exita pt toti un dumnezeu.

Buna draga mea Bianca. Condoleante
Ma numesc Iuliana, am 30 de ani si am trecut si eu printr-o situatie asemanatoare acum cateva zile chiar. Dumnezeu a vrut sa deschid televizorul si sa te vad vorbind despre drama ta. Insa pot sa spun cu convingere ca drama ta este sfasietoare, in timp ce eu am fost mult mai norocoasa !!!!?????!!! Ti-am citit povestea si am retrait tot arsenalul de sentimente pe care le-ai descris tu. Doar ca eu nu as fi gasit cuvinte atat de potrivite ca sa imi exprim durerea. Poate pentru ca totul s-a intamplat atat de curand.
Am o fetita de 1 an si 7 luni pe care o cheama Ioana si ne-am dorit foarte tare impreuna cu sotul meu inca un copil, desi la fel ca si tine ma gandeam ca imi va fi foarte greu cu 2 copii mici. Dar imi spuneam ca Dumnezeu va avea grija de mine si ma voi descurca. Asadar am planificat copilul, m-am pregatit din punct de vedere medical si chiar de Mos Neculai am primit cel mai frumos cadou...vestea ca sunt din nou insarcinata. A fost sublim, am telefonat la parinti foarte fericiti, i-am spus pana si Ioanei ca va avea un fratior... si deja am inceput sa ne facem planuri. Ne gandeam sa ne mutam intr-o casa mai mare, unde sa aiba copiii camera lor de joaca, ne gandeam la ce nume va purta bebe, ii vorbeam zi de zi Ioanei despre bebe din burtica de la mami, iar eu ma simteam implinita...fericita...mamica de 2 copii...ma vedeam plimbandu-ma prin parc cu Ioana de manuta si cu bebe in carut...etc. Incepusem sa il iubim si chiar o invatasem si pe Ioana sa il sarute de noapte buna pe bebe si sa ii mangaie burtica lui mami...
Pe cat de frumos a inceput povestea lui bebe, pe atat de dureros si stupid s-a terminat. La 7 saptamani de la conceptie m-am ales cu o viroza foarte urata, cu tuse, febra, lesin. Dupa 4 zile de boala in care nu am luat nici un medicament de teama sa nu ii fac vreun rau puiului meu, medicul mi-a prescris un tratament pentru 7 zile , dar m-a avertizat ca virozele pot da malformatii in aceasta perioada de gestatie.
Incepand din acel moment am trait cu spaima ca puiul meu poate pati ceva rau si ma rugam la Dumnezeu sa m-il fi lasat suficient de puternic ca sa reziste bolii mele...dar nu foarte tarziu dupa ce m-am insanatosit m-am trezit cu sentimentul ca ceva nu este in regula in burtica mea. Astfel ca 3 saptamani mai tarziu m-am prezentat la medicul ginecolog, iar la ecografie nu se vedea cordul bebelusului. Medicul m-a menajat foarte tare spunandu-mi ca poate sta intr-o pozitie nepotrivita, dar dupa 20 de minute de cautari, concluzia a fost ca bebe avea doar 8 saptamani in loc de 11, lichidul amniotic era in cantitate prea mare, bebe nu misca deloc, iar cordul nu se vedea. Vestea a fost ca o lovitura in stomac, deja planurile noastre incepusera sa se spulbere, eu nu intelegeam cum copilul meu nu are cord...adica era mort!!!!!!!!!!?????????. Am convenit cu medicul sa revin peste cateva zile pentru o alta ecografie. Si am iesit din cabinet...eram singura , incercam sa imi amintesc fiecare cuvant al medicului sa vad daca am inteles eu ceva gresit...poate m-am alarmat degeaba, poate ca bebe dormea...Ma gandeam unde sa ma indrept... ar fi trebuit sa ajung repede acasa unde ma astepta Ioana cu bunica sa le dau vesti bune. Dar m-am trezit mergand fara tinta si debusolata si mi-am amintit ca ii promisesem Ioanei ca o sa ii aduc o poza de la medic cu bebe din burtica de la mami...si imediat am vazut in fata mea chipul ei fericit si zambetul de pe fetisoara ei atunci cand intru pe usa casei...si cum imi sare in brate si ma saruta si ma striga tare MAMI!!!! Si ma imbratiseaza. Doamne nici un sentiment nu poate fi mai sublim decat fericirea copilului tau care te strange in brate. Si atunci mi-am revenit din ratacire, am luat un taxi si am juns acasa la copilul meu. Mi-am spus ca o sa fie bine, ca poate ma insel...insa am ajuns acasa si nu am reusit sa deschid gura multa vreme, iar cand am vorbit am spus doar ca bebe a murit... Dumnezeule...a fost ingrozitor sa spun asa ceva...si toata lumea ma intreba cum? De ce? Adica ce s-a intamplat? Ce a spus medicul? In fine dupa ce ne-am linistit in acea seara am hotarat sa mai cerem o a doua opinie, astfel ca m-am programat repede la un alt medic a doua zi. In acea noapte nu am reusit sa dorm, am plans mult si simteam ca puiul meu imi cere ajutorul , ma simteam neputincioasa insa imi iubeam puiul din burtica mai mult ca oaricand, ma rugam sa se fi inselat primul medic, imi inchipuiam ca maine la celalalt medic bebe va misca si va fi vioi si ca toata suferinta asta se va sfarsi...si am adormit cu speranta ca totul va fi bine.
