Bianca, este tragic ceea ce ti s-a intamplat. Imi pare foarte rau dar , din pacate , noi nu putem sa facem nimic pentru a schimba aceste lucruri..... Nici nu am putut citi pana la final ceea ce ne-ai scris....de la un anumit moment nu am mai putut de plans.....e cumplit.... e nedrept sa se intample asta....dar in fata lui Dumnezeu nu putem face nimic.... asa a vrut EL! Si eu sunt mama unei fetite de un an si doua luni iar in curand voi fi din nou mamica..... Din cauza varstei ( suntem de aceeasi varsta) am facut si eu amnioneteza si astept cu ingrijorare rezultatul....sper sa fie bine. Ma rog la Bunul Dumnezeu sa aiba grija de copii mei si sa fie sanatosi..... sa aiba grija de toti copii din lume si de parintii lor. Ai fost foarte curajoasa .... nimeni nu are curajul sa scrie desprea asa ceva..... iti doresc numai bine si Doamne, Doamne sa aiba grija de tine si de fiul tau! Mihaela

imi pare rau pt tine

sa te ajute dumnezeu sa treci cu bine peste asta....si sa te rasplateasca cu alta frumusete de copilas.doamne ajuta!

Buna! Numele meu este Diana si daca as fi linga tine te-as stringe in brate, cred ca ai intelege tot.In luna aprilie 2001 am ramas insarcinata.Vroiam foarte mult un copil desi stiam ca imi va fi greu, eram in anul 4 la facultate in Cluj la Stomatologie.Facind stagiul de ginecologie in Clinica gine I am putut sa vad mizeria care domnea in acea clinica.In acea perioada in Cluj se deschisese prima clinica particulara de ginecologie,aveam colege de an care lucrau ca asistente medicale in timpul liber acolo.Ceva ,nu stiu ca m-a oprit sa merg pentru monitorizare acolo,ma gindeam ca poate nu au tot ce este nevoie acolo,ca medicul neonatolog nu este tot timpul in spital...Prostii...Asa ca am luat decizit sa merg la un doctor de la Clinica Gine II care era pe vremea aceea in reparatii si arata foarte bine.Alegere proasta.Am facut trierea medicilor si am ales un medic ginecolog care facea de fapt doar garzile in acea clinica(adica nasterile) pentru ca dinsul lucra la Spitalul Militar.Pe vremea aceea eu locuiam la Turda La vreo 30 de Km de Cluj,dar faceam naveta zilnic la facultate.La acest medic am ajuns prin matusa mea care este medic in Cluj,fusesera colegi de facultate,deci aveam pile.Deoarece in primele luni medicul te cheama la control o data pe luna,m-am gindit sa mai apelez la inca un doctor.Astfel m-am dus si la un fost coleg de-al sotului meu de facultate care era chiar in Turda,ca timpul lui nu era asa pretios ca al altora si avea rabdare cu mine,se acupa sa imi faca analize,sa ma cintareasca....Ba chiar la patru luni cind a putut sa vada la eco ca vom avea un baietel mi-a facut cadou o caseta video cu inregistrarea copilului.Se vedea fetisoara, minutele,piciorusele....La 24 de saptamini am mers la Turda la un control si atunci medicul a observat ca luasem fata de ultima cintarire cam mult in greutate si ca picioarele mele erau umflate.Mi-a recomandat niste analize,dar ginion era vineri...Celalalt doctor nu observase nimic ca doar nu faceam decit intram..cum te simti...bine...bani in buzunar ...ca doar eram colegi de breasla...si atit.Luni ma pregateam pe la prinz sa plec la Cluj la ore cind am inceput sa ma simt foarte rau sa nu mai pot respira cum trebuie.Sotul meu la sunat pe doctorul din Turda care ne-a sfatuit sa mergem la spital ca ne asteapta.M-au dus in sala de urgenta iar doctorul care banuia cam ce mi se intimpla mi-a luat repede tensiunea 17/13 apoi mi-a facut niste injectii ca sa scada tensiunea,dupa care de la injectii mie mi s-a facut rau si am varsat.Doctorita de garda ,medic internist striga tare pe hol..A mincat ceva stricat sau vechi nu are nimic altceva...Dupa ce au reusit sa imi scada tensiunea la valori ceva mai apropiate de limitele normale ,doctorul meu(Ovidiu Lupsan) mi-a spus ca trebuie sa ma internez imediat in spital,asa ca am pormit la Cluj dar cu masina noastra ca salvarea pe care o avea spitalul din Turda in dotare te zdruncina foarte tare si eu nu aveam nevoie de asa ceva.Bineinteles ca pe drum spre Cluj am pus in miscare pe toata lumea,Doctorul din Cluj ,matusa mea...Cel care m-a salvat pe moment,un