Buna ziu draga Bianca , Ma numesc ****,am ** ani,sunt din **** si sunt mama unei baietel de 7 ani si noua luni. Ma doare sufletul pentru tine si pentru toate mamicile care trec prin tragediile acestea si sper ca vom putea face ceva ca lucrurile sa se schimbe si la noi. Dupa cum am scris am ** ani si sunt anu 2 la FACULTATEA DE MOASE din ****.Multa lume ma intreaba ce anume m-a determinat ca acum la "batranete" sa fac facultate si mai ales de ce am ales aceasta ramura foarte dificila .Cand raspundeam sincer la intrebare lumea radea de mine si din acest motiv nu mai raspund la intrebare" de ce...?".Pentru ca sunt sigura ca tu ma vei crede si ma vei intelege iti voi spune de ce aceasta decizie la aceasta varsta:Sarcina mea a fost relativ usoara pana la 22 de saptamani ,cand la data de 5 ian 2000 la ora 3 dimineata am facut o criza de apendicita .Pot sa spun ca am avut fenomenalul noroc sa nu ma aflu in Romania ci in Ungaria .Eram inrtu-un satuc la 11 km de cel mai apropiat oras(Sopron),salvarea a ajuns in 10 min, cronometrat de sotul meu ,nu trebuie sa-ti descriu cu lux de amanunte ce inseamna servici medicale adevarate,doar si tu ai fost in spitale din vest.In 2000 ei aveau toate medicamentele necesare unei interventii,unui tratament pentru gravide ,care nu afecteaza catusi de putin fatul.Am fost operata in 2 ore am stata 16 zile spitalizata,am avut parte de un tratament ca nici acasa nu ma puteam ingriji mai bine .Am venit acasa....Am o prietena foarte buna (este sirianca,dar este stabilita in romania)care este ginecolog.BIne inteles ca am nascut cu ea ,totul a mers ok ,si in ziua de azi ii multumesc pentru ce a facut pentru mine .A trebuit sa aduca de acasa si calgut ca in maternitate era doar cu portia.Bine inteles ca in timpul nasterii ea finnd o persoana foarte calma si rabdatoare si fiind mama a trei copii stia ce trebuie sa fac si ma ajuta ,in schimb era o moasa care SE GRABEA ACASA fiin aproape ora 21.00.S-a ajuns ca doctorita sa strige la ea ,sa plece acasa pentru ca nu mai zicea altceva decat ca sa imping odata ca ea vrea sa plece acasa AZI ,ca nu mai nasc azi daca nu imping cand spune ea...etc.EU am intrat pe poarta spitalului cu doctorita la ora 20.05 si am nasut la ora 21.00.Iti dai seama ce nastere grea avea sa asiste moasa.Adoua zi a primit o mustrare din partea profului din spital ca a fost "parata"de doctorita ,dar nici de mine nu se interesa nimeni inafara de doctorita.Ca sa vezi ca este si o solidaritate mare intre asistente ,nici un algocalmin nu am primit desi am sunat la sonerie toata noaptea.Dimineata a zis asistenta sa nu mai sun si noaptea viitoare ci sa-mi aduc de acasa tot ce am nevoie ca ei nu au de unde sa-mi dea!Puteam avea nevoie de orice,ca rasunsul era "de ce nu v-ati adus de acasa?"Am uiat sa specific ca nu am dat "dreptul"la absolut nimeni inainte dar nici la iesire avand in vedere cum am fost tratata.Si altele si altele care din pacate sunt lucruri si comportamente obisnuite in spitalele din tarisoara noastra.In final tot bolnav l-am scos pe baietel din spital fiind cu o infectie E- coli ,cu diaree samd in prima saptamana de viata,dupa ce am ajuns 9 mamici (care am nascut tot in perioada aceea)sa anuntam "sanepidul "au spus ca intradevar este o problema care e din cauza scutecelor din spital si asa au fost utilizate pampersurile in urmatoarele sapatamani in locul celor din panza. Cam in perioada asta ma incercau gandurile acelea e furie cand nu mai stii de cine sa te iei sau unde sa mai mergi sa faci"ordine" ma gandeam ca singura metoda de a schimba ceva este sa ma infiltrez in sistem.Ani de zile doream sa fac aceasta meserie iar dupa ce am nascut am simtit pur si simplu nevoia sa fac aceasta meserie de moase .Am avut nevoie de 6 ani (din pacate )sa -mi fac curaj sa dau admitere dand crezare persoanelor cu care am vorbit despre intentiile mele.Acum sunt anul doi si vad ca tot ce nu putem accepta pana acum din exterior,defapt este asa de grava si asa e bine inradacinata in ineriorul spitalelor incat am ajuns la concluzia ca singura metoda de a schimba ceva este si va fi aceea sa incerc sa determin si pe acele femei cu care acum sunt colega de facultate sa fie oameni CU SUFLET, femei inainte de toate si sa invete sa vorbeasca si sa se comporte si sa le trateze pe femei asa cu si-ar dori si ele sa se comporte altii in momentele acelea.Recunosc ca e foarte greu,am avut parte doar de palme si de comportamente urate din partea unora cu care a trebuit sa fac prima practica,dar eu totusi am mers mai departe si am mers din salon in salon si am incercat sa fac cateceva pentru fiecare mamica indiferent ca era romanca sau roma sau orice natie .Regret nespus ca nu am facut mai repede acest pas pana acum ,stiind ca poate puteam salva cateva suflete si eu sau macar puteam fi alaturi de acele mame care aveau atat nevoie de o vorba buna sau de o privire blanda sau de o ainare..... Pot sa-ti mai spun doar ca pana cand noi "viitorea "generatie de moase sau asistente suntem invatate de aceste persoane care le stii si tu din pacate totul se copiaza si perpetua la fel.Nu este vorba de mine si de poate alti 3-4 femei de varsta peste 25 ani si deja mama a cel putin un copil ci de acele fete tinere care au 19 ani si habar nu au pe ce lume traiesc sau ce vor de fapt de la viata sau ce este de fapt viata .Ele deja din prima saptamana reusesc sa fie exact asa cum NU trebuie ,pentru ca copiaza ce vede la o asistenta sau moasa mai invarsta si cu "experienta "mai multa si nu isi da seama cat de gresit este acel comportaent ,vede doar aerul de superioritate si ca toata lumea se "apleaca "in fata lor,sau ca din nou i s-a bagat un plic in buzunar ....Inca din ani de facultate tineri se gandesc doar cati bani vor avea nu cate vieti vor salva sau cati copii vor ajuta sa vina pe lume mai usor sau cate mamici vor salva da chin si de durere .Este foarte trist ce vad eu in fiecare zi ,poate mai trist zi de zi vazand ca de fapt aceste tragedii prin care treceti voi se trag inaca din anii de studentie,si ca se pleaca cu o atitudine gresita spre aceste meserii si ne miram ca se ajunge aici?! Oricum eu sunt alaturi de tine si de toti cei care sunt nevoiti sa sufere .Am sa ma implic in tot ce se poate pentru a scapa de aceste persoane ignorante si care nu sunt facute pentru asemena meserii.Am sa lupt cum pot pana sunt la facultate iar dupa ce am sa termin si am sa fiu cu toate drepturile depline moasa am sa pot face cu siguranta mult mai multe si am sa si fac!!! Iti doresc din tot sufletul sanatate sa te poti bucura de fiul tau Luca si sa stii ca voi aveti un ingeras foarte puternic in cer care va vegheaza zi si noapte.Doresc ca nimeni sa nu mai fie nevoita sa treaca prin ceea ce treci tu,pentru asta sunt aici si oricand este nevoie de mine am sa fiu . Adessa mea de contact este :****@yahoo.com .,adressa de mes este tot asta . Rugamintea mea este doar sa NU APARA numele meu pe site ca dupa asta sigur nu voi avea zile bune la spital si nici nu ma v-a angaja vreodata cineva in spitale de stat,stiind ca eu vreau sa fac revolutie. Daca crezi ca vrei sa tinem legatura sau daca crezi ca pot sa ajut cu ceva aceasta campanie voi fii incantata si mandra sa fac orice. Multumesc ca exista femei ca tine !
6 February, 2008 - 07:00 — Simona
Buna ziu draga Bianca , Draga mea...iti sunt recunoscatoare ca ne-ai impartasit povestea ta, trista , dar adevarata.Nu am inca copii ,dar imi doresc foarte tare unul.Nu cred ca cel mai potrivit cuvant ar fi "te intaleg"pentru ca nu am trecut prin asa ceva si cred ca numai cei care trec prin asa mare durere pot spune "te intaleg" , cert este ca povestea ta mi-a intart in suflet si mi-a deschis ochii , ma impresionat pana la lacrimi durerea care o au parintii in suflet cand trec prin asemenea momente .Ne-ai ajutat si pe noi cei care nu am trecut prin asemenea situatii tragice , invatand cum sa reactionam in preajma celor care sufera.Iti doresc tie , familie tale precum si tuturor celor care au trecut prin asa ceva tot binele din lume si credinta de la Dumnezeu ca sa putem trece peste toate greutatile vietii......Iti multumec Simona
6 February, 2008 - 07:00 — Daniela
Ziua buna asa cum a spus si Bianca in emisiunea din 04.02.08.Sunt Daniela (una din mamicile prezente in emisiune).Va multumesc ca a-ti facut sa existe aceasta campanie, aceasta emisiune si in primul rand va multumesc de posibilitatea pe care am avut-o de a-mi spune povestea si nu in ultimul rand multumesc la toate mamicile care sunt alaturi de noi alaturi de sufletul nostru indurerat..Ma simt altfel acum , ma simt ca o invingatoare care a trebuit sa treaca 7 ani ca sa faca ceea ce a facut acum.Simt ca am facut ceva pentru fetita mea , pentru ingerasul meu,o durere cumplita care m-a macinat ani intregi a fost impartasita si ma simt mult mai bine.As dori cat mai multe femei sa-si faca curajul de a impartasi durerea prin care au trecut.Va inteleg , va este greu dar trebuie sa ne unim ca sa putem schimba ceva in aceasta tara , mai ales in domeniul sanitar. BIANCA, iti doresc multa putere sa poti trece peste aceasta durere , nu uita ca EMMA este acolo sus si ne ajuta sa iesim invingatoare in aceasta campanie.Te imbratisez cu drag si sunt alaturi de tine acum si cat va mai fi nevoie deacum incolo.
6 February, 2008 - 07:00 — Diana
Bianca,vreau sa-ti spun ca emisiunea de luni "Femeia conduce" m-a facut sa descopar povestea ta si a altor parinti in situatia ta!Trebuie sa fie cumplit sa pierzi un copil,indiferent de varsta lui!Desi am doar 17 ani,sunt alaturi de tine si imi doresc sa ai parte in continuare de multa tarie si forta,pentru a depasi aceste momente!DIANA.
