorific si mi-a spus:asta e Stanciu,vezi sa nu lesini aici sa
imi faci probleme...M-am apropiat de el,era frumos,senin,ca orice bebe care face nani.Am scos costumasul din buzunarul sarafanului si plangand incercam sa il imbrac.Femeii i s-a facut mila de mine si m-a ajutat.L-am mangaiat,era exact asa cum
l-am dorit,doar era rece.I-am spus Razvane pe lumea cealalta o sa te recunosc dupa costumas.Cidat si mie mi s-a parut ca-mi
zambeste,am plecat plangand.Am trecut pe la o prietana,iar seara cand am ajuns acasa,tata m-a luat in brate si plangand mi-a
spus:Stii ce ai facut Nebunico?ai intors spitalul cu josul in sus.Dupa ce ai plecat de la morga,a venit omul care trebuia sa-l duca pe fratitu la crematoriu,iar cand l-a vazut a spus:Poate sa ma dea si afara,eu copilul asta nu-l duc la crematoriu.Eu
am copii acasa si ma pedepseste Dumnezeu,asta nu e avort,asta e

Imi pare sincer rau ,in sufletul meu e mai mult decat pot spune in cuvinte.Iti multumesc Bianca pentru ca existi si ne ajuti pe toate .Sa ne ajute si Dumnezeu care ii are alaturi pe toti puii nostrii, ingerasi......Sanda

Am putea folosi acest spatiu pentru a stabili o intalnire pentru Cluj?Ar putea fi tot la ora 17 (in Parcul mare)?

duminica, 9 martie, voi fi acolo cu cat mai multe baloane colorate si lumanarele, pt ingerasul meu micsi ptalti ingerasi ale caror mame nu pot veni sau pur si simplu nu stiu, sau pe care mamele ii omoara abandonandu-i in tomberoane de gunoi sau in saci de plastic.