doctor caruia ii multumesc foarte mult,a venit cu noi la Cluj desi tura la spital nu se incheiase iar eu nu eram in evidenta dinsului.Prietenie si abnegatie spun eu...Am ajuns si la Cluj unde am stat destul de mult pe holuri,deoarece cel care se ocupa de mine nu venise inca,noroc inca odata cu Ovidiu care facuse ceva stagii in clinica aceea si a intervenit sa ma interneze.Cred ca dupa vreo trei ore a benit cineva cu targa si m-a dus intr-un salon,eram foarte confuza si vedeam si destul de rau ..apoi am descoperit de ce...Cind m-am uitat in oglinda la mine nu stiam pe cine privesc ,fata era ca un balon gata sa explodeze iar ochii rosii cu un punct mic verde in mijloc..Facusem preeclamsie si astea erau urmarile.(Cica se putea si mai rau).Sarcina era intra-devar bine.Atita noroc.Imi faceau analize toata ziua ma indopau cu medicamente dar tensiunea mea tot mare era.Am sunat un prieten cardiolog sa il intrebam ce medicamente exista pentru tensiune si care aveam voie sa le iau fara sa afecteze copilul.Asa am aflat de Dopegyt,pentru ca cei din spital mi-au prescris un produs invechit si care nici nu il mai prea gaseai in farmacii,pentru ca nu se mai fabrica...Dupa o saptamina au hotarit cei din spital ca ocup un pat care probabil le aducea profit(salonul in care eram internata era salonul cu urgente si cu domnisoarele care faceau intrerupere de sarcina voita).Asa ca fara un anunt prealabil m-au suit pe mine si pe o alta gravida intr-un hirb de salvare si ne-au dus la un alt spital la capatul Clujului si al Pamintului.Ce era grav in toata afacerea aceasta era faptul ca eu aveam nevoie de monitorizare non-stop pentru ca inca nu reusisera sa imi stabilizeze tensiunea.In acest spital medic specialist era doar o ora dimineata dupa care pina la 16 erau ceva rezidenti iar apoi pina in cealalta dimineata doar asistente.Ce puteau ele sa faca daca faceam un nou puseu de tensiune?Nimic...Asa ca impreuna cu sotul meu si cu matusa mea am stabilit ca mai bine merg acasa la ea,unde macar aveam o atmosfera mai linistita si se va ocupa ea de mine.Dupa vreo doua saptamini cu multe interventii la profesorul care conducea clinica am facut rost iarasi de o internare.Toate bune si frumoase,asistentele se ocupau de mine,doar eram pila profesorului...Un singur episod m-a deranjat cind am fost dusa la ecograf si la un consult pe masa de gine de catre un doctor care nu era nici cel care ma monitoriza ,nici cel care ma internase..Un altul..Si in sala ghici...colegii mei da la medicina generala..Mi s-a parut o chestie de foarte prost gust si de lipsa de colegialitate..Dupa inca vreo saptamina,cam pe la 28 sapt. asistentele insistau sa merg acasa ca acel dute-vino din salon nu imi face bine,la fel a sfatuit-o si pe matusa mea profesorul sa ma duca acasa.La ultimul control la medicul care cica ma monitoriza mi s-a spus ca baietelul este putin mai mic in greutate decit ar fi trebuit avea cam 900g,dar ca mai are inca timp de crescut mai aveam cam 11 sapt.de sarcina.Cum nu vedeam un interes prea mare,am hotarit cu sotul meu sa mergem pina la Tirgu-Mures(el facuse facultatea acolo si avea multe cunostinte in spitalul municipal si prietenul nostru de la cardiologie vorbise pentru noi).A fost o schimbare ca de la cer la pamint ,doar ca aici doctorii mi-au facut un eco-doppler(cel mai bun specialist din Transilvania in eco-doppler se alfa la clinica din Cluj unde am fost si eu internata ,dar nu s-au gindit niciodata sa imi faca asa ceva...pentru ce?).Atunci a venit si vestea trista ...unda diastolica 0..adica prin cordonul ombilical din cauza tensiunii mari nu trecea singe suficient.Aceasta era si cauza pentru care copilul nu crestea suficient.Apoi mi s-a spus ca trebuie sa imi faca cezariana sa scoata copilul pentru ca in 10 zile de cind se instalase unda diastolica 0 copilul moare,iar ei nu pot preciza data exacta..asa ca trebuia cit mai rapid sa se intervina.Prima mea intrebare a fost ...ce sanse sint sa supravistuiasca la 29 de saptamini?Cam 5% a fost raspunsul.Toate visele s-au naruit in acel moment.Am discutat citeva ore bune cu sotul meu si am ajuns la urmatoarea concluzie-pentru sanse atit