6 February, 2008 - 07:00 — Ioana
Ce se intampla in tara asta cu femeile in general,si cu mamele si copilasii lor in mod special, este strigator la cer!Cu toate acestea, nimeni nu va schimba ceva daca noi insine nu vom lupta pentru a se imbunatati situatia.Am multe de povestit, dar prefer ca furia ,durerea si dezamagirea sa le folosesc pentru a face sa dispara aceste orori,caci am plans destul.Sunt alaturi de tine si vreau sa pun umarul la aceasta campanie.Ioana (****@yahoo.com)
6 February, 2008 - 07:00 — Angela
Bianca, m-a impresionat foarte mult povestea ta. Imi pare extrem de rau de ceea ce ti s-a intamplat, inteleg atat de bine ceea ce simti si plang alaturi de tine, pentru ca, din nefericire, din octombrie 2007 sunt si eu o mamica de ingeras, sfasiata de durere, trecuta prin cutremuratoarea experienta a nasterii naturale a unui baietel mort, chiar inainte de termen (saptamana 40)... primul nostru copilas, mult dorit si asteptat… Intr-adevar nu exista cuvinte pentru a descrie durerea mamei care isi poarta bebelusul 9 luni in pantec, il simte miscand, raspunzandu-i cand il mangaie, cand ii vorbeste, ii canta, danseaza cu el, face planuri de viitor, ii ureaza noapte buna, se gandeste ce nume ii va pune, se bucura cand ii afla sexul, il urmareste crescand luna de luna, privind cu dragoste toate pozele de la ecografii, incercand sa ghiceasca cu cine o sa semene, respirand usurata dupa fiecare analiza de sange, ecografie cand afla ca puisorul este bine si totul decurge normal, se bucura ca se apropie termenul, ca mai e putin pana isi va strange copilasul in brate… ii pregateste fericita patutul, asternuturile moi, hainutele cu care il va scoate din spital….si apoi…dintr-odata, toata fericirea ei se naruie intr-o clipita, cand cu o voce impersonala si indiferenta doctorul ii spune ca inimioara nu se mai aude la ecograf… ca baietelul ei e mort si va trebui sa i se provoace nasterea…si sa fie recunoscatoare daca nu va face septicemie si va mai putea sa aiba copii… Nu poate intelege decat cine a trecut prin asa ceva… socul a fost enorm… Cum se poate intampla asa ceva cand toate analizele sunt bune, eu am fost extrem de grijulie, exagerat de prevazatoare, nu am fost vreodata fumatoare, consumatoare de cafea, alcool, m-am alimentat bine, sanatos, variat, nu am avut probleme pe parcursul sarcinii, am facut toate analizele recomandate, m-am rugat mult sa fie totul bine … si totusi….In saptamana 37 am simtit ca bebelusul se misca mai putin intens si m-am dus ingrijorata la doctor (unul renumit de la Filantropia). Mi-a facut o ecografie, inimioara ii batea mai repede si mi-a zis ca e putin tahicardic, punand acest lucru pe seama faptului ca sunt eu obosita si emotionata (fara alte investigatii), ca placenta e putin imbatranita (dar ca e normal, ca ma apropii de termen). Mi-a zis ca e totul bine, ca asa e normal sa se miste mai putin in luna a noua, sa stau linistita si sa mai vin peste 2 saptamani... M-a invinuit ca imi fac griji din orice, sugerandu-mi chiar ca as fi paranoica… si am avut incredere in el... de unde sa fi stiut cum si cat trebuie sa se miste copilasul cand pentru mine era prima sarcina si specialistul ma asigura ca totul este in regula (?!!!).... De ce nu m-a trimis sa fac o ecografie Doppler, de ce nu m-a chemat mai des la control? De ce nu se fac analize mai detaliate la prima sarcina (ca doar noi le platim)? De ce nu suntem instruite, puse in garda ca se poate intampla asa ceva? (eu nu auzisem de astfel de cazuri si nici nu stiam ca este posibil ca bebelusul sa moara in uter...) Cum pot fi atat de indiferenti si superficiali cand e vorba de vieti omenesti? Doctorul mi-a spus ca a fost un cheag de sange pe cordon care a provocat moartea copilasului intr-un timp scurt de la aparitia sa (cel mult 2 zile), disculpandu-se ca nu-si explica incetinirea miscarilor fetale si sustinand ca n-a avut nici un motiv sa recomande cezariana inainte de termen...dar nu sunt deloc convinsa ca aceasta a fost cauza....ma va framanta si ma va chinui toata viata gandul ca poate daca doctorul ar fi fost mai prudent, copilasul meu ar fi putut fi salvat… Nu caut vinovatul, nu ma mai incalzeste cu nimic, nu doresc razbunare, nimic nu imi va mai aduce alinare si copilasul iubit inapoi... Vreau doar sa trag un semnal de alarma, astfel de cazuri se intampla foarte des, vorbesc cu atatea mamici indurerate ca si mine pe forum-uri...doctorii sunt supra-aglomerati, iau pacientele ca pe banda, sunt obositi si nu acorda suficienta atentie... Dupa o asemenea trauma, cum sa mai avem incredere in medici, cum sa mai avem curajul de a o lua de la capat cand vom sta cu frica de a nu se repeta tragedia ? Unde sa gasim un doctor rabdator si intelegator, care sa ne urmareasca pe viitor sarcina cu toata atentia si profesionalismul de care avem nevoie? Recomandati-mi si mie unul, va rog frumos!!! Eu imi doresc enorm copilasi, dar sincer mi-e foarte frica sa incerc din nou, n-as mai suporta sa trec printr-o asemenea suferinta... si nu mai am deloc incredere in medici… Poate daca ar exista si la noi o clinica specializata pentru mamicile care au trait asemenea drame… poate campania initiata de tine va avea un impact puternic, poate va schimba ceva in mentalitate…nu ne ramane decat speranta… Nu cred ca dispui de timp pentru a discuta cu fiecare dintre noi, dar iti las totusi adresa mea de mail: ****@yahoo.com. As vrea sa particip si eu la aceasta campanie, sa fac ceva concret, sa dau si eu un sens (dupa cum bine ai spus) suferintei mele. Daca crezi ca se poate, te rog contacteaza-ma. Vreau sa mai adaug ceva pt toate mamicile indurerate care probabil s-au invinovatit, ca si mine, ca n-au facut mai mult, ca n-au ales doctorul potrivit, ca n-au mers la mai multi medici, ca n-au reusit sa-si salveze puisorul… ganditi-va ca asa a vrut Dumnezeu, chiar daca noi nu putem sti de ce, nu putem intelege…In durerea mea, cautand raspunsuri, am scris unui parinte de pe Sfantul Munte Athos. Stiti ce mi-a raspuns? Ca nici un fir de par nu cade omului din cap fara voia lui Dumnezeu...ca tot ce ni se intampla, toate necazurile, sunt permise de Dumnezeu spre mantuirea sufletului nostru...ca e bine sa facem fapte de milostenie (sa dam lucrusoarele de pomana, sa botezam un copilas)...si ca, mantuindu-ne, ...ne vom revedea copilasii pe lumea cealalta...aflati la varsta perfecta...de 30 ani... Va imbratisez cu caldura si durere in suflet pe tine Bianca si pe toate mamicile de ingerasi si va doresc multa sanatate, putere, curaj, rabdare, credinta si sa ne dea si noua Bunul Dumnezeu neasemuita bucurie de a strange in brate copilasi sanatosi pe lumea asta!!! Angela â mama de ingeras
6 February, 2008 - 07:00 — Iulia
Buna,ma numesc Iulia,am 29 de ani.Am vazut emisiunea de pe Euforia ieri,in reluare...am plans alaturi de tine,Bianca,si alaturi de celelalte mamici invitate in studio,am plans si acum,intrand pe site si citind despre atatea nefericiri...IMI PARE RAU!...;incerc insa sa ma stapanesc,de teama sa nu-i fac rau micutei mele din burtica,sa nu-i transmit starea mea de tristete in urma celor vazute si citite;avem 38 de saptamani de sarcina si doctorul ne-a spus ca saptamana aceasta s-ar putea sa nasc.Ma rog la Dumnezeu ca nasterea sa nu fie cu probleme,iar fetita sa fie sanatoasa!Inainte am mai avut doua sarcini oprite in evolutie in primul trimestru.Am facut nenumarate analize si investigatii si,in cele din urma,un tratament in urma caruia am ramas din nou insarcinata.Cu toate ca am avut iminenta de nastere prematura,contractiile incepand timpuriu,am reusit sa parcurgem drumul pana aici...si sper ca Dumnezeu si ingerasii sai sa vegheze in continuare asupra noastra. Exista situatii in care,oricat am incerca,toate cuvintele din lume nu pot sa descrie sentimentele pe care le traim...ne mai ramane,totusi,credinta si speranta...pentru ca cineva,acolo,sus,ne iubeste... .Din nou,IMI PARE RAU!Iulia.
6 February, 2008 - 07:00 — Claudia
Ce mai poate fi spus?Cuvintele nu mai au nici un sens.....Dupa ce am citit aceasta pagina am inceput sa plang,fara sa imi pese de ce vor soune cei din jur.....nu poti ramane indiferent la asa ceva......nu sunt mama dar cu siguranta imi doresc sa devin....Sunt indignata de ceea ce afirma Biserica despre acest subiect.Sunt apropita de biserica si merg aproape in fiecare samptamana la Slujba...dar ceea ce am aflat m-a lasat fara cuvinte....Nu imi vine sa cred......Dumnezeu sa va lumineze si sa ve dea tarie sa treceti mai usor prin viata cu aceasta suferinta.Va imbratisez cu drag,Claudia
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Draga Bianca, Este intr-adevar o durere fara margini sa treci printr-o experienta atat de cumplita. In septembrie 2004 eram insarcinata in 26 saptamani, cand pe la 2 dimineata au inceput din senin contractiile. Am mers de urgenta la spital unde asistenta care era in tura, dormea. O infirmiera m-a condus in salon si mi-a spus sa astept ca v-a veni cineva sa ma consulte. Dupa vreo 20 minute vine si asistenta, cu ochii umflati de somn, ma consulta si ma intreaba daca vreau sa avortez ca oricum nu se mai poate face nimic. In acel moment totul s-a invartit cu mine. Am incercat sa-i explic ca micuta mea traieste, ca o simt cum misca.......... . Mi-a facut un calmant si a plecat. A doua zi pe la ora 9 dimineata, a venit si o d-na doctor care dupa ce m-a consultat m-a intrebat acelasi lucru "vrei sa facem avortul?". Bineinteles ca am refuzat si am cerut sa vina sa ma consulte un alt medic ceea ce nu s-a intamplat. Am reusit sa rezist (contractiile nu incetasera)pana seara la ora 21,30 cand am cerut sa vina sa ma consulte un doctor. Nimeni nu ma baga in seama, inafara de asistentele care imi faceau cate un calmant la fiecare 6 ore care bineinteles nu aveau nici un efect. Nu au incercat sa faca nimic, au hotarat ca fetita mea nu v-a trai si m-au lasat sa ma chinuiesc. Apa nu era rupta fetita mea misca si totusi nimeni nu i-a dat nici o sansa. Am nascut la ora 22 o fetita de 700 grame, misca, insa nu a scos nici un sunet. Am vazut-o pret de 2 minute, dupa care o asistenta a disparut cu ea. A doua zi dimineata la ora 11, o alta asistenta a venit la mine cu o hartie sa o semnez, cum ca sunt de acord sa incinereze copilul.................. Iti multumesc pentru ceea ce faci si iti doresc tot binele din lume.