Insa din pacate si al doilea medic, care de data asta nu m-a menajat deloc, a confirmat primul diagnostic...sarcina oprita in evolutie in 8 saptamani...adica bebe murise de 3 saptamani...si trebuia sa fac chiuretaj cat mai repede ca sa nu ajung la complicatii mai mari. Doamne.... numai tu Bianca poti intelege ce am simtit cand mi s-a spus fara menajamente ca bebe este mort si ca trebuie sa scap de el...de ce????????????????? Era puiul meu!!!!!!!!! Il iubeam enorm si mi-l doream cumplit de mult...cum sa moara...si cum sa vreau sa scap de el?!?!??!?!?!?
Ma simteam pedepsita de Dumnezeu si incercam sa accept, dar nu intelegeam daca mi L-a dat de ce acum mi-L ia???? Am simtit o mare furie atunci pe Dumnezeu, dar apoi am incercat sa ma consolez singura, spunandu-mi ca totusi in viata nimic nu este intamplator si ca numai El stie de ce a decis astfel pentru noi. Apoi mi-am aminitit de sotul meu...oare ce era in sufletul sau, oare si el urla de durere ca si mine desi nu putea deschide gura? Nici nu am reusit sa ne vorbim, parca timpul se oprise in loc, parca totul paralizase in jurul nostru...eu daca deschideam gura nu reuseam decat sa plang. Familia a inceput sa ma consoleze in toate felurile, si potrivite si nepotrivite, dar marea mea problema era BEBE si ce se intamplase cu el. Am simtit acum mai puternic decat inainte cat de norocoasa sunt sa am o familie care ma iubeste enorm, dar nu doream sa cred ca pretul acestui noroc este copilul meu nenascut. Sotul meu si toti ceilalti imi spuneau ca este important ca eu sa fiu sanatoasa ca sa pot face alt copil si sa am grija de Ioana. Avea dreptate, dar cu bebe cum ramanea? CUI ramanea? As fi vrut sa nu il dau nimanui si sa il tin la mine in burtica, unde era normal sa fie.
Dupa inca o noapte de nesomn si de intrebari disperate la care niciodata nu voi primi raspunsuri, am ajuns la spital unde a avut loc inteventia chirurgicala. Medicul care a efectuat intreventia a fost impecabil... a fost si ginecolog, dar si psiholog...mi-a explicat pas cu pas tot ce urma sa se intample cu mine in timpul intereventiei dar si dupa din punct de vedere medical, iar dupa ce totul s-a sfarsit m-a incurajat foarte tare, ceea ce nu credeam ca se va intampla. Mi-a fost de folos sa aflu ca bebe mort la 8 saptamani nu ar fi trait dupa cum arata, ci ar fi murit undeva pana la nastere si ca este mult mai bine ca s-a intamplat acum si nu mai tarziu cand am fi fost mult mai atasati de el . De aceea spun ca drama ta este coplesitoare in comparatie cu povestea mea. Marele meu noroc este cu bebe era prea mic ca sa semene cu un copil dezvoltat, avea doar manute si picioruse si capusor, nu stiam daca era fetita sau baiat, dar il iubeam atat de mult. Insa eu ma documentasem destul de bine, stiam cum trebuia sa arate un bebe la 8 saptamani si era ata de frumos, era copilul meu care nu fusese suficient de rezistent asa cum sperasem eu. Ce pacat... puiul meu...
Cand am revenit acasa timpul a devenit dintr-o data foarte pretios, viata si oamenii din ea au devenit foarte scumpe, toate valorile se schimbasera si singurul lucru pe care doream sa il fac era sa imi strang fetita in brate si sa ii promit ca nu voi lasa sa i se intample nimic rau, ca o voi proteja cu pretul vietii mele, ca voi fi alaturi de familia mea cat pot de mult. Ca nu voi mai pierde timpul decat in favoarea familiei mele . Seara Ioana a pus manuta ei scumpa pe burtica mea si a spus ~bebe~ si am fost nevoita sa ii spun ca bebe a ramas la dna doctor...si Doamne... cat de tare a durut sa recunosc ca nu mai este cu mine, unde i-ar fi fost atat de bine...bebe nu mai era al nostru.
In zilele care au urmat, la fel ca si tine cand imi priveam fetita ma intrebam cum ar fi fost si celalat puiut...cum s-ar fi jucat impreuna si cat de tare s-ar fi iubit...de ce nu a fost sa fie in viata??? De ce!!!!!!!!!!!!! Poate ca Dumnezeu stia ca nu voi face fata cu doi copii mici? Sau poate ca daca ar fi trait ar fi fost bolnav si atunci s-ar fi chinuit ? Sau poate ca este un semn de la Dumnezeu ca trebuie sa platesc pentru ceva in viata asta? Oricum durerea este prea mare ca sa poata fi exprimata in cuvinte si numai cine a trecut prin asta poate intelege ce simt mamele care isi pierd copii nascuti sau nu.
Tot Dumnezeu a vrut sa aflu de tine si fetita ta, sa am ocazia sa pot spune la doar cateva zile de incident, prin ce am trecut si inca mai trec. Este adevarat ca acum imi cunosc adevaratii prieteni...se pare ca viata are etapele sale dar uneori trebuie sa platim scump pentru a le cunoaste.
Iti doresc sanatate tie si familiei tale, sa iti dea Dzeu putere sa treci usor peste suferinta asta, sa faci inca un copil sanatos si sa ai succes cu initiativa pe care ai luat-o. Te rog sa imi ierti incoerenta randurilor, dar inca mai plang si e greu sa te concentrezi printre lacrimi care se innoada sub barbie ...tu stii... te pup.
Adresa mea de mail este ****@yahoo.com