de mici nu este bine sa fac cezariana(5% inseamna foarte putin in medicina)dar cel mai bine ar fi sa cerem si parerea specialistului de la Cluj.Ne-am suit in masina,pe proprie raspundere si am plecat la CLuj.Aici ni s-a spus ca intr-adevar unda diastolica este 0 dar asta nu inseamna ca moare copilul.Sa mergem acasa si sa venim la control peste o saptamina(oare nu au facut acesti doctori aceeasi specializare).Probabil ca acest raspuns ne-a placut mai mult,aveam o speranta ca totul va fi bine pina la 32 de saptamini cind mi-ar fi provocat nasterea.Am mers acasa la Turda si am ajuns din nou la doctorul Lupsan pe care il vizitam zilnic pentru eco (om cu rabdare si interesat de ce se petrece in jurul sau).Stateam toata ziua in pat si ma rugam sa fie totul bine...Dar n-a fost asa.Intr-o zi nu l-am simtit sa miste pina pe la ora 16 asa ca l-am sunat la doc. lupsan si l-am rugat sa ma astepte la spital.Primul eco mi l-a facut in sala de urgenta,probabil ca el deja observase si mi-a spus sa mergem in alta sala la un alt eco.Acolo eram doar eu,sotul meu si el.A pornit aparatul si am vazut inimioara ca nu mai bate.Nu am putut nici unul din noi sa scoatem nici un cuvint.Am izbucnit in lacrimi in bratele sotului meu,iar Ovidiu atit a putut sa spuna..imi pare rau...Aveam 30 saptamini si aici se incheiase totul...era 5 decembrie seara cind Mos Nicolae trebuia sa imi faca un cadou.Am mers acasa mi-am luat valizoara care era tot timpul pregatita si am pornit spre Cluj.Mi-am anuntat parintii care stateau la Bistrita si pe matusa de la Cluj.Cind am ajuns la matusa mea l-am sunat si pe medicul care ma monitoriza....sa vina miine dimineata sa ii provoc nasterea...sec...O clipa nu si-a pus problema ca eu eram sub tratament pentru hipertensiune.Dupa doua ore au ajuns si parintii mei,iar tensiunea mea era acum 23/17-cei mai multi oameni fac accident vascular la aceste valori...pentru mine Dumnezeu mai avea se pare planuri...Asa ca matusa mea a alergat la farmacie si mi-a cumparat medicamente,ca acum puteam lua orice,nu mai conta.Dar calvarul nu s-a incheiat aici.Dupa o noapte in care tu stii si simti ca ai un copil in burticica ,dar ca niciodata nu te vei bucura de el parca vrei sa se sfirseasca si pentru tine.Am mers a doua zi la spitalul militar unde era medic "acela" ,mi-a dat ceva injectii pentru dilatare si mi-a montat un balon tot pentru asa ceva ...ore de chin...apoi s-a gindit ca mai bine taie craniul copilului ca sa nasc mai usor...ore de chin...apoi si-a adus aminte ca el nu poate scrie certificatul de deces pentru ca in acel spital nu se asistau nasteri (am cerut noi certificatul).... asa ca mai bine mergeam la clinica...dar nu exista nici ambulanta ,masina noastra era foarte buna.Am stat in sala de travaliu a clinicii fara ca nimeni sa ma consulte, monitorizeze(aveam inca probleme)...4-5 ore...apoi m-au dus in sala de nasteri,iar medicul meu si acel mare specialist in eco-doppler desbateau probleme existentiale..Unde mergi draga de Craciun ,dar de Revelion?...eu pe masa cu un travaliu de vreo 12 ore...apoi brusc toata lumea pleaca..doctori, asistente,rezidente...cica eram monitorizata.Dupa vreo ora de chinuri cind a aparut o rezidenta i-am spus sa-l cheme pe doctor ca nu mai pot.Probabil am speriat-o ca a aparut doctorul cu moasa si in 30 de minute am nascut.Sotul meu a vazut baietelul dar eu nu am avut sansa aceasta.Eu in acest timp eram chiuretata de o rezidenta care facea lucrul acesta in premiera,iar apoi am fost dusa la terapie intensiva.Ziceau ei ...ati avut noroc ca vasul de singe care s-a spart din cauza tensiunii mari a fost in vezica urinara si nu pe creier.Am stat 7 zile la terapie cu sonda vezicala,prin salon perindindu-se doar mame cu operatii de cezariana fericite ca au un copil,eu plinging nesansa pe care am trait-o.Bineinteles ca din acest moment cazul meu a fost preluat de domnul profesor care se speriase si el de ce s-a intimplat si s-a gindit probabil ca poarta vreo raspundere ca sef de clinica.In tot acest timp toti isi dadeau cu presupusul de ce nu se opreste singerarea din vezica,mi-au interzis chiar sa mai pling ca cica imi creste tensiunea