6 February, 2008 - 07:00 — Ramona
Buna Bianca, ... Am stat si m-am gandit mult...ce ii poti spune unei mame care si-a pierdut copilul...Nu ii poti spune decat ca-ti pare rau, ca vei alaturi de ea, chiar si numai cu gandul si ca te vei ruga pentru sanatatea ei si a copilului si pentru sufletul Emmei...Te admir pentru tot ceea ce faci, si sper sa gasesti linistea si puterea de a merge mai departe, te pupam si te imbratisam cu drag, Ramona(29)si Maria(1,9)
6 February, 2008 - 07:00 — Gina
Buna ! ma numesc Gina si sunt din Braila. Esti o femeie puternica si mai ales curajoasa. Campania ta a ajutat cu siguranta toate femeile care au trait o astfel experienta, sa treaca mai usor peste un astfel de moment. Sunt una din nefericitele care nu au apucat sa-si tina copilasul dorit la piept. Am pierdut o sarcina la 26 saptamani, tot o fetita, si nici in ziua de azi nu stiu care a fost cauza. Felicitari inca o data pentru sprijinul acordat noua.
6 February, 2008 - 07:00 — Ana
CA SA FII UN PIC FERICIT, CA SA AI UN STROP DE CER PE PAMANT,TREBUIE SA TE IMPACI CU VIATA,CU PROPRIA TA VIATA,ASA CUM ESTE EA.am plans si m-a durut foarte tare citind ce ti s-a intamplat.Doamne cat poate fi de dureros!sunt mamica si ma doare sufletul gandindu-ma la suferinta ta.invata sa nu mai astepti de la nimeni nimic si atunci poate ca vei putea merge mai "usor" in viata.invata sau poate ca stii cat de mici,de "saraci",de singuri sunt oamenii.exista lacrimi pe care nu poate nimeni sa le aline.nu exista tristete mai mare ca intr-o inima de mamica fara de prunc. esti asa frumoasa si talentata incat poti fi sigura ca bebelusa ta acum ingeras se va mandri cu tine acolo sus in ceruri si iti va fi mareu alaturi oriunde vei fi si orice vei face.plage-o si iubeste-o pana la epuizare.numai asa poti merge mai departe.nu incerca sa fii altfel decat simti numai asa penru ca ti-o cere societatea asta bolnava si inghetata,incremenita in formalitati.EXISTA OAMENI CARE RASPANDESC LUMINA SI EXISTA OAMENI CARE INTUNECA TOTUL.continua sa crezi si sa-l iubesti pe Dumnezeu si sigur fiecare picatura de durere care a curs pe obrajii tai, se va preschimba intr-o picatura de bucurie.iti doresc din tot sufletul sa mai tii inca o data o bebelusa in brate.bebelusa ta sanatosa.Dumnezeu sa te ocroteasca de acum inainte in fiecare moment al vietii tale si sa nu mai lase nimic rau sa iti loveasca sufletul atat de firav.iti doresc sa ai multa putere si intelpciune de a merge mai departe.ANA ****
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Draga Bianca, am citit povestea ta si a fetitei tale in 4-5 zile, pentru ca nu am putut...de lacrimi. Si acum plang si daca as fi scris aceste randuri pe o foaie de hartie, pana acum ar fi fost uda...de lacrimi. Au trecut aproape 15 ani. Din pacate, la mine timpul nu a vindecat ranile. Uitarea nu m-a gasit. Simt si imi amintesc fiecare detaliu si minut al acelor clipe, zile, luni...Sunt mama de inger. O cheama Elena. Pe 21 mai 1993, in ziua sarbatorii sfintilor Constantin si Elena, fetita mea a devenit inger. M-am gandit mereu ca poate Dumnezeu a iubit-o mai mult decat mine si a luat-o la el. Plang. Dupa 2 luni de stat la pat intr-un spital din Bucuresti,timp in care am vazut ciresul din fata geamului itai in floare, apoi ciresele coapte am fost operata la la 12 noaptea in urma hemoragiei. Mai aveam 10 zile si intram in luna a 7-a si m-am rugat la Dumnezeu zi si noapte sa mai rezist aceste 10 zile, in speranta ca voi reusi sa tin copilul in mine, sa mai creasaca un pic, un pic...sa aibe putere sa traiasca. dar...nu a fost sa fie, iar fetita a fost mult prea mica...900 de grame. Nu am putut sa o vad, sa o simt, sa o mangai, sa o alint...macar o secunda... Plang. Am stat 4 zile la terapie intensiva, cu o hemoglobina extrem de mica, apoi ale 7 zile la reanimare si alte 2 saptamani. Plang. Cand am deschis ochii dupa operatie mama era langa mine plangand. Am stiut. Am simtit ce voia sa-mi spuna. Nu putea vorbi de plans. Am stiut. Sotul meu plangea acasa. Desi a incercat sa fie tare pentru mine, a suferit enorm. El a fugit in miez de noapte acasa la doctorul care m-a operat ca sa-l aduca mai repede la spital sa ma opereze. I-a fost frica sa nu ma piarda si pe mine.Plang. Imi amintesc tot. Imi amintesc si de pacientele din salon care erau internate alaturi de mine, si de fizionomiile asistentelor si infirmierelor, si in ce pat am stat. Tot. mintea mea a refuzat sa uite.Plang. Ma gandesc si acum la fetita mea. Zi de zi. Nu sunt nebuna. Asta simt. Plang Au trecut 9 ani si nu am mai ramas insarcinata. Dar intr-o zi de Valentine's Day a anului 2002 am simtit. si am facut 7 teste de sarcina intr-o zi. Nu vedeam decat doua liniute. Ra^d. Am mers la medic: sarcina 14 saptamani. Nu mai aveam aer. Familia era in delir. Eu...mai speriata ca niciodata. Panicata, dar fericita in acelasi timp. Atat de fericita !! Ra^d. Am avut doua sentimente contradictorii tot timpul sarcinii. De fericire si de frica. Si am sa explic de ce. Cu fetita mea am ramas insarcinata in luna decembrie si ar fi trebuit sa o aduc pe lume in august. De data asta am ramas insarcinata tot in luna decembrie, iar termenul era tot luna august. Era ca si cum traiam aceasi perioada din viata mea, doar cu 9 ani mai tarziu. Eram terifiata in sufletul meu si nu am spus nimanui, pentru ca nu doream sa chinui si pe ceilalti cu nelinistile mele. Acum ra^d. Cel mai greu a fost sa trec peste data de 21 mai. Ziua accea in care mi-am pierdut fetita, in perioada accea avand tot atatea saptamani de sarcina, a fost cosmarul sarcinii mele. Doctorul care m-a supravegheat, acelasi doctor care ma operase cu 9 ani in urma, m-a asigurat ca nu se va intampla nimic. S-a oferit chiar sa ma interneze ca sa fiu linistita si sigura ca nu se va intampla nimic.Sa trec peste acea zi de 21 mai. Ra^d. A venit luna august si ziua internarii mele in spital. Acelasi spital. Nu stiu cum, dar acelasi salon. aveam asa niste sentimente amestecate, incat nu ma puteam bucura pe deplin. Am stat doua zile pentru analize si a urmat operatia de cezariana. Ra^d. Se numeste Alex si e un baietel minunat. Ra^d.
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Bianca, m-a intristat durerea prin care ai trecut si treci.Uneori, te gandesti ca nu esti singura pe lume, ca sunt si altii, cu dureri mai mari si care pot, iata, sa vorbeasca despre ele. Pentru mine, durerea mea este mare... Ma simt respinsa de familie, de societate, chiar si de mine pentru ca am 29 de ani si de 2 ani ma chinui sa raman insarcinata. Nu stiu ce ma doare mai mult, faptul ca parintii mei, rudele mele ma pun la zid ca nu raman insarcinata sau inima ca nu se intampla asta... Am avut nesansa sa nu am o familie normala inca de la varsta de 6 ani. Am mai avut nesansa sa am un tata vitreg, o mama care nu a stiut sa-mi fie aproape si o viata prin care am trecut luptandu-ma si fiind doar eu cu mine. Cel putin acum imi doream ca familia sa-mi fie alaturi, sa stie sa o faca, sa nu ma intrebe rece in fiecare luna daca am ramas insarcinata, sa nu ma intrebe la fel de rece ce am mai facut la medic la Bucuresti... Am renuntat sa le mai zic ceva.. dar e mai rau si nu mai pot sa fiu EU Ma doare enorm ca toate prietenele, colegele au rams insarcinate sau au deja copii. Nu stiu daca ma doare ca lor li s-a intamplat sau ca imi sunt date ca exemplu in fiecare zi de catre "familie". Acum ele au devenit "copiii buni" - care uite, au copii! Am trecut destul de bine prin multe perioade cumplit de grele dar nu mai pot sa trec si prin ASTA! Ma doare cumplit!Sunt tot mai dese momentele in care ma gandesc la sinucidere! M-am saturat! Ce-mi mai ramane de facut? daca familia ma acuza??? Daca familia nu-mi este alaturi... Cand am intrat la cel mai greu liceu, se laudau cu mine, cand am intrat la faculate, la fel, cand mi-am luat primul job, cand am devenit cunoscuta pe plan local, national si chiar international...etc. Acum nu mai corespund! pentru ca nu am ramas insarcinata nu mai sunt buna!