Sunt Codruta....din nou. Am scris de mai multe ori pe site, de si mai multe ori am intrat, dar abia acum mi-am facut curaj sa va povestesc pe-ndelete drama prin care am trecut si eu. Va spus sincer ca nu as fi facut-o daca nu m-as fi simtit ca, intrand pe site, sunt undeva "ca acasa", un fel de "acasa" mai aproape de ingerul meu, care e acum la Dumnezeu.
Ma simt mai aproape de el si ma surprind intrand pe site simtind nevoia s-o fac, ca atunci cand te ascunzi undeva de galagia lumii ca sa spui o rugaciune.
Aveam 23 de ani, eram proaspat casatorita si fericita. Sotul meu, un barbat minunat, noi doi, un cuplu frumos si tanar.Terminasem amandoi ASE-ul, fusesem colegi de facultate. Am ramas insarcinata, era primul nostru copil, amandoi destul de bulversati ca a venit prea devreme, dar, daca asa a fost sa fie, atunci sa fie...
Nu stiam prea multe despre sarcina, despre cum ma voi simti, despre pericole, dar ne-am hotarat sa mergem mai departe. Am fost la ecografie la un doctor recomandat de o cunostinta (ii veti gasi numele in celelalte mesaje postate de mine ca sa stiti de cine sa va feriti la Municipal) si am aflat ca fatul avea placenta praevia, era un baiatel, dar ca sarcina era ok, copilul era bine. Asta pe la 4 luni jumatate. Singurul pericol despre care ni s-a vorbit a fost acela ca exista riscul, daca nu ma menajam, sa nasc prematur.
Pe la 6 luni, la control (pentru ca mergeam lunar, uneori chiar de 2 ori pe luna), medicul ne-a spus ca placenta s-a ridicat, nu mai este praevia, deci totul decurgea normal.
La 7 luni insa, cu putin timp inainte sa iau concediul prenatal, am pierdut dopul gelatinos. Imi facusem calculul ca sa-mi iau concediu medical 2 saptamani dupa care sa intru in prenatal si sa incetez sa mai merg la serviciu. M-am internat in spital unde am si stat timp de 2 saptamani. Dimineata si seara - injectii cu scobutil si papaverina respectiv diazepam, scobutil si papaverina, pentru a nu se declansa nasterea. Si nu s-a declansat...dar la ecografii, copilutul meu avea o suferinta: i se dilatasera intestinele si duodenul. L-am intrebat pe doctor ce inseamna asta si mi-a raspuns: "Au si ei stari proaste ca si noi, nu inseamna ca e neaparat ceva grav. Mai facem o ecografie peste 2 zile."
Pe data de 7 iulie 1999, la Municipal, seara, puteati sa vedeti o fata speriata care intra in cabinetul asistentelor...eram eu. Le-am spus ca nu-mi mai simt copilul miscand si le-am rugat sa-l cheme pe doctorul meu, care ironia sortii, era de garda in seara cand mi-a murit mie copilul in mine. O asistenta mai in varsta mi-a spus ca ma asculta ea cu palnia si numai daca e cazul il deranjeaza pe doctor. Si a ascultat....pe burtica....bataile inimii....mele. Nu si-a dat seama ce se intampla de fapt si mi-a spus: "Du-te in salon ca doarme si copilul, nu se misca asa tot timpul. Inima ii bate, e bine. Te-ai panicat degeaba!" Si a venit mai repede sa-mi faca injectia de seara.
Inainte sa adorm imi venea sa plang, nici eu nu stiam de ce, dar aveam un sentiment atat de ciudat...Stiu ca atunci m-am rugat in gand, am zis "Visul Maicii Domnului". Si-am adormit amandoi. El...puiul meu din burtica, pentru totdeauna.
Dimineata, burta mea era tare ca un bolovan. Asa o si simteam. M-am dus personal sa-l trezesc pe doctor. Fusese de garda. M-a trimis in salon, ca vine el, cand e gata. Si a venit sa ma cheme la aparatul de monitorizare a batailor inimii copilului. Si a cautat cu mousul pe burta mea un semn de viata...si a cautat...si a cautat...pana i-a cazut mustata!
NU MAI TRAIESTE, mi-a zis. I-am relatat, impietrita de durere, de episodul de aseara."Nu aveam ce sa-ti fac oricum. La noi cezarienele se programeaza. Si trebuie sa fie aprobate de seful de sectie." "Bine, dar cum e posibil sa-ti moara copilul sub supraveghere medicala?? Atunci de ce m-am mai internat in spital si stau de 2 saptamani?" Mi-a raspuns sec: "Oricum suferea el de ceva daca a murit." Trebuie sa faci o ecografie care sa ateste moartea fatului Abia dupa aceea ti se vor face injectiile de declansare a nasterii" (Asta dupa ce, pana atunci facusem 2 saptamani de injectii care sa impiedice declansarea nasterii). Din pacate, usa de la ecograful nostru e incuiata iar cheia e la seful de sectie. Trebuie sa astepti pana luni pentru o ecografie. De luni iti declansam nasterea. " Si a plecat acasa, ca doar iesea din garda...
Ce fac acum? Cum sa-i spun eu sotului....mamei....Era sambata si ei veneau la mine sa ma viziteze....ca pa orice alta gravidutza din spital. Ma lasase pe holul ala lung de spital iar eu nu mai stiam nici drumul pana la salon, daramite atatea raspunsuri la atatea intrebari... Lacrimile curgeau. Am incercat sa-l mai intreb ceva dar nu mai aveam voce. Stiu ca am deschis gura de cateva ori dar nu reuseam sa articulez un cuvant. Atunci m-a cuprins un val de caldura si nu mai auzeam nimic. Prin ceata, l-am auzit pe doctor strigand catre mine, pe hol: "Du-te in salon. Am sa trimit o infirmiera sa-ti faca un calmant".
Am coborat niste scari....si am vazut un telefon public agatat de perete. Am scos instinctiv cartela si mi-am sunat mama, stiind ca si sotul e la ei acasa. Din pacate, plecase inainte spre mine. Mamei i-am spus: "A murit..." . "Cine a murit, mai mama?" "Copilul a murit". Si am inchis. Bantuiam pe holuri. Asa m-a recuperat o asitenta si m-a dus la salon. Nu puteam sa spun decat "A murit". Pesemne ca ea si-a dat seama.
Sotul meu m-a gasit deja drogata. Lacrimile curgeau continuu. I-au spus asistentele, care se tot invarteau, acum , pe langa noi.Ma uitam la el si era la fel de socat ca si mine. Au venit si tata cu mama. Tata se interesase deja de cateva din cabinetele particulare existente la vremea aceea unde as fi putut face o ecografie care sa ateste moartea fatului, pentru a mi se declansa nasterea. Asa era procedura atunci. Nu ma intrebati de ce, pentru ca nu as stii sa va raspund. Cert este ca m-au luat mai mult pe brate si m-au carat prin oras vreo 2 ore in cautarea unui cabinet particular. Ghinionul ne-a insotit tot drumul pentru ca, pe unde am fost, toate inchideau pana la 2.00 dupa-amiaza. Eu nu ma simteam prea bine, burta era din ce in ce mai tare si au decis sa ne intoarcem. In noaptea aia de cosmar, cand eu eram mormantul copilului meu, sotul meu a dormit cu mine pe patul de spital, inghesuiti dar imbratisati, cu mana pe o burtica care era ca un bolovan de moara deja.