si deci eu sint cauza singerarii...Pina cind am sunat cardiologul nostru de suflet si ne-a spus ca medicatia pentru tensiune nu trebuiau sa mi-o opreasca ci trebuiau sa scada doza treptat si acesta este motivul pentru singerarile urinare.Am reluat dozele initiale ,apoi le-am scazut..s-a oprit si singerarea si dupa aceea am putut sa plec si eu acasa.La iesire am primit un sfat:NU TE GINDI LA UN ALT COPIL CEL PUTIN UN AN.Vreo explicatie pentru ce s-a intimplat de fapt...nici un cuvint.Am mers acasa,am inceput sa citesc.... sa ma documentez...am descoperit ceva foarte interesant intr-o revista.Nu imi aduc aminte exact in ce tara, a fost facut un studiu in urma caruia ,femeile care pierdeau o sarcina erau sfatuite sa incerce cit mai repede sa ramina gravide deoarece corpul lor fiind inca pregatit pentru sarcina sansele ca aceasta sa decurga fara complicatii erau foarte mari..Am crezut in acest articol desi pe atunci nu stiam cauza care a provocat preeclamsia.In luna aprilie a anului urmator 2002 am ramas gravida ,dar am ales acum clinica particulara.Aici am cunoscut un colectiv nemaipomenit.Domnul doctor NANU HONORIUS m-a monitorizat odata la doua saptamini,apoi saptaminal,a fost o sarcina fara probleme,apoi o nastere mult mai usoara,datorita unei moase care chiar te ajuta in acele momente.Ca o paranteza cind i-am povestit doctorului prin ce trecusem a spus ca nu ar fi putut garanta o reusita dar ca multe din lucrurile care trebuiau facute nu s-au facut....NESTIINTA...INDOLENTA...NEPASARE...23 ianuarie 2003 la nastere surpriza...Anamaria prima noastra fetita.... apgar 10...totul bine...doar ca placenta nu vroia sa iasa...Desprindere manuala de placenta ....si atunci incepe totul sa se lege.Am uterul cu o malformatie,nu are forma de para ci este bicorn.Prima mea sarcina se dezvoltase intr-un corn al uterului care la un moment dat nu s-a mai putut dilata si de aici cresterea tensiunii.Sfatul doctorului:daca mai vreti copii cit mai repede pina nu isi revine uterul la forma initiala.Zis si facut in aprilie 2003 ramin pentru a treia data gravida si in 19 ianuarie 2004 vine pe lume Alexandra..apgar 9..avea o circulara de cordon ...dar eu il aveam alaturi pe cel mai bun medic.Pe linga faptul ca acestor oameni le datoram cele doua minunatii din viata noastra,pot spune ca in aceasta clinica m-am simtit ca intr-o familie cit timp am stat dupa nastere.Ni s-au facut de catre domnul doctor toate poftele de lauze,asistentele ne lasau sa ne odihnim,se ocupau de copii nostri ca si cum ar fi fost ai lor,ne-au invatat tot ce trebuie sa facem in aceste prime zile de mame....persoane pentru care meseria nu inseamna doar sursa de venit ci si satisfactii... profesionale...persoane care stiu sa fie oameni...COLECTIVUL CLINICII DE GINECOLOGIE CLUJ DOMNUL DOCTOR NANU HONORIUS.
Acum fetitele mele au 5 si 4 ani ,sint recunoscatoare pentru ce am,dar de fiecare Mos Nicolae ma intreb cum ar fi fost...Ele stiu ca in cer au un ingeras al lor,datorita caruia acum noi patru sintem o familie.Nu am spus prea multe despre aceasta dar sotul meu a fost un real sprijin pentru mine,...am plins impreuna...am suferit impreuna...m-a tinut de mina cind am nascut cele doua fete...ne-am bucurat impreuna.Am plins cind te-am vazut la emisiune la Nasul...am plins cind am citit cazuri de pe site...am plins cind am scris aceste rinduri...voi mai plinge...Adresa de mail ****@yahoo.com

si mie mi s-a intimplat acelasi lucru cu un grad de dificultate mai mare dupa ce a fost scoasa fetita am suferit si o explozie uterina si am suferit o interventie chirurgicala o histerectomie totala dar norocul meu a fost ca s-a nimerit domnul doctor Patrascoiu in aceea zi in spital fiind de garda si eu am tot un baiat .Dar durerea cea mare este in momentul cind trebuie sa pleci acasa din spital cind trebuie sa fie doi te trezesti de fapt ca esti 1 eu am suferit enorm atunci am ajuns la depresie si acum dupa aproape 5 ani ma gindesc cum ar fi daca Antonia ar fi . Suferinta va fi pentru tot restul vieti . Te imbratisez Florina v tg-jiu

Mesaj de la mama lui Stefan pierdut la 6 luni de sarcina:
Sunt alaturi de tine, Bianca.