6 February, 2008 - 07:00 — Mara
buna,Bianca am 23 de ani si tocmai am trecut prin cea mai crunta suferibta,durete,dezamagire..............e cumplit sa vezi ca toti dau din umeri si iti spun ca nu mai este nimic de facut pt copilul tau pe care ti-l doreai mai mult decat orice pe lume,au trecut 2 luni si 11 zile de atunci dar nu pot uita prin ce am trecut.................cand am aflat ca astept un copil a fost cea mai imensa bucutie era de ziua sotului meu,iar de ziua mea am aflat ca sarcina se oprise din evolutie...........a fost cumplit si mai mult m-a durut faptul ca asa zisii prieteni nici nu m-au sunat macar sa vada daca sunt bine........toti au spus ca sunt tanara si voi avea altii copii dar numeni nu ma intrbat cum ma simt cu adevarat nu a vrut numini sa vada cata durere este aici in sufletul meu inafara de sotul meu care a fost mereu aafaturi de mine,nustiu daca sa ma sint norocoasa sau nu ca nu sunt in tara faptul ca cei de aici iti dau mai multa atrntie se cunoaste cu toate ca si acum plang si nu am reusit inca sa-mi descarc sufletul imi doresc dar nu reusesc incep sa plang,mi se pune un nod in gat si nu mai reusesc sa vorbesc......ingerii nostri sunt acolo si ne veghiaza....te iubim Bianca si sa fii tare sa reuresie sa teci si peste asta si sa poti sa schimbi ceva in spitalele din romania
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
NU AM CUVINTE SA DESCRIU CE AM SIMTIT CAND AM CITIT DESPRE TINE ....A FOST CA UN CUTIT RASUCIT INTR O RANA MAI VECHE ASCUNSA PARCA UNDEVA IN ADANCUL SUFLETULUI MEU ..LA 19ANI M AM CASATORIT CU UN OM PE CARE L IUBEAM ..CU TIMPUL A DEVENIT VIOLENT ..ERAM INSARCINATA IN 3LUNI STIAM ERAM F FERICITA DAR ..IN URMA UNEI DISCTII CONTRADICTORII AM FOST LOVITA...SI AM CAZUT CU SPATELE DE CANAPEA IAR EL APLECAT IN ORAS CA SI CUM NU S A INTAMPLAT NIMIK...AM INCERCAT SA MA RIDIC IMI ERA FOARTE RAU AM RAMS CAM 30MIN JOS INCERCAND SA MI REVIN ...NU AM PUTUT DECAT DUPA VREO 3ORE CAND EL SE INTORSESE ACASA ...AM MERS LA SPITAL -AVEAM DEJA O HEMORAGIE ...MEDICI MI AU CERUT SA RAMAN IN SPITAL NU AM PUTUT ..AM SEMNAT SI AM PLECAT ACASA ..AM URCAT 4ETAJE PE SCARI APOI ----AM SIMTIT CA CEVA SE RUPE IN MINE ...AM AVUT PUTEREA SA MA UIT CE ..BANUIAM..PIERDUSEM SARCINA..AJUNSA LA SPITAL AM GASIT UN MEDIC REZIDENT DE GARDA SI O ASISTENTA CARE INCERCAU SA MI EXPLICE IN DETALUIU CE SE INTAMPLASE DIN PUNCT DE VEDERE MEDICAL ..PIERDUSEM SARCINA -CAUZE NECUNOSTE (de ei )..ERA PRIMUL MEU COPIL .PRIMUL NOSTRU COPIL ...AM IESIT DIN SALA SI AM INCERCAT SA MI PRIVESC IN OCHI SOTUL ....MI A ZIS CA I PARE RAU SI CA NU I NIMIK ..FACEM ALTUL ...L AM INTREBAT DACA SE SIMTE VINOVAT ...A TACUT ..IN ACEL MOMENT MI AM DAT SEAMA CA NU ERA BARBATUL ALATURI DE CARE SA IMBATRANESC SA MI VAD COPII ZAMBIND SI NEPOTII JUCANDU SE ...6 LUNI M AI TARZIU AM DIVORTAT ...AM REUSIT SA SCAP DIN MAINILE LUI ....DAR DUREREA PENTRU INGERASUL MEU FARA VINA O VOI PURTA IN SUFLET TOATA VIATA ...
6 February, 2008 - 07:00 — Gabriela
Buna Bianca, Ma numesc Gabriela si am 40 de ani. Nu sunt casatorita si nu am copii. Vreau numai sa-ti povestesc de un copil al unei colege. Nascut in conditii de spital municipal, la greutate normala. La varsta de 2 ani si jumatate a fost depistat cu cancer (la nivelul nervilor abdominali - a cuprins ficat, splina, rinichi). Vestea a venit ca un pumnal in inimile tuturor celor ce l-au cunoscut (da am folosit trecutul ca acum este unde este fetita ta). Cu totii (colegi, prieteni si cunoscuti) ne-am zbatut sa facem rost de bani pt. tratament (nu aveam posibilitati foarte mari - tratamentul a fost facut la Budimex) timp de 3 ani. Cand Celestin (asa il chema pe copil) a implinit 6 ani mama lui a luat hotararea sa nu mai urmeze tratamentul - grea hotarare pt. o mama. Toata lumea a condamnat-o ca nu s-a zbatut mai mult (lipsa de rabdare, de bani, de nervi, de probleme familiale). Eu nu am condamnat-o ci am incercat s-o inteleg. Privind acum la viitorul pe care l-ar fi avut copilului (ce se putea alege de el - dintr-o familie care nu are posibilitati si traind intr-o tara ca Romania - fara posibilitati)nu vad o iesire. M-am rugat mult la Dumnezeu sa faca cum e mai bine pt. copil (nu ma gandeam ca o moarte ar fi mai bine pt. el). E lafel de greu cand iti pierzi un copil la orice varsta (si la mame de 60 de ani am vazut plangand copilul). Imi pare rau pt. orice copil care moare si doresc tuturor celor care au trecut prin asa ceva sa nu uite si asa cum ai spus (si continu spui) sa vorbeasca despre pierderea lor - poate cineva va invata ce trebuie facut in asemenea situatii. Haideti sa invatam una de la alta. Cu drag tuturor mamelor, femeilor si fetelor.
6 February, 2008 - 07:00 — Magda
MA NUMESC MAGDA -PLOIESTI SI AM FOST IMPRESIONATA DE CAZUL TAU,CARE SE EXTINDE DIN PACATE IN RANDUL CAT MAI MULTOR FEMEI.IMI PARE SINCER RAU ,,STIU CUM ESTE,,EU AVAND SARCINA OPRITA IN EVOLUTIE .SUFAR SI ACUM DAR POATE CA TOTUL ARE UN ROST PE LUMEA ASTA SI TRBUIE SA ACCEPTAM CE NE DA DOMNUL.MULT CURAJ SI BAFTA IN CAMPANIA PE CARE O DESFASORI CU ATATA PASIUNE .E BINE CA SCRI ACEA CARTE ..EU AS FI DENUMIT O OPRITA IN EVOLUTIE !!
6 February, 2008 - 07:00 — Cristina
Buna Bianca.sunt Cristina din Timisoara.am vazut,ca multe alte femei de altfel,emisiunea de pe Euforia,dar spre deosebire de celelalte femei,sincer nu stiam nimic de persoana ta.sunt o proaspata mamica a unei superbe fetite de 4luni jum.am ramas insarcinata fara sa-mi propun.iti marturisesc sincer ca aveam intentia de a face avoat.fiind tanara,la 21 ani si situatie financiara nu prea buna,stand la soacra cu sotu si cu 2 cumnati.dar i multumesc Domnului ca nu ma lasat sa fac aceasta prostie,pe care acum sigur as fi reretat-o.singura mea problema pe timpul sarcinii a fost in luna a 2,cand,nu puteam manca nimic,nici macar apa nu puteam bea,slabind astfel 6,5kg intr-o luna.greseala mea a fost ca nu fusesem la doctor,deoarece mi se spusese ca nu am voie sa iau nici o pastila in timpul sarcinii.am nascut la 20 sept 2007,avand 41sapt si 2 zile,dar a fost provocata.de 2 sapt eram internata in spital si tot am fost amanata de pe o zi pe alta,ca am sa nasc maine,maine imi zicea peste 2 zile si tot asa.am stat intr-un stres f mare...eram f sup ca trecuse termenu si eu nu nasteam.dar cu ajutorul bunului Dumnezeu,am nascut fetita(Carina Bianca) cu 3,160kg si 50 cm.acum avem 9 kg si dupa parerea doctorilor,totul e ok,dar eu,vazand emisiunea,am multe intrebari,si sincer,sunt f speriata.am uitat sa precizez ca in timpul cat am stat in spital,intalnisem o fata,care,fetita mijlocie,care in momentul respectiv avea 2 ani,fusese nascuta tot la 41 sapt si de la 5 luni,a zis ca fata nu a mai fost aceasi,si desi fatita are 2 ani,ea nu poate sa mearga singura.nu isi poate tine echilibrul si se alpeaca intr-o parte.eu tot ma gandesc daca e din cauza ca a nascut la 41 sapt sau din cauza vaccinului de la 4 luni,care,dupa parerea ei nu trebuia sa il faca deoarece era un pic racita?daca ai cumva o mica idee despre care ar fi putut fi cauza problemei fetitei sau ceva care sa imi spulbere orice frica,te rog din suflet sa imi scri pe: gavrila_cristina@yahoo.com.mai am o singura intrebare:e posibil,ca o radiografie facuta la masea,la 12sapt de sarcina,fara echipament de protectie,poate sa-mi afecteze pe viitor fetita? ma bucur f mult de campania pe care ai inceput-o,dar eu cred ca un site cu toate prob sau o emisiune la tv,poate ajuta mai multe femei decat o carte.iti multumesc pt rabdarea cu care ai citit aceste randuri,si sper ca macar tu sa imi alungi gandurila rele.cu multa stima si respect,CRISTINA,TIMISOARA
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Draga Bianca, esti sensibila si puternica intr-un amalgam pe care l-ai aflat abia acum in aceasta perioada a vietii tale. Din forta pe care o ai acum, din sentimentul de revolta, dar si de dragoste puternica de Dumnezeu, eu sunt convinsa ca o sa determini multe femei din aceasta tara sa fie mai curajoase, sa ia atitudine, sa fie demne si sa mearga mai departe.
6 February, 2008 - 07:00 — Mihaela
In numele lui Allah Milosul -Milostivul ma numesc Mihaela, am 29 de ani..si am trecut prin multe deceptii medicale..ca sa le numesc asa..am facut pana in prezent 3 fertizilari in vitro la diversi medici...care m-au dezamagit profund...mi-au gresit medicatia..punctia..ziua embriotransferului..in cazul in care vreti sa demarati un proiect legat de calitatea medicilor din Romania...v-a sant alaturi neconditionat....va las adresa mea de yahoo si hotmail...****@yahoo.com si ****@hotmail .com.. Allah sa ne aiba in paza sa si sa ne calauzeasca , amin!!!!