A doua zi de dimineata, 9 iulie 1999 (intotdeauna m-a speriat data asta), s-au indurat de mine si mi-au facut o ecografie, intr-un cabinet, undeva, pe la nici nu stiu ce etaj.
Tot timpul asta sotul meu a fost cu mine. S-a hotarat declansarea nasterii. Injectii peste injectii. Dureri, contractii. 12 ore de travaliu pentru ca nu ma dilatam. Intr-un final, m-au dus si pe mine in sala de nasteri. Alaturi plagea un copil nou-nascut. Pe hol, soti, bunici fericiti. Ai mei parinti, sot si frate erau intr-un alai de inmormantare. Am nascut dupa o ora de dilatare manuala. Doctorul "meu" nici nu a fost pe faza cand am expulzat fatul si a cazut in galaeta pusa jos, pentru placenta. Ca la vaci.
L-a luat si l-a analizat. Atunci abia a tras concluzia: "S-a strangulat cu cordonul. Are si urma pe gat". Nu mi l-au dat, nu mi l-au arata. Nici macar nu m-au intrebat. L-au invelit intr-un cearcaf jegos de spital si l-au pus intr-o ladita. O asistenta a plecat cu el.
Tin minte ca durerea era asa de mare ca nu mai simteam nimic. Durerea era inauntru, afara... M-a cusut 2 ore. Nu mai simteam nimic. Eram epuizata si plina de sange. Parca fusesem macelarita, asa ma simteam. O taietura in plus sau in minus nu mai conta. Oricum TOTUL era o rana. Eram sedata si dezbracata de la brau in jos. Terminasera cu mine, alta la rand. Cu o ultima sfortare, am intins mana catre sotul meu, care era tinut pe hol. Nu i s-a dat voie sa intre. A venit si l-am rugat sa ma inveleasca cu ceva. Eram toata rece si goala. Si pe dinauntru si pe afara. Am mai simtit ca ma strange de mana si apoi am cazut in nestiinta...am lesinat....am adormit....Dumnezeu mai stie.
M-am trezut seara tarziu. Speram sa fi fost un cosmar, dar faptul ca nu reuseam sa ma intorc nici pe-o parte imi confirma ca nu era.
Durere....lacrimi...neputinta....Tensiunea era f. mica si urechile imi tiuiau...am lesinat din nou.
Mi-au dat drumul repede din spital, ca sa nu sperii celelalte gravidutze. Mi-au dat un antibiotic puternic si, tin minte ca, desi aveam o hemoragie puternica ca m-au dus ai mei pe brate acasa, medicul a facut foaia de externare intr-un timp record. Dimineata urmatoare eram externata. parca eram o paria. "Asta pleca ca ocupa patul degeaba" a comentat o asistenta detasata.
Inainte de plecare, "doctorul meu", crezand ca ma va face sa mai simt mai bine, mi-a spus: "I-al si tu ca pe un avorton". "La 2,500 kg, 8 luni?" - l-am intrebat. "De ce nu pot sa-l iau acasa sa-l ingrop?" . "Trebuie sa-i facem autopsia. Si, oricum sotul tau nu a vrut sa-l vada...