BUNA BIANCA.ITI INTELEG FOARTE BINE SUFERINTA SI IMI PARE SINCER RAU.PE DATA DE 8 IANUARIE 2008,ORELE 13,25 LA FEL CA TINE, AM PIERDUT UN INGERAS.UN INGERAS PE NUME ALBERTO GABRIELLE.IMI ESTE FOARTE GREU SA VORBESC DESPRE CELE INTAMPLATE.AVEA CINCI LUNI SI JUMATATE SI 500 DE GRAME.L-AM IUBIT DIN PRIMUL MOMENT IN CARE AM AFLAT CA SUNT INSARCINATA SI IL VOI IUBI PANA IN MOMENTUL IN CARE DUMNEZEU VA HOTAR CA ESTE TIMPUL SA FIM DIN NOU IMPREUNA.SUNT CONVINSA CA INGERASII NOSTRI:ALBERTO GABRIELE SI EMMA NICOLE OR SA NE TRIMITA UN ALT INGERAS CARE SA NE MAI ALINE DIN IMENSA DURERE PE CARE O PURTAM IN SUFLET.ATANASIE CAMELIA,27 ANI

Ieri s-au implinit 5 ani de cand i-am pierdut pe Rares si Razvan, la 27 de saptamani. La ora 18 am fost la control la medic, la eco mi s-a spus ca totul e Ok, ca am doi bebelasi foarte bine dezvoltati si vigurosi. La ora 22 m-am ridicat din pat sa merg la baie si m-am trezit ca ceva curge: mi se fisurase un sac amniotic si pur si simplu am pierdut o parte din lichid amniotic. Am vorbit la telefon cu ginecologul si mi-a spus ca oricum nu poate face nimic, ca vedem dimineata ce este, dar daca s-a rupt apa o sa se declanseze travaliul si nu mai are ce face. Dupa cateva zile de stat in spital, in care ginecologul imi spunea e lichid amniotic, laboratorul: nu e, am intrat in travaliu. Baieteii mei s-au nascut la cateva minute dupa ora 3, la cateva minute unul dupa celalalt. Fiind asa de mici ca varsta am nascut intr-o sala care nu se mai foloseste in mod uzual la nasteri, care este cea mai aproape de saloanele unde erau incubatoarele. Cand l-am nascut pe primul bebe nu va spun ce sperante mi-am facut cand l-am auzit plangand. Medicul i l-a dat asistentei ca sa fuga cu el sus, la incubator. Din usa ea m-a intrebat "vreti sa-l vedeti?" Eu, gandindu-ma ca trebuie sa ajunga cu el cat mai repede sus am zis "mai tarziu, mergeti repede sus". S-a nascut si al doilea,si pe el l-am auzit plangand, ma bucuram si ma gandeam: o sa scape! Nu m-au mai intrebat nimic, nici nu mi l-au aratat. Pana la ora 22 cand au venit sa-mi spuna ca "nu au rezistat" nu stiu cum a trecut timpul. Stiu doar ca-mi spuneau sa fiu calma, ca trebuie sa am lapte, ca se face tot ce se poate, ca au adus si o anumita substanta care se injecteaza in plamanul copilasilor care poate ajuta la maturarea plamanilor. Nimeni nu mi-a zis "Femeie, vrei sa-ti vezi copii?" Eu imi inchipuiam ca sunt tinuti intr-o zona cu acces limitat, aseptica... ce naiva... La ora 22 cand imi schimbau nu mai stiu ce pansament, a venit o asistenta si mi-a zis "N-au rezistat! Vreti sa-i vedeti?" In momentul ala mi-a cazut tavanul in cap. Am zis "NU" si ma gandeam doar ca voi ramane obsedata de imaginea lor si ca nu voi mai putea sa am niciodata alt copil din cauza asta. A doua zi mi s-a spus ca au fost incinerati.Nu poti intelege ce se intampla, toti imi spuneau lasa ca poate ar fi avut probleme, fiind prematuri, dar eu imi tot spuneam "Dar poate nu!" Apoi imi spuneau "Lasa ca daca te rogi Dumnezeu te ajuta si vei avea data viitoare un copil, ca asa e cu gemenii..." Dar eu ma gandeam cum sa ma ajute Dumnezeu, daca el a lasat sa ni se intample asta...si nu putea pricepe "DE CE?" Ce ma macina si acum e ca as fi putut sa merg la ei, sa le fiu aproape, si n-am fost! Ca as fi putut macar atunci , dupa ce s-au dus sa merg sa-i iau in brate si sa spun macar ata " Doamne, te rog, ai grija de ingerasii mei!" dar n-am facut-o. Cand m-am dezmeticit era prea tarziu!