6 February, 2008 - 07:00 — Denisa
Draga Bianca, nu te mai vazusem de mult la televizor, asa ca m-am bucurat cand am deschis la emisiunea la care erai invitata. Din pacate m-am intristat foarte tare cand am aflat subiectul si mai ales cand am inteles ca si tu ai trecut prin aceasta trauma gozava.Imi pare nespus de rau si ma rog ca Dumnezeu, in care am vazut ca te increzi, sa-ti vindece ranile care sunt inca deschise. Oamenii pot fi langa tine sau pot lipsi, dar Dumnezeu este totdeauna acolo, chiar si cand tu nu ii simti prezenta... Iti doresc mult succes in actiunea pe care o intreprinzi, Denisa, (fosta Nicolae si fosta colega de clasa din liceu)
6 February, 2008 - 07:00 — Georgiana
DRAGA BIANCA, ma numesc **** GEORGIANA sunt din Slobozia, Ialomita, am urmarit emisiunea pe EUFORIA, am plans toata emisiunea nu ma puteam stapani...acum 1 saptamana am facut un chiuretaj ce sa zic .... sunt casatorita de 7 ani ne doream un copil... am incercat si nu s-a putut si pentru a face inseminare a trebuit sa iau antibiotic pentru ca aveam VSH 32 si maxim e 20 pentru histerosalpingografie. PE 4 ianuarie am plecat la bucuresti la spital la POLIZU pentru ca mi-am facut un test de sarcina si mi-a iesit pozitiv DUMNEZEU NE-A DAT O SANSA...( nu am facut inseminarea) am ramas pur si simplu, la control domnul doctor imi spune ca am fost insarcinata ca am 10 saptamani.... dar ca .... sarcina s-a oprit din evolutie!!!! SUNTEM TERMINATI .... din cauza acelui antibiotic cred ca l-am pierdut ... vreau sa spun ca nu am avut simptoame ca si cum as fii insarcinata... si m-am dus prea tarziu la spital cu toate ca aveam 10 saptammani , mi-a venit si menstruatia peste sarcina.... suntem alaturi de tine!! iti multumim pentru aceasta campanie!! te pup
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
imi pare rau pentru momentele cumplite prin care ai trecut nu pot sa imi imaginez prin ce ai trecu si treci in continuare fii tare mergi mai departe nu esti singura am si eu o prietena cARE a patit ceva asemanator copilul s-a nascut dar nu era nici un dr acolo si copilul a murit sugrumat cu cordonu ombilical a avut proleme in familie dupa eveniment intr-un final au trecut peste acets moment si acum au o fetite superba si sanatoasa dumnezeu sa te ajut numai bine
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
DRAGA BIANCA,...IMI PARE NESPUS DE RAU PT.CE AI PATIT.SI EU AM TRECUT PRINTR.O EXPERIENTA ASEMANATOARE IN ANUL1994.AM PIERDUT O SARCINA DE7 LUNI.O FETITA.I S.A PUS DIAGNOSTIC AVORT SPONTAN.AM NASCUT.O GREU,INTR.UN SALON IN CARE FEMEI DE TOATE VARSTELE ASTEPTAU SA FIE CHIROTATE.PUR SI SIMPLU NICI NU M.AU AJUTAT CU NIMIC NICI DR.SI NICI ASISTENTELE DEOARECE SPUNEAU CA E UN AVORT.SI M.AM CHINUIT 4 ORE ,IN GHINURI GROAZNICE,INCAT IMI DOREAM SA MOR SI EU.NU MAI UIT CHIPUL ACELOR FEMEI CARE TOT STRIGAU DUPA ASISTENTE SI ELE NICI CA LE PASA.DUPA CE AM NASCUT SAU AVORTAT ASA CUM MI S.A SPUS,AU ADUS O CUTIE DE CARTON ,IN CARE AU PUS.O SI I.AU PUS IMEDIAT SI CAPACUL.DAR SURPRIZA........FETITA A INCEPUT SA PLANGA.NICI NU M.AU LASAT SA O VAD.AM INCEPUT SA TIP DUPA ASISTENTE SA MI.O DEA.SI MI.AU SUS SA NU MAI FAC ATATA TAM-TAM CA ORICUM NU VA TRAI CA E PREA MICA.AVEA 900 DE GR.AVEAM SA AFLU MAI TARZIU.AU BAGAT.O LA INCUBATOR.NU AVEAM VOIE SA O VAD.AM MITUIT O FEMEIE DE SERVICIU CARE PE ASCUNS MA CHEMA SA O VAD.A DOUA ZI M.AU EXTERNAT,DAR EA A RAMAS IN INCUBATOR.DOAR SUNAND LA TEL.PUTEAM SA STIU CE FACE.LA 4 ZILE AMURIT.NU STIU CE S.A MAI INTAMPLAT CU EA.ATUNCI AM FACUT UN SOC.NU AM MAI VB CU NIMENI,MAI CA NICI NU MAI MANCAM.M.AM INBONLAVIT SI M.AM INTERNAT DIN NOU.TREI LUNI AM STAT MAI MULT PRIN SPITAL.AM AVUT NOROC CU FAMILIA CARE M.A SUSTINUT SI M.A INTELES.SOTUL MEU SI EL ERA DISTRUS.CU GREU MI.AM REVENIT.IN 1996 AM NASCUT O FETITA.EA NE.A ALINAT SUFLETELE,ACUM PE 15FEBRUARIE FACE 12 ANI SI SUNTEM MANDRII DE EA.ESTE SUFLETUL NOSTRU.DAR...NICIODATA NU VOI UITA ACEL COPIL PE CARE L.AM PIERDUT.10 SA MAI AM SI TOT NU POT UITA,IAR DE CATE ORI IMI ADUC AMINTE PLANG....STIU CE SIMTI....DA FAPT CRED CA TOATE MAMELE CARE ISI IUBESC COPIII STIU PRIN CE TRECI.NU POT SA SPUN DECAT CA IMI PARE F.F.F.F.F.RAU
6 February, 2008 - 07:00 — Ileana
Buna Biana, Ma numesc Ileana si locuiesc in Statele Unite, am trecut si eu prin aceeasi durere ca si tine, te inteleg perfect si ai dreptate numai cine a trecut prin asa ceva stie prin ce trece o mama care poarta un ingeras in pintece si apoi acel ingeras isi ia zborul catre Dumnezeu. Eu si familia ne intorceam din vacanta mult asteptata in Romania acum 1 an si eram 5 luni insarcinata, inainte de a pleca din romania am avut niste dureri mici dar nu am bagat de seama si sincer mi-a fost frica sa merg la spitalul din Fagaras, am fost sfatuita de o doctorita care era prietna cu verisoara meas sa iau niste medicamente care sa imi amelioreze durerea, asa am facut si mi-a fost mai bine, am decolat si mi-a fost bine pe avion pentru ca am dormit aproape tot drumul, cu o ora inainte de a ajunde la Detroit pentru a schimba avionul spre cleveland a trbuit sa ma ridic sa merg la toaleta, acolo a fost primul semn ca fetita mea nu e bine, am inceput sa singerez si am pierdut foarte mult singe, am avut dureri de nastere la interval de 3 minute, eram in avion si nimic nu se putea face pentru mine pentru a salva pe micuta Maria- Gabriela, am ajuns in final pe aeroport, ambulanta ma astepta si am fost dusa la spital dar a fost prea tirziu, in lift mi s-a rupt apa si atunci am realizat ca totul s-a sfirsit, am nascut o fetita de aproape 1 kg, avea totul format, avea niste minute fragile si totul a fost ireal. Medicul a tratat-o pe fetita mea ca pe un nou nascut mi-au pus-o in brate si mi-au imbracat-o ca pe un copil normal, eu inca mai speram ca asta e doar un vis, dar era pur realitate, foarte trist, in momentul in care am pierdut ingerasul, sotul meu nu a putut fii linga mine pentru ca era oprit la aeroport cu cei doi copilasi ai mei, si a fost si mai dureros pentru ca nu stiam cum sa il informez. Imediat am sunat pe preotul meu din Cleveland, si m-a ajutat foarte mult, a sunat la casa funerara condusa de un roman, care mi-a dat voie sa imi aduc fetita acasa si odata ajunsa acasa, a doua zi am avut inmormintarea fetitei cu slujba ortodoxa, preotul nu mi-a zis o data ca nu poate sa faca slujba, sau sa nu o pomenesc pe fetita mea, tot timpul cind merg la Biserica scriu pomelnic si ii pomenesc numele si ei, a avut viata chiar daca nu a putut sa fie alaturi de noi pe pamint, dar cum imi spune mama, care si ea a pierdut pe fratele meu care avea 15 ani, nimeni nu te poate intelege mai bine decit cine a trecut prin asta. Iti doresc tie si familiei tale multa putere si sper ca intr-o zi totul sa fie bine stiu ca nu e usor si nici o alta sarcina nu o poate inlocui pe Emma--Nicole dar ai credinta in Dumnezeu si el te v-a ajuta sa treci peste toate greutatile vietii. acum amindoua avem un inger acolo sus care ne asteapta cind va fii vremea, dar acum trebuie sa ne concentram atentia spre ingeasii de pe pamint. mult curaj si de aici de departe sa stii ca ma gindesc la tine si o sa ii pomenesc numele ingerasului tau daca imi dai voie. Adresa mea de e-mail este ****@sbcglobal.net. Cu mult drag, Ileana
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Imi pare foarte rau ca ai trecut prin asemenea suferinta, apreciez atitudinea si nobletea sufleteasca de care ai dat dovada.DUMNEZEU SA TE BINECUVINTEZE!