Ce se intamplase...Cand a iesit asistenta cu copilul pe hol, dupa nastere, s-a dus la sotul meu cu copilul infasurat in cearceaf si l-a intrebat daca vrea sa-l vada. Amarat cum era, Adi a raspuns ca nu, vrea sa stie daca eu sint bine, pentru ca nu-i spusesera nimic pana atunci.
La autopsie s-a constatat ca nu avea nici o malformatie, nici o suferinta. Era sanatos, doar a avut nesansa sa aiba un cordon f. scurt si cu care s-a strangulat. Am realizat atunci ca, intr-o tara civilizata, cu o echipa de medici competenti si apti sa ia decizii rapide si in timp util, copilul meu ar fi avut o sansa...
Pe cine sa dai in judecata? Inca din spital, o asistenta mi-a soptit printre perfuzii ca "don doctor are spate puternic si ca, daca vreau sa-i fac ceva, nu am nici o sansa...."
Le adunam pe toate si le puneam cap la cap ca intr-un joc de puzzle, care de fapt era viata mea din ultimele 8 luni. Asa am cunoscut eu crunta realitate a vietii si mortii, cum sunt ele fetele unei monezi aruncate de o mana mai puternica decat noi, cea a Destinului.
De atunci s-a rupt in mine o bucata de inima. Nu mai exista. Sunt binecuvantata de Dumnezeu cu 2 fetite. Dar atunci am cunoscut mizeria umana, neputinta, micimea umana in toate formele ei, cruzimea si ignoranta.