Au urmat niste luni cumplite, mi s-a spus sa astept 6 luni pana la o noua sarcina, nu ma putea intorce nici la servici din motive pe care nu le dezvolt acum, trebuia sa astept pana in vara. Asa ca m-am concentrat pe singura speranta care imi putea salva mintile: voi avea un alt copil si va fi bine.Am ramas insarcinata abia dupa un an si 7 luni. Parca nici nu ma puteam bucura pana cand a trecut perioada in care se fixeaza sarcina. Totul decurgea normal, era un singur fat, care se dezvolta normal.Mare bucurie!Pana in saptamana 38 de sarcina cand mi s-a spus sec: copilul are malformatie congenitala si nu poate urina, din care cauza aparatul urinar era dilatat. Trebuie vazut un urolog...si de aici au inceput drumurile, Szeged, Timisoara, Cluj. Ne-a luminat Dumnezeu mintea si am ajuns la Cluj , la Institutul de Urologie si Transplant Renal, unde s-au ocupat de Vladi mai multi medici, dar l-au operat prof. Lucan si dr.Burghelea, anestezisti dr. Barbos si d-ra dr. Dana (sa ma ierte ca nu-mi amintesc acum numele de familie), medic de salon dr.Moga. O pup pe "buni Lili" -asistenta sefa, mai ales pentru ca mi-a tot spus ce aveam nevoie sa aud: "nu mai plange, ati venit unde trebuie, il face profu bine, ca doar i-a facut pe atatia!".
Baietelul meu a trecut prin 5 interventii chirurgicale, 2 clasice si 3 laparoscopice (prima cand Vladi avea 6 saptamani), timp de 9 luni copilul meu a urinat direct pe burtica (i-au scos ureterele "la piele") si alte 9 a avut sonda vezicala cu punguta. Timp de 2 ani a luat antibiotic zilnic. Nu ma intrebati cum se chinuia saracul cand trebuia sa-i puna branula pentru intravenos, nici de cate ori a avut cateter direct pe vena centrala. Apoi inchipuiti-va cum sa explici unui copil de 1 an si 11 luni care plange "unde e sonda mea? unde e punguta mea?" ca trebuie sa faca pisu "pe tzitzi", cand el nu-si aminteste sa fi facut vreodata pe acolo. Cum sa-i explici ca e normal sa curga ceva de acolo si ca nu cade din el nimic. Partea cu udatul florilor de pe covor cu "stropitoarea lui" e cea mai geniala chestie pentru o mama care se uita disperata ca n-a mai urinat copilul de 7-8 ore. Important e ca acum Vladi are 2 ani si 8 luni si de 8 luni nu mai are sonda, de 7 luni nu mai ia antibiotic si n-a mai facut febra ( la copii cu infectii urinare, 39,5 grade sau 39,8 sunt ceva la ordinea zilei). La ultimele doua controale a fost bine si sper sa fie in continuare bine!
Am spus toate astea aici pentru ca stiu cat de mult m-a ajutat faptul ca prietena mea din copilarie are un copil care a trecut cam prin aceleasi inteventii ca si al meu, la ei fiind totusi o situatie mai grava decat la noi. Mi-a fost mult mai usor cand ea imi spunea " si al meu a facut febra, dar i-a trecut de la antibioticul asta" sau "nici al meu n-a vrut sa urineze, zicea ca-l doare"...