6 February, 2008 - 07:00 — Iris
Buna ziua sau buna seara. Sunt din Pitesti o fana a tot ceea ce inseamna Bianca Brad, jurnalista de profesie. Am tinut sa iti spun ca sunt alaturi de tine si de toti cei dragi tie si ca ma rog pentru Emma Nicole. Nu sunt mama, Dumnezeu nu m-a binecuvantat in acest fel, insa incerc sa inteleg. Sunt convinsa ca durere mai mare nu exista, iar faptul ca tu ai avut puterea sa arati si sa traiesti aceasta durere, pe mine nu ma face decat sa te admir si mai mult. Iris
6 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Te imbratisez Bianca si tare mi-as dori sa ne putem privi in ochi,atunci nu ar mai fi nevoie de cuvinte.Am simti pur si simplu!Lucru pe care ni-l ingaduim din ce in ce mai rar in lupta asta cotidiana pentru" supravietuire".Sa ne punem masca de "oameni de lume",sa nu-i impovaram pe ceilalti cu problemele noastre,sa strangem din dinti,sa ne rugam sa nu ne ia Dumnezeu mintile si sa "dam bine in cadru".Nu avem voie sa fim vulnerabili.E considerat un act de slabiciune.Destul de trist,nu-i asa? Sunt mamica unui baietel-care s-ar supara foarte vazand ca-l numesc asa,are 10 ani acum,e un mic barbat-careia in momentul in care a fost diagnosticat(la 4 luni de la nastere, abia)cu Tetralogie Fallot(de fapt pentalogie,s-a dovedit ulterior),la intrebarea mea fireasca:ce e de facut?i s-a raspuns cu "condescendenta"si putin cam grabit(cainele d-lui doctor avea probleme de sanatate si dansul trebuia sa se ocupe):Fa altul!Adica alt copil.Scriu aceste randuri si simt ca ma prabusesc de durere,tremur si imi e rau fizic,desi au trecut 10 ani de atunci.Cu totul intamplator,doctorul despre care fac aici vorbire este tatal unei mari vedete,despre care ea vorbeste cu multa consideratie la TV ori de cate ori are ocazia.Ma consolez cu gandul ca poate nu stie cum e el de fapt sau ca pana la urma e tatal ei...Nu ne-a luat nici macar in evidenta spunand asistentei:"da-le-n masa de hartoage ca tot nu sa uita nimeni pan ele",asta in conditiile in care el era singurul pediatru cardiolog din oras. Nu vreau sa te intristez si mai tare ,dar sa stii ca cu Tetrada Fallot, in urma operatiei iminente se poate trai.Medicii chiar te sfatuiesc ca in urma refacerii dupa interventie sa-l tratezi ca pe un copil normal.Nu va face niciodata sport de performanta,dar cred ca nu e sfarsitul pamantului.Nu vreau sa fiu inteleasa gresit,nu e usor,e adevarat ca pare si este dramatic sa vezi niste copii nevinovati intubati,bransati la"pomul de craciun"cum botezasera cei din terapie intensiva stativul cu 11 perfuzoare si micropicuratoare cu drogurile care ii ajuta sa depaseasca momentul critic.Unii trec mai "usor" altii mai greu.Dar de trecut ,au trecut toti in perioada in care eu am fost acolo si nu putini,iar acum dupa7 ani sunt bine. Tin legatura telefonic cu mamicile.Cunosc cazuri-iti dai seama ca m-am interesat de 50,de 40 de ani operati in copilarie care la randul lor au copii.Si au fost operati in tara. Afara, cu atat mai mult.Sunt absolut convinsa ca asa cum te cunosc ,ai fi luptat si tu pentru copilul tau si ai fi facut ceea ce trebuie.Scriu aceste randuri din cel putin trei motive:pentru ca aici inteleg ca ne-am promis sa fim sincere,pentru ca cei care intr-o buna zi se trezesc in fata unui astfel de diagnostic sa stie ca se poate ,ca medicina a avansat foarte mult in ultimul timp,ca exista centre in tara:Tg Mures,Cluj ,unde desi nu sunt considerate de rutina aceste operatii se fac si se fac cu succes.Si cand spun cu succes ma refer la faptul ca odata operati, dupa perioada de refacere,acesti copii sunt niste copii normali in masura in care parintii lor si traumele parintilor lor le permit asta.Copilul meu joaca fotbal pe terenul din spatele blocului,se da cu rolele si alearga cu bicicleta.Acesta este adevarul si sper ca el sa ne faca liberi.Liberi de prejudecati si de frica.Frica e un sentiment distructiv,care face mult rau.Iar ea vine din lipsa informatiilor si din faptul ca la noi aceste subiecte sunt considerate tabu si daca nu vorbim despre ele e ca si cand nici n-ar exista si" n-o sa ni se intample noua "sau chiar" ce bine ca nu ni s-a intamplat noua". Dumnezeu a avut insa alte planuri cu fetita ta,si ma rog pentru tine sa ai intelepciunea sa accepti ceea ce nu poate fi schimbat,dar si taria de a lupta pentru a schimba ceea ce ti-ai propus.Este probabil modul tau de a-sii arata Emmei cat de mult o iubesti si,totodata un bun medicament care te ajuta sa ramai cat mai putin cu tine insati.Te rog, din suflet,gandurile negative atrag lucruri negative,stiu ca ti se pare inexplicabil,cum a fost posibil ca tie o persoana atat de draguta,deschisa,pozitiva si calda sa ti se intample asta.Ma crezi daca iti spun ca acum dupa 10 ani de la cel mai negru cosmar din viata mea(nu ma intreba ce as fi fost in stare sa fac daca nu ar fi iesit bine)realizez ca nimic nu este intamlator?Ca lucrurile cu adevarat importante sunt de fapt cu totul altele decat credeam si ca poate a trebuit sa trec prin asta ca sa inteleg?Altfel,ce sens ar avea toata suferinta si durerea?Am incredere in tine simarogsateimpacimaialescutinesisareusestisateiertidetotcecrezituacumcaaififacut
6 February, 2008 - 07:00 — Krisztina
Buna Bianca, sunt absolut convinsa ca orice cuvant este inutil si nu face decat sa iti aminteasca, de parca ai putea uita vreun moment, de durerea si tragedia prin care treci. vreau sa iti impartasec povestea mea. am ramas insarcinata in aprilie 2007 si ca si pentru tine a fost o surpriza pentru ca nu planificasem sa avem un copil. Am trecut prin stari diverse de la surpriza, la panica, de la bucurie la ciuda, apoi furie, si poate aproape toate sentimentele pe care le poate trai o femeie. am vrut sa renunt la sarcina din cauza ca "nu era un moment bun" si ajunsesem la doctor. Ii multumesc unei doamne doctor din Ploiesti, pe care o consider ingerul pazitor al copilului meu, ca m-a convins sa nu renunt. si am inceput "aventura" de a avea un copil. Am facut analizele, am luat legatura cu medicul meu ginecolog, un mare profesor, din Brasov, a carui pacienta sunt de zece ani si in care aveam o incredere oarba. sarcina mea a decurs usor, lin, copilasul meu este un scump inca din burtica. Nu am avut un moment de discomfort, greata sau pofta. am mers la serviciu pana in luna a 9-a cand am simtit nevoia sa pun la punct culcusul pentru a-l primi pe fiul nostru. in tot acest timp am mers la controalele de rutina de unde ieseam in culmea incantarii datorita doctorului care imi spunea ca este foarte multumit si ca totul evolueaza foarte bine. apoi prin luna a 7-a a incetat sa imi mai spuna greutatea copilului, la una dintre consultatii m-a repezit, lucru care nu mi-a picat deloc bine, elemente care contribuie acum la decizia mea de a nu mai fi pacienta lui. momentul nasterii se apropia si eram chemata la supraveghere de catre medic din doua in doua zile. asta se intampla in perioada Craciunului. Travaliul nu se declansa iar doctorul era de parere ca trebuie sa asteptam. A trecut Craciunul, a trecut si Revelionul, a venit si ziua de 3 ianuarie cand, daca nu se intampla nimic, "de la Dumnezeu citire", trebuia declansata nasterea. Ceea ce s-a si intamplat, cu un medicament plantat in uter de catre doctor. am intrat in travaliu care a fost scurt si intens. In acest timp doctorul, "nu reusea sa rupa apa" adica membranele sacului amniotic. Ultima oara cand m-a consultat eram dilatata la maxim, se vedea capul copilului lucru care nu l-a impiedicat pe doctor sa intre cu un instrument lung si ascutit cu care cauta sa rupa sacul amniotic. A nimerit de mai multe ori capul copilului iar rezultatul a fost ca dragul meu baietel s-a nascut cu cateva taieturi serioase pe crestet si sange mult. iar cand contractiile erau la intervale de 1 minut , ritmul cardiac al copilasului se pierdea in mod constant. Norocul nostru a fost ca asistenta sefa a alertat echipa de medici si a spus ca daca nu se intervine chirurgical in cat mai scurt timp, nu mai apuc sa il expulzez viu. S-au mobilizat intr-adevar si mi s-a facut operatia cezariana repede. cand a fost deschis uterul meu medicul a constatat ca nu mai aveam lichid amniotic si ca acesta lipsea de ceva vreme. Copilul era in suferinta fetala si eu am fost intrebata: unde e lichidul doamna? de ce nu am spus ca l-am pierdut? asta se intampla in timpul operatiei cand eu eram anesteziata de la brau in jos si singurul lucru pe care vroiam sa il aud era plansul bebelusului meu. care intarzia sa se auda. A plans tarziu, dupa mai mult de un minut, care mi s-a parut o vesnicie. Era ceea ce medicii numesc cianotic dar nu vanat ci innegrit. A doua mare sansa a noastra, dupa prezenta de spirit a asistentei sefe, a fost medicul neonatolog care l-a luat in primire pe copil si care l-a resuscitat pe micut, aspirandu-i plamanii si masandu-i inima. Atunci s-a auzit un vaiet slab, slab, mai slab decat al unui pui de pisica nou-nascut. era semnul pe care il asteptam ca sa stiu ca baiatul meu este un luptator si a dorit sa fie aici, cu noi. A fost transferat la terapie intensiva si l-am revazut peste 2 zile cu multe tuburi intrand si iesind din trupusorul lui firav, cu urmele lasate de intrumentul doctorului pe crestet, cu oxigenul pompat continuu pentru a putea respira si cu aparate care piuiau la cea mai mica tresarire a lui. a fost o saptamana in care mi-a fost frica ori de cate ori intram la el pentru a-l hrani. Poate faptul ca am stat langa el si i-am transmis energia mea, dragostea mea, l-a facut sa evolueze bine si sa plecam invingatori de acolo. dar asta multumita puterii bebelusului, multumita asistentei sefe si neonatologului. Nicidecum doctorului a carui reactie a fost sa injure cand a vazut in ce hal era copilul la extragerea lui din uter. a trecut o luna de atunci si inca ma mai bantuie amintirile legate de acea saptamana. Am fost la un pas mic sa devin neom, sa pierd ratiunea de a trai si toate astea din cauza neglijentei, nici macar a nestiintei, ci doar a neglijentei medicului care pe perioada sarcinii m-a avut in grija. Nu am timp sa stau in curti de justitie pentru a face public acest caz, pentru ca doresc ca energia mea sa fie canalizata spre micutul meu Robert care a implinit o luna acum cateva zile. Vreau sa fac atente toate viitoarele mamici sa pretinda ceea ce li se cuvine in momentul in care merg la doctor, sa intrebe si sa nu creada ca doctorii isi fac intotdeauna datoria, fara exceptie. Si toate acestea s-au intamplat intr-o clinica privata din Brasov, Romania, in anul 2008. nu am cum sa stiu prin ce treci, pot doar sa imi inchipui. stiu cum m-am simtit eu in momentele in care totul s-a precipitat inaintea operatiei mele cand mi se spunea:m nu mai auzim bebelusul, il pierdem. si momentele in care nu a plans. iti doresc sa iti dea Dumnezeu putere sa poti sa induri toata durerea prin care treci, sa poti sa te vindeci la un moment dat, poate. Sunt alaturi de tine si de familia ta cu gandul si cu sufletul. Krisztina
Comments
Buna ziu draga Bianca ,
Ma numesc ****,am ** ani,sunt din **** si sunt mama unei baietel de 7 ani si noua luni.
Ma doare sufletul pentru tine si pentru toate mamicile care trec prin tragediile acestea si sper ca vom putea face ceva ca lucrurile sa se schimbe si la noi.