Cand ajung intr-o padure plang sa ma descarc. Uneori noaptea il visez la varsta pe care ar fi avut-o. Dar niciodata nu a vorbit cu mine. Doar eu ii cer iertare zilnic...

Imi pare rau ca v-am intristat. Acum sunt bine. Suntem bine. Locuim in Bucuresti cu cei dou copii ai nostrii.
Te imbratisez Bianca si pe voi, toate, mamicute de ingeri de toate varstele... Codruta
(Va rog sa publicati ultima varianta pentru ca am corectat niste greseli de ortografie care nu as dori sa apara pe site. Plang si nu prea mai vad tastele astea.... Multumesc)

salut! eu...nu am trecut prin asa ceva si ma rog la Dumnezeu sa ma fereasca de aceasta durere pe care nici macar nu mi-o pot imagina!!!am 21 de ani si poate voi avea minunata sansa de a avea un bebe pe care-l voi ingriji ca lumina ochilor mei...am insa o prietena foarte apropiata care si-a pierdut cel de-al doilea bebe la numai 6 saptamani de sarcina!cauza nu se stie inca exact, o nepotrivire de cromozomi!in prima zi dupa ce s-a intamplat nenorocirea, cu toate ca pana atunci am vorbit si o intrebam mereu de sarcina, cum se simte(simtea un anumit disconfort, mici dureri), nu am stiut cum sa reactionez...am aflat de la sotul sau vestea..sa merg sa o vad...sa nu merg...,dak merg ce-ar trebui sa-i spun, cu ce sa o ajut!!!are un sot minunat care o iubeste enorm, o viata linistita, insa singurul lucru care ar ''intregi-o" ar fi un copilas...si acum, dupa aproape 2 luni se trezeste noaptea si plange, si cauta alinare pentru durerea sa...imi pare enorm de rau pentru ce s-a intamplat...din ce in ce mai multe mame se feresc sa-si exprima durerea, chiar sa planga langa sotul lor...se feresc sa vorbeasca despre ce s-a-ntamplat...am citit scrisoarea ta de "adio", am citit cuvintele tale pline de suferinta...imi pare rau...suntem oameni, suntem facuti din acelasi aluat dar ink nu stim sa ne alinam unul altuia durerea...NU UITATI INSA UN LUCRU: DUREREA TREBUIA TRAITA, NU FUGITI DE EA, INSA NU RAMANETI INCLESTATE IN ACEL CASTEL INTUNECAT!!!gasiti o cale de a iesi, sa vedeti ca exista ink viata si in afara durerii voastre...multumesc ca mi-ati permis sa scriu aceste randuri!!!

Imi pare rau.Nu-mi pot opri lacrimile si nu-mi pot controla durerea din suflet.Ma ravaseste orice drama care implica un copil...ma doare orice suferinta a unui copil!Emma te vegheaza din ceruri, te iubeste, te apara de rele, te ajuta!O vei strange in brate...peste multi,multi ani...o vei atinge, o vei vedea, o vei auzi, o vei saruta!Nu mai am cuvinte, ma doare tare.Multa putere!