Ea mi-a zis ceva ce o sa tin minte toata viata. Cand am intrebat-o "bine, dar ce zic doctorii, se va face bine?" ea mi-a zis " ei spun ca trebuie sa avem rabdare sa mai creasca" . "si tu cum traiesti intre timp?" "Inveti sa te bucuri de copilul tau acum, asa cum e el, si sa nu te gandesti la ce va fi"
Cand l-am intrebat pe parintele care l-a botezat pe Vladi "de ce imi da Dumnezeu atatea, si mai ales ce vina are Vladi?" dumnealui mi-a spus " cred ca atunci cand Dumnezeu are sperante mai mari si planuri mai deosebite cu un om, intai il incearca sa vada daca e vrednic" Nu stiu daca asa o fi, dar am invatat ceva dupa toate astea : am fost surprinsa sa vad cat de mult mai poti dupa ce ai spus "nu mai pot!".
Vreau sa ajut si eu, macar cu suport moral, mamicile care au trecut prin ce am trecut si eu, sau cu sfaturi, de aceea daca doriti, puteti face publica adresa mea de e-mail, pentru cei care cred ca doresc sa le spun cum rezolvat noi anumite probleme, sau ce medicatie am urmat, ce interventii i-au facut lui Vladi. Pe mine m-a ajutat un lucru banal: tatal unui copil operat tot la Cluj, cu aproximativ acealeasi probleme ca Vladi, mi-a zis ca baietelul lor nu facea pisu in olita , pana cand i-au cumparat una cu ghidoane... pare stupid, dar asta ne-a salvat copilul! irisnegru@yahoo.com
Carmen

Draga bianca, imi pare nespus de rau ca ai trecut prin asa ceva. Carmen

Bianca draga, povestea ta e bulversanta si foarte dureroasa pentru orice mama, pentru orice femeie...
N-am stiut nimic despre asta pina acum vreo citeva zile.Vreau sa-i doresc pace si liniste Emmei, acolo unde e, dragoste, multa atentie si o viata normala lui Luca, putere, incredere si speranta tie si sotului tau, atit de incercati. Cred ca ai spus aproape totul, ca viata merge inainte, ca numai bunul Dumnezeu poate da vindecarea sufletului, ca incet-incet totul intra intr-o oarecare normalitate.E paradoxal, ai nevoie sa vorbesti despre asta (e un lucru bun si uite cita lume te asculta si e linga tine!), dar, pe de alta parte, Luca e mic si nu intelege durerea asta, el are nevoie de parinti veseli si zimbitori, de o copilarie senina.
Sint cu tot sufletul linga tine, te felicit ca ai avut curajul si puterea sa vorbesti in public despre experienta ta atit de traumatizanta, ca dai sansa femeilor si barbatilor care si-au ingropat durerea in suflet sa vada ca nu sint singuri, ca pot fi intelesi. Vreau sa-ti multumesc ca m-ai ajutat sa vad lucrurile un pic altfel, sa inteleg ca nu e un dezastru sa-i spui cuiva in cazul tau ca nu stii ce sa-i zici. Acum citiva ani verisoara mea a nascut o fetita, dupa o sarcina absolut normala,pe care a pierdut-o la citeva ore de la nastere, din cauza unei erori medicale.Si-a inmormintat copilul de ziua ei!ma intreb acum daca atunci am spus ce trebuia, daca nu am jignit-o fara sa vreau, daca a simtit vreodata ca sint, cu gindul, linga ea.Am si eu o printesa de 1 an si 5 luni acum, lumina vietilor noastre, si ca mama ai o altfel de sensibilitate si empatie.
Pentru toti copiii si parintii din lume mi-as dori sanatate, personal medical competent si uman, conditii decente in spitale si cit mai putina suferinta.
Te imbratisez cu mult drag, curaj si putere, tie si sotului tau, sa mergeti mai departe si sa-i oferiti o viata frumoasa lui Luca.Alice

Buna draga mea Bianca, sunt langa tine, imi pare rau de cele intamplate. Apreciez demersurile luate, ai dreptate in tot ce ai spus pana acum.
Am o mare mare rugaminte la tine, te rog din suflet sa ai in vedere in demersurile tale si femeile singure cu copii .... e cumplit de greu sa cresti un copil cu demnitate, din toate partile sunt hartuite, abuzate moral, fara trecere in cautarea unui servici, in mentinerea lui si multe multe altele.... Draga mea te rog mult mult sa faci o organizatie ONG a FEMEILOR pentru as putea spune pasurile si sa-si aprere drepturile.
Ingerul tau pazitor sa te ocroteasca, il rog sa se roage la Dumnezeu pentru tine.
Sunt o femeie de 53 de ani care am ramas singura cu un copil la 36 de ani. ....cu greu am crescut copilul, credema ca sunt foarte foarte multe femei in aceasta situatie.
Iti doresc tot ce e mai bun pentru tine.