Dupa cum am scris am ** ani si sunt anu 2 la FACULTATEA DE MOASE din ****.Multa lume ma intreaba ce anume m-a determinat ca acum la "batranete" sa fac facultate si mai ales de ce am ales aceasta ramura foarte dificila .Cand raspundeam sincer la intrebare lumea radea de mine si din acest motiv nu mai raspund la intrebare" de ce...?".Pentru ca sunt sigura ca tu ma vei crede si ma vei intelege iti voi spune de ce aceasta decizie la aceasta varsta:Sarcina mea a fost relativ usoara pana la 22 de saptamani ,cand la data de 5 ian 2000 la ora 3 dimineata am facut o criza de apendicita .Pot sa spun ca am avut fenomenalul noroc sa nu ma aflu in Romania ci in Ungaria .Eram inrtu-un satuc la 11 km de cel mai apropiat oras(Sopron),salvarea a ajuns in 10 min, cronometrat de sotul meu ,nu trebuie sa-ti descriu cu lux de amanunte ce inseamna servici medicale adevarate,doar si tu ai fost in spitale din vest.In 2000 ei aveau toate medicamentele necesare unei interventii,unui tratament pentru gravide ,care nu afecteaza catusi de putin fatul.Am fost operata in 2 ore am stata 16 zile spitalizata,am avut parte de un tratament ca nici acasa nu ma puteam ingriji mai bine .Am venit acasa....Am o prietena foarte buna (este sirianca,dar este stabilita in romania)care este ginecolog.BIne inteles ca am nascut cu ea ,totul a mers ok ,si in ziua de azi ii multumesc pentru ce a facut pentru mine .A trebuit sa aduca de acasa si calgut ca in maternitate era doar cu portia.Bine inteles ca in timpul nasterii ea finnd o persoana foarte calma si rabdatoare si fiind mama a trei copii stia ce trebuie sa fac si ma ajuta ,in schimb era o moasa care SE GRABEA ACASA fiin aproape ora 21.00.S-a ajuns ca doctorita sa strige la ea ,sa plece acasa pentru ca nu mai zicea altceva decat ca sa imping odata ca ea vrea sa plece acasa AZI ,ca nu mai nasc azi daca nu imping cand spune ea...etc.EU am intrat pe poarta spitalului cu doctorita la ora 20.05 si am nasut la ora 21.00.Iti dai seama ce nastere grea avea sa asiste moasa.Adoua zi a primit o mustrare din partea profului din spital ca a fost "parata"de doctorita ,dar nici de mine nu se interesa nimeni inafara de doctorita.Ca sa vezi ca este si o solidaritate mare intre asistente ,nici un algocalmin nu am primit desi am sunat la sonerie toata noaptea.Dimineata a zis asistenta sa nu mai sun si noaptea viitoare ci sa-mi aduc de acasa tot ce am nevoie ca ei nu au de unde sa-mi dea!Puteam avea nevoie de orice,ca rasunsul era "de ce nu v-ati adus de acasa?"Am uiat sa specific ca nu am dat "dreptul"la absolut nimeni inainte dar nici la iesire avand in vedere cum am fost tratata.Si altele si altele care din pacate sunt lucruri si comportamente obisnuite in spitalele din tarisoara noastra.In final tot bolnav l-am scos pe baietel din spital fiind cu o infectie E- coli ,cu diaree samd in prima saptamana de viata,dupa ce am ajuns 9 mamici (care am nascut tot in perioada aceea)sa anuntam "sanepidul "au spus ca intradevar este o problema care e din cauza scutecelor din spital si asa au fost utilizate pampersurile in urmatoarele sapatamani in locul celor din panza.
Cam in perioada asta ma incercau gandurile acelea e furie cand nu mai stii de cine sa te iei sau unde sa mai mergi sa faci"ordine" ma gandeam ca singura metoda de a schimba ceva este sa ma infiltrez in sistem.Ani de zile doream sa fac aceasta meserie iar dupa ce am nascut am simtit pur si simplu nevoia sa fac aceasta meserie de moase .Am avut nevoie de 6 ani (din pacate )sa -mi fac curaj sa dau admitere dand crezare persoanelor cu care am vorbit despre intentiile mele.Acum sunt anul doi si vad ca tot ce nu putem accepta pana acum din exterior,defapt este asa de grava si asa e bine inradacinata in ineriorul spitalelor incat am ajuns la concluzia ca singura metoda de a schimba ceva este si va fi aceea sa incerc sa determin si pe acele femei cu care acum sunt colega de facultate sa fie oameni CU SUFLET, femei inainte de toate si sa invete sa vorbeasca si sa se comporte si sa le trateze pe femei asa cu si-ar dori si ele sa se comporte altii in momentele acelea.Recunosc ca e foarte greu,am avut parte doar de palme si de comportamente urate din partea unora cu care a trebuit sa fac prima practica,dar eu totusi am mers mai departe si am mers din salon in salon si am incercat sa fac cateceva pentru fiecare mamica indiferent ca era romanca sau roma sau orice natie .Regret nespus ca nu am facut mai repede acest pas pana acum ,stiind ca poate puteam salva cateva suflete si eu sau macar puteam fi alaturi de acele mame care aveau atat nevoie de o vorba buna sau de o privire blanda sau de o ainare.....
Pot sa-ti mai spun doar ca pana cand noi "viitorea "generatie de moase sau asistente suntem invatate de aceste persoane care le stii si tu din pacate totul se copiaza si perpetua la fel.Nu este vorba de mine si de poate alti 3-4 femei de varsta peste 25 ani si deja mama a cel putin un copil ci de acele fete tinere care au 19 ani si habar nu au pe ce lume traiesc sau ce vor de fapt de la viata sau ce este de fapt viata .Ele deja din prima saptamana reusesc sa fie exact asa cum NU trebuie ,pentru ca copiaza ce vede la o asistenta sau moasa mai invarsta si cu "experienta "mai multa si nu isi da seama cat de gresit este acel comportaent ,vede doar aerul de superioritate si ca toata lumea se "apleaca "in fata lor,sau ca din nou i s-a bagat un plic in buzunar ....Inca din ani de facultate tineri se gandesc doar cati bani vor avea nu cate vieti vor salva sau cati copii vor ajuta sa vina pe lume mai usor sau cate mamici vor salva da chin si de durere .Este foarte trist ce vad eu in fiecare zi ,poate mai trist zi de zi vazand ca de fapt aceste tragedii prin care treceti voi se trag inaca din anii de studentie,si ca se pleaca cu o atitudine gresita spre aceste meserii si ne miram ca se ajunge aici?!
Oricum eu sunt alaturi de tine si de toti cei care sunt nevoiti sa sufere .Am sa ma implic in tot ce se poate pentru a scapa de aceste persoane ignorante si care nu sunt facute pentru asemena meserii.Am sa lupt cum pot pana sunt la facultate iar dupa ce am sa termin si am sa fiu cu toate drepturile depline moasa am sa pot face cu siguranta mult mai multe si am sa si fac!!!
Iti doresc din tot sufletul sanatate sa te poti bucura de fiul tau Luca si sa stii ca voi aveti un ingeras foarte puternic in cer care va vegheaza zi si noapte.Doresc ca nimeni sa nu mai fie nevoita sa treaca prin ceea ce treci tu,pentru asta sunt aici si oricand este nevoie de mine am sa fiu .
Adessa mea de contact este :****@yahoo.com .,adressa de mes este tot asta .
Rugamintea mea este doar sa NU APARA numele meu pe site ca dupa asta sigur nu voi avea zile bune la spital si nici nu ma v-a angaja vreodata cineva in spitale de stat,stiind ca eu vreau sa fac revolutie.
Daca crezi ca vrei sa tinem legatura sau daca crezi ca pot sa ajut cu ceva aceasta campanie voi fii incantata si mandra sa fac orice.
Multumesc ca exista femei ca tine !
Buna ziu draga Bianca ,
Draga mea...iti sunt recunoscatoare ca ne-ai impartasit povestea ta, trista , dar adevarata.Nu am inca copii ,dar imi doresc foarte tare unul.Nu cred ca cel mai potrivit cuvant ar fi "te intaleg"pentru ca nu am trecut prin asa ceva si cred ca numai cei care trec prin asa mare durere pot spune "te intaleg" , cert este ca povestea ta mi-a intart in suflet si mi-a deschis ochii , ma impresionat pana la lacrimi durerea care o au parintii in suflet cand trec prin asemenea momente .Ne-ai ajutat si pe noi cei care nu am trecut prin asemenea situatii tragice , invatand cum sa reactionam in preajma celor care sufera.Iti doresc tie , familie tale precum si tuturor celor care au trecut prin asa ceva tot binele din lume si credinta de la Dumnezeu ca sa putem trece peste toate greutatile vietii......Iti multumec Simona
Ziua buna asa cum a spus si Bianca in emisiunea din 04.02.08.Sunt Daniela (una din mamicile prezente in emisiune).Va multumesc ca a-ti facut sa existe aceasta campanie, aceasta emisiune si in primul rand va multumesc de posibilitatea pe care am avut-o de a-mi spune povestea si nu in ultimul rand multumesc la toate mamicile care sunt alaturi de noi alaturi de sufletul nostru indurerat..Ma simt altfel acum , ma simt ca o invingatoare care a trebuit sa treaca 7 ani ca sa faca ceea ce a facut acum.Simt ca am facut ceva pentru fetita mea , pentru ingerasul meu,o durere cumplita care m-a macinat ani intregi a fost impartasita si ma simt mult mai bine.As dori cat mai multe femei sa-si faca curajul de a impartasi durerea prin care au trecut.Va inteleg , va este greu dar trebuie sa ne unim ca sa putem schimba ceva in aceasta tara , mai ales in domeniul sanitar.
BIANCA, iti doresc multa putere sa poti trece peste aceasta durere , nu uita ca EMMA este acolo sus si ne ajuta sa iesim invingatoare in aceasta campanie.Te imbratisez cu drag si sunt alaturi de tine acum si cat va mai fi nevoie deacum incolo.
Bianca,vreau sa-ti spun ca emisiunea de luni "Femeia conduce" m-a facut sa descopar povestea ta si a altor parinti in situatia ta!Trebuie sa fie cumplit sa pierzi un copil,indiferent de varsta lui!Desi am doar 17 ani,sunt alaturi de tine si imi doresc sa ai parte in continuare de multa tarie si forta,pentru a depasi aceste momente!DIANA.