buna Bianca
stiu prin ce treci si sunt alaturi de tine! anul trecut in vinerea mare a pastelui anul 2007 am pierdut o sarcina la 22 de saptamani o fetita , sanatoasa in conditiile in care am respectat tot ce a spus medicul. acest inger l-am pierdut din cauza medicului care mi-a salvat cealalta fetita care are acum 7 ani si care ma acuza ca nu am avut grija de surioara ei din burtica. acum pling, atunci am plans sotul meu nu se putea opri din plns la spital dar... ii multumesc lui dumnezeu pentru comoara care o am acasa.
sa-ti spun cum s-a intamplat: am avut o sarcina cu probleme cu 3 eminente de avort pe ea dar monitorizata atent de medic. la 22 de saptamani ma simteam foarte bine si m-am dus la ecografie la 4D. ACOLO S-A VAZUT CA AM COLUL DESCHIS 1.42 CM. ATUNCI SEARA MI-AM SUNAT MEDICUL M-AM DUS LA CONTROL SI MI-A CONFIRMAT CA S-A SCURTAT COLUL SI S-A DESCHIS. ERA INTR-O ZI DE LUNI SI EU I-AM SPUS l BINE ATUNCI NU MERGEM LA SPITAL SA FACEM CERCLAJ?? SI EA IMI RASPUNDEl NU... VINO VINERI CA SUNT DE GARDA! VINERI M-AM DUS DEJA AVEAM CONTRACTII M-A TINUT CU PERFUZII SA OPREASCA TRAVALIUL ,DAR NU S-A PUTUT SI AM NASCUT PE VIU!!!!!!!!! DUREREA E FOARTE MARE , TE INTELEG SI SUNT ALATURI DE TINE ,EU MI-AM REVENIT DATORITA FETITETI MELE SI IN COTINUARE NE MAI DORIM INCA UN COPIL. FII TARE , CHIAR DACA SUFLETUL TAU E SFASIAT, FII TARE PENTRU CELALALT COPIL/
MESAJUL ESTE DE LA DANA DIN BUCURESTI.

Mesaj pentru Codruta
Draga mea, apreciez propunerea ta, facuta Biancai, de a va aduna toate mamicile dispuse sa miscati ceva in tara asta,intr-un domeniu atat de sensibil. Dar, ca jurnalist,m-a deranjat sintagma "fara tam-tam,fara presa".Cred ca ai scapat din vedere faptul ca Bianca prin presa si-a facut cunoscuta povestea aceasta atat de dureroasa, si asa a ajuns si la voi.Nimeni nu va contesta puterea ei de a porni si sustine o lupta pentru drepturile mamicilor in situatia ei, dar, crede-ma,ajutorul presei este vital. Poti s-o intrebi pe ea daca nu crezi, pentru ca ea stie foarte bine a cata putere in stat e presa. Si nu inteleg reticenta ta si sub un alt aspect: vreti sa faceti ceva (Bianca vrea,cu siguranta si de netagaduit!), atunci de ce refuzati ajutor? Crezi ca la acea intalnire ar veni jurnalisti neinteresati de campania aceasta sau rauvoitori? Ce om ar avea inima sa faca rau in vreun fel unor persoane care au trecut printr-o drama de aceste proportii? Ia mai gandeste-te! Mesajul meu pentru tine se vrea unul prietenos. Daca tu il vei percepe altfel...regret. Numai bine,tuturor!

Buna din nou.Un mesaj pentru femeia aia anonima care spune ca Bianca se foloseste de moartea fetitei ei.Din cate stiu e singura femeie in Romania care a avut curaj sa vorbeasca despre acest subiect si le-a dat curaj si altor femei sa vorbeasca despre cum te trateaza medicii si sistentele sau moasele din maternitatile din tara noastra draga.Pe patul de nastere cand e chinul mai mare nu cred ca e tocmai indicat ca o asistente sau moasa sa iti spuna,citez"hai draga si nu mai tipa ca atunci cand te-ai ....... nu te-ai mai plans,nu?"...................cum i s-a intamplat unei prietene de-a mea.Asa ca mai bine taci si fa-ti de lucru pe alte site-uri ca aici deranjezi

........eu am un baietel de 3 luni.....si nici nu vreau sa ma gandesc ca s-ar fi putut intampla ceva cu el...cred ca poti suporta daca iti mor parintii, daca iti moare sora, fratele, sotul dar nu cred ca esxista durere mai mare decat atunci cand iti moare un copil. Eu mi-am iubit copilul decand am aflat ca sunt insarcinata, aveam 5 sapt si deja era printul meu. Dar trebuie sa fii tare pt luca, el nu are nici o vina, si daca Dumnezeu a vrut asa stie el de ce. ingerasul tau e langa tine si langa fratiorul ei...ai grija de tine si de luca... o mama

Raspuns pentru anonima din presa, de la Codruta.
Din respect pentru motivul crearii acestui site pe care scriem noi acum, Nu intentionez sa generez o dezbatere despre legitimitatea participarii presei la vreo intalnire a fundatiei Biancai. Oricum ea este cea care decide conditiile in care se desfasoara actiunile ei, cum si noi avem posibilitatea de a alege daca sa participam sau nu in aceste conditii. Daca se va crea un forum de discutii special destinat pentru astfel de drame, mi-ar face placere sa mai discutam pe aceasta tema, cu conditia sa nu te mai ascunzi in spatele anonimatului. Deocamdata, hai sa ne oprim aici. Cu multumiri Biancai pentru ceea ce face si a facut deja pentru noi, Codruta.