Te sarut. Lilia

Mami de fetita in Ceruri si baietel pe Pamant, Iti dorim multa putere sa iti acceptia viata , asa cum este ea! Cumplit de dureros ! Crud ! Multumesc pentru sinceritatea cu care ne-ai prezentat o particica din viata ta ! O realitate din care avem cu toate de invatat ! Dumnezeu e mare !
Liniste sufleteasca iti dorim !

bianca prin ce treci tu este de nedescris in cuvinte , nu stiu ce te-ar putea ajuta sa treci mai usor prin toate astea , nu cred ca stie nimeni , si nimeni nu are dreptul sa iti spuna ce sa faci si cum sa faci , cum sa plangi sau cum sa nu plangi , asta numai tu poti sa o stii si daca-ti vine sa plangi atunci plangi , daca iti vine sa tipi in plina strada atunci tipa si sa nu te intereseze cum se uita altii la tine , nu te ajuta cu nimic. Ai tot dreptul sa-ti dai durerea afara cum vrei tu, in ce fel vrei tu , pentru ca numai tu stii ce simti in acel moment. Este momentul in care trebuie sa faci sa-ti fie tie mai bine si familiei tale indiferent prin ce metode ce o faci. Principal e sa-ti aduni toate fortele si incearca sa-ti creezi o mica legatura in care sa crezi din tot sufletul cu ingerasul tau scump Emma , eu cred ca te va ajuta . Sa ne ajute Dumnezeu pe toti sa putem trai un pic mai usor viata asta amara

Draga Bianca,........... nu stiu daca tot ceea ce scriu aici nu este de prisos, dar, am plans atuci cand am citit tot ceea ce ti s-a intamplat. Am o fetita de 6 ani, Ioana-Cezara si zilnic traiesc cu teama de a nu i se intampla ceva rau. Nu ma pot opri sa nu ma gandesc la tot ceea ce inseamna pentru mine. Nu cred ca as putea sa suport o astfel de pierdere ca cea suferita de tine. In astfel de mommente refuz sa cred ca exista Dumnezeu, ca lasa sa se intample asemenea tragedii. Copilul meu este sanatos dar teama de anu i se intampla ceva ma ingrozeste. De aceea nu stiu cum te pot incuraja. Daca as putea, doar te-as imbratisa! O lacrima pentru tine si pentru fetita ta!!!

Buna ziua Bianca. Ma numesc Mihaela si am 24 de ani. La 20 de ani cand eram in anul 2 de facultate am ramas insarcinata cu barbatul cu care sunt si azi si cu care urmaeaza sa ma casatoresc.Mi-am dorit copii din totdeauna si acum imi pare rau ca a trebuit sa fac un avort. este una dintre cele mai mari suferinte ale vietii mele.partenerul meu de viata, desi nu imi arata stiu ca si el sufera pentru ca nu ne-a lasat viata si conceptiile familiei sa avem un copil pe care culmea ni-l si doream.nu am crezut niciodata ca se poate simti atat de devreme o sarcina. am stiut ca o sa am un copil din prima saptamana.m-am dus la doctor pentru prima oara , mi-a facut un ecograf si m-a intrebat daca vreau sa pastrez copilul si i-am spus ca nu.am putut suporta ce s-a intamplat cu mine datorita doctorei care s-a purtat foarte frumos cu mine si mi-a vorbit bland dar si datorita partenerului meu care a stat si suferit alaturi de mine.acum imi pare rau ..a fost rimul meu copil si nu o sa uit niciodata si red ca in situatia mea sunt atatea femei care responsabil sau nu fac un avort din diverse motive.e prima data cand povestesc ce am facut si ce regret cel mai mult in viata.
ieri am aflat de la o cunistinta ca si-a obligat fata de 17 ani sa faca un avort pentru ca e insarcinata in 6 luni jumatate si "rade lumea de ei si isi strica viata". cand oare o sa inceteze aceste conceptii care culmea sunt intalnite la toatele clasele sociale.cred ca tine de mintea fiecaruia si nu neaparat de posibilitatile materiale.
dragi mame de adolescente nu va obligati fetele sa faca asa ceva pentru ca este cel mai mare pacat omenesc pe care il puteti face si credeti-ma pe cuvant ca o sa vina ziua cand fetele d-voastra o sa se faca femei si NU O SA VA IERTE NICIODATA. o sa pacatuiti in fata lui D-zeu si o sa va pierdeti si copii si ce o sa rezolvati??? o sa ramaneti cu lumea aceea ....
Imi pare rau pentru fiecare ingerasi care a plecat cu sau fara voia noastra dintre noi dar viata merge inainte si iubirea nu o sa moara niciodata.
numai bine tuturor......