Ce se intampla in tara asta cu femeile in general,si cu mamele si copilasii lor in mod special, este strigator la cer!Cu toate acestea, nimeni nu va schimba ceva daca noi insine nu vom lupta pentru a se imbunatati situatia.Am multe de povestit, dar prefer ca furia ,durerea si dezamagirea sa le folosesc pentru a face sa dispara aceste orori,caci am plans destul.Sunt alaturi de tine si vreau sa pun umarul la aceasta campanie.Ioana (****@yahoo.com)
Bianca, m-a impresionat foarte mult povestea ta. Imi pare extrem de rau de ceea ce ti s-a intamplat, inteleg atat de bine ceea ce simti si plang alaturi de tine, pentru ca, din nefericire, din octombrie 2007 sunt si eu o mamica de ingeras, sfasiata de durere, trecuta prin cutremuratoarea experienta a nasterii naturale a unui baietel mort, chiar inainte de termen (saptamana 40)... primul nostru copilas, mult dorit si asteptat… Intr-adevar nu exista cuvinte pentru a descrie durerea mamei care isi poarta bebelusul 9 luni in pantec, il simte miscand, raspunzandu-i cand il mangaie, cand ii vorbeste, ii canta, danseaza cu el, face planuri de viitor, ii ureaza noapte buna, se gandeste ce nume ii va pune, se bucura cand ii afla sexul, il urmareste crescand luna de luna, privind cu dragoste toate pozele de la ecografii, incercand sa ghiceasca cu cine o sa semene, respirand usurata dupa fiecare analiza de sange, ecografie cand afla ca puisorul este bine si totul decurge normal, se bucura ca se apropie termenul, ca mai e putin pana isi va strange copilasul in brate… ii pregateste fericita patutul, asternuturile moi, hainutele cu care il va scoate din spital….si apoi…dintr-odata, toata fericirea ei se naruie intr-o clipita, cand cu o voce impersonala si indiferenta doctorul ii spune ca inimioara nu se mai aude la ecograf… ca baietelul ei e mort si va trebui sa i se provoace nasterea…si sa fie recunoscatoare daca nu va face septicemie si va mai putea sa aiba copii… Nu poate intelege decat cine a trecut prin asa ceva… socul a fost enorm… Cum se poate intampla asa ceva cand toate analizele sunt bune, eu am fost extrem de grijulie, exagerat de prevazatoare, nu am fost vreodata fumatoare, consumatoare de cafea, alcool, m-am alimentat bine, sanatos, variat, nu am avut probleme pe parcursul sarcinii, am facut toate analizele recomandate, m-am rugat mult sa fie totul bine … si totusi….In saptamana 37 am simtit ca bebelusul se misca mai putin intens si m-am dus ingrijorata la doctor (unul renumit de la Filantropia). Mi-a facut o ecografie, inimioara ii batea mai repede si mi-a zis ca e putin tahicardic, punand acest lucru pe seama faptului ca sunt eu obosita si emotionata (fara alte investigatii), ca placenta e putin imbatranita (dar ca e normal, ca ma apropii de termen). Mi-a zis ca e totul bine, ca asa e normal sa se miste mai putin in luna a noua, sa stau linistita si sa mai vin peste 2 saptamani... M-a invinuit ca imi fac griji din orice, sugerandu-mi chiar ca as fi paranoica… si am avut incredere in el... de unde sa fi stiut cum si cat trebuie sa se miste copilasul cand pentru mine era prima sarcina si specialistul ma asigura ca totul este in regula (?!!!).... De ce nu m-a trimis sa fac o ecografie Doppler, de ce nu m-a chemat mai des la control? De ce nu se fac analize mai detaliate la prima sarcina (ca doar noi le platim)? De ce nu suntem instruite, puse in garda ca se poate intampla asa ceva? (eu nu auzisem de astfel de cazuri si nici nu stiam ca este posibil ca bebelusul sa moara in uter...) Cum pot fi atat de indiferenti si superficiali cand e vorba de vieti omenesti? Doctorul mi-a spus ca a fost un cheag de sange pe cordon care a provocat moartea copilasului intr-un timp scurt de la aparitia sa (cel mult 2 zile), disculpandu-se ca nu-si explica incetinirea miscarilor fetale si sustinand ca n-a avut nici un motiv sa recomande cezariana inainte de termen...dar nu sunt deloc convinsa ca aceasta a fost cauza....ma va framanta si ma va chinui toata viata gandul ca poate daca doctorul ar fi fost mai prudent, copilasul meu ar fi putut fi salvat… Nu caut vinovatul, nu ma mai incalzeste cu nimic, nu doresc razbunare, nimic nu imi va mai aduce alinare si copilasul iubit inapoi... Vreau doar sa trag un semnal de alarma, astfel de cazuri se intampla foarte des, vorbesc cu atatea mamici indurerate ca si mine pe forum-uri...doctorii sunt supra-aglomerati, iau pacientele ca pe banda, sunt obositi si nu acorda suficienta atentie... Dupa o asemenea trauma, cum sa mai avem incredere in medici, cum sa mai avem curajul de a o lua de la capat cand vom sta cu frica de a nu se repeta tragedia ? Unde sa gasim un doctor rabdator si intelegator, care sa ne urmareasca pe viitor sarcina cu toata atentia si profesionalismul de care avem nevoie? Recomandati-mi si mie unul, va rog frumos!!! Eu imi doresc enorm copilasi, dar sincer mi-e foarte frica sa incerc din nou, n-as mai suporta sa trec printr-o asemenea suferinta... si nu mai am deloc incredere in medici… Poate daca ar exista si la noi o clinica specializata pentru mamicile care au trait asemenea drame… poate campania initiata de tine va avea un impact puternic, poate va schimba ceva in mentalitate…nu ne ramane decat speranta… Nu cred ca dispui de timp pentru a discuta cu fiecare dintre noi, dar iti las totusi adresa mea de mail: ****@yahoo.com. As vrea sa particip si eu la aceasta campanie, sa fac ceva concret, sa dau si eu un sens (dupa cum bine ai spus) suferintei mele. Daca crezi ca se poate, te rog contacteaza-ma. Vreau sa mai adaug ceva pt toate mamicile indurerate care probabil s-au invinovatit, ca si mine, ca n-au facut mai mult, ca n-au ales doctorul potrivit, ca n-au mers la mai multi medici, ca n-au reusit sa-si salveze puisorul… ganditi-va ca asa a vrut Dumnezeu, chiar daca noi nu putem sti de ce, nu putem intelege…In durerea mea, cautand raspunsuri, am scris unui parinte de pe Sfantul Munte Athos. Stiti ce mi-a raspuns? Ca nici un fir de par nu cade omului din cap fara voia lui Dumnezeu...ca tot ce ni se intampla, toate necazurile, sunt permise de Dumnezeu spre mantuirea sufletului nostru...ca e bine sa facem fapte de milostenie (sa dam lucrusoarele de pomana, sa botezam un copilas)...si ca, mantuindu-ne, ...ne vom revedea copilasii pe lumea cealalta...aflati la varsta perfecta...de 30 ani...
Va imbratisez cu caldura si durere in suflet pe tine Bianca si pe toate mamicile de ingerasi si va doresc multa sanatate, putere, curaj, rabdare, credinta si sa ne dea si noua Bunul Dumnezeu neasemuita bucurie de a strange in brate copilasi sanatosi pe lumea asta!!!
Angela â mama de ingeras
Buna,ma numesc Iulia,am 29 de ani.Am vazut emisiunea de pe Euforia ieri,in reluare...am plans alaturi de tine,Bianca,si alaturi de celelalte mamici invitate in studio,am plans si acum,intrand pe site si citind despre atatea nefericiri...IMI PARE RAU!...;incerc insa sa ma stapanesc,de teama sa nu-i fac rau micutei mele din burtica,sa nu-i transmit starea mea de tristete in urma celor vazute si citite;avem 38 de saptamani de sarcina si doctorul ne-a spus ca saptamana aceasta s-ar putea sa nasc.Ma rog la Dumnezeu ca nasterea sa nu fie cu probleme,iar fetita sa fie sanatoasa!Inainte am mai avut doua sarcini oprite in evolutie in primul trimestru.Am facut nenumarate analize si investigatii si,in cele din urma,un tratament in urma caruia am ramas din nou insarcinata.Cu toate ca am avut iminenta de nastere prematura,contractiile incepand timpuriu,am reusit sa parcurgem drumul pana aici...si sper ca Dumnezeu si ingerasii sai sa vegheze in continuare asupra noastra.
Exista situatii in care,oricat am incerca,toate cuvintele din lume nu pot sa descrie sentimentele pe care le traim...ne mai ramane,totusi,credinta si speranta...pentru ca cineva,acolo,sus,ne iubeste... .Din nou,IMI PARE RAU!Iulia.
Ce mai poate fi spus?Cuvintele nu mai au nici un sens.....Dupa ce am citit aceasta pagina am inceput sa plang,fara sa imi pese de ce vor soune cei din jur.....nu poti ramane indiferent la asa ceva......nu sunt mama dar cu siguranta imi doresc sa devin....Sunt indignata de ceea ce afirma Biserica despre acest subiect.Sunt apropita de biserica si merg aproape in fiecare samptamana la Slujba...dar ceea ce am aflat m-a lasat fara cuvinte....Nu imi vine sa cred......Dumnezeu sa va lumineze si sa ve dea tarie sa treceti mai usor prin viata cu aceasta suferinta.Va imbratisez cu drag,Claudia
Draga Bianca,
Este intr-adevar o durere fara margini sa treci printr-o experienta atat de cumplita. In septembrie 2004 eram insarcinata in 26 saptamani, cand pe la 2 dimineata au inceput din senin contractiile. Am mers de urgenta la spital unde asistenta care era in tura, dormea. O infirmiera m-a condus in salon si mi-a spus sa astept ca v-a veni cineva sa ma consulte. Dupa vreo 20 minute vine si asistenta, cu ochii umflati de somn, ma consulta si ma intreaba daca vreau sa avortez ca oricum nu se mai poate face nimic. In acel moment totul s-a invartit cu mine. Am incercat sa-i explic ca micuta mea traieste, ca o simt cum misca.......... . Mi-a facut un calmant si a plecat. A doua zi pe la ora 9 dimineata, a venit si o d-na doctor care dupa ce m-a consultat m-a intrebat acelasi lucru "vrei sa facem avortul?". Bineinteles ca am refuzat si am cerut sa vina sa ma consulte un alt medic ceea ce nu s-a intamplat. Am reusit sa rezist (contractiile nu incetasera)pana seara la ora 21,30 cand am cerut sa vina sa ma consulte un doctor. Nimeni nu ma baga in seama, inafara de asistentele care imi faceau cate un calmant la fiecare 6 ore care bineinteles nu aveau nici un efect.
Nu au incercat sa faca nimic, au hotarat ca fetita mea nu v-a trai si m-au lasat sa ma chinuiesc. Apa nu era rupta fetita mea misca si totusi nimeni nu i-a dat nici o sansa. Am nascut la ora 22 o fetita de 700 grame, misca, insa nu a scos nici un sunet. Am vazut-o pret de 2 minute, dupa care o asistenta a disparut cu ea. A doua zi dimineata la ora 11, o alta asistenta a venit la mine cu o hartie sa o semnez, cum ca sunt de acord sa incinereze copilul..................
Iti multumesc pentru ceea ce faci si iti doresc tot binele din lume.
Buna Bianca, ...
Am stat si m-am gandit mult...ce ii poti spune unei mame care si-a pierdut copilul...Nu ii poti spune decat ca-ti pare rau, ca vei alaturi de ea, chiar si numai cu gandul si ca te vei ruga pentru sanatatea ei si a copilului si pentru sufletul Emmei...Te admir pentru tot ceea ce faci, si sper sa gasesti linistea si puterea de a merge mai departe, te pupam si te imbratisam cu drag, Ramona(29)si Maria(1,9)
Buna ! ma numesc Gina si sunt din Braila. Esti o femeie puternica si mai ales curajoasa. Campania ta a ajutat cu siguranta toate femeile care au trait o astfel experienta, sa treaca mai usor peste un astfel de moment. Sunt una din nefericitele care nu au apucat sa-si tina copilasul dorit la piept. Am pierdut o sarcina la 26 saptamani, tot o fetita, si nici in ziua de azi nu stiu care a fost cauza. Felicitari inca o data pentru sprijinul acordat noua.
CA SA FII UN PIC FERICIT, CA SA AI UN STROP DE CER PE PAMANT,TREBUIE SA TE IMPACI CU VIATA,CU PROPRIA TA VIATA,ASA CUM ESTE EA.am plans si m-a durut foarte tare citind ce ti s-a intamplat.Doamne cat poate fi de dureros!sunt mamica si ma doare sufletul gandindu-ma la suferinta ta.invata sa nu mai astepti de la nimeni nimic si atunci poate ca vei putea merge mai "usor" in viata.invata sau poate ca stii cat de mici,de "saraci",de singuri sunt oamenii.exista lacrimi pe care nu poate nimeni sa le aline.nu exista tristete mai mare ca intr-o inima