Draga mea Bianca am citit ceea ce ai scris cu lacrimile siroindumi pe obraji,am trait o parte din suferinta ta,imi pare foarte rau pentru ceea ce ti-sa intimplat.Tu esti o frumoasa de foarte multa vreme te admir,te rog fii puternica.Bucurate de Luca,fii optimista,iti doresc tot binele din lume si liniste sufleteasca.Cu mult drag Mihaela Roman

Bianca, a facut un apel catre toti cei care doresc sa scrie cateva cuvinte pe acest site :
"Rog pe oricine intra aici, sa tina cont de sensibilitatea celor care traiesc o asemenea drama si sa le respecte durerea! Fiti intelegatori, buni, empatici! Va multumesc!"
Se pare ca au fost cateva persoane care, nu numai ca au ignorat apelul Biancai, dar au insistat spre a li se posta pe site cuvintele lor inveninate .
Bianca a admis totusi aparitia acelor mesaje agresive din respect fata de orice opinie exprimata .
Insa aceste persoane nu merita nici un pic de atentie si nu este cazul sa ne pierdem timpul cu replici taioase la adresa lor !
Nu raspundeti provocarilor lor josnice . Ignorati-le complet !
A formula un oricat de scurt comentariu la adresa lor inseamna a le da satisfactie .
Nu e cazul sa generati pe acest site un conflict verbal.
Acest site a evoluat atat de frumos, de emotionant, incat m-ar durea sufletul sa vad ca totul degenereaza intr-o confruntare pro sau contra demersurilor Biancai.
Atat de multe mamici si-au deschis sufletul cu sinceritate, cu durere, cu speranta, cu incredere incat este pacat sa le intunecam si mai mult inimile cu mesaje deplasate .
Bianca, vreau sa te incurajez sa-ti duci mai departe planul acceptand orice ajutor ti se ofera in acest sens si ignorand cu desavarsire rautatile care se mai fac auzite cateodata de te miri unde .
Este inevitabil sa mai incerce cate unul sa te opreasca din drum.
Sunt uscaturile padurii .
Din fericire , oameni buni, curajosi , calzi, sinceri si generosi poti intalni la tot pasul . Este padurea intreaga !
Importanta ajutorului mass-mediei este de necontestat . In aceasta lume, in care senzationalul sta la baza interesului fata de oameni si evenimente, sunt cu siguranta destui profesionisti de nadejde capabili si dornici sa se implice cu entuziasm in campania ta . Daca le vei cere sprijinul sigur il vei primi !
Celor care te vor refuza … Dumnezeu sa-i ierte si sa le dezghete inimile …
Liliana
Bucuresti

Din considerente statistice poate ar fi bine sa fie numerotate mesajele .
Ar putea fi de folos in viitor.
Acest site, prin volumul si continutul mesajelor postate, face parte din CV-ul Organizatiei E.M.M.A . Cred ca ar fi mai bine, pentru continuitatea povestii, sa fie mentinut si mai departe : este deja cunoscut, este familiar si poate fi completat pe masura evolutiei activitatii.
Liliana
Bucuresti

Eu sunt Gabriel.
Sunt un tatic de copii si un sot care stie ce inseamna sa pierzi un copil. Eu si sotia mea am avut o astfel de experienta, nu tocmai placuta. Dar stiu sigur ca, desi ar fi bine pentru ea sa se intalneasca cu alte mamici care au trecut prin asa ceva, nu cred ca s-ar simti confortabil cu "presa pe cap".Nici eu nu m-as simti bine. Ce-a fost a fost. E bine sa vorbesti despre asta dar sa nu faci atata caz.

Nu am trecut prin asa o DRAMA, sunt cu sufletul alaturi de mamicile de ingeri!
Sunt farmacist, am si eu o fetita de 2 ani, daca pot ajuta cu ceva prin voluntariat nu ezitati sa ma contactati! mailul este ****@yahoo.com
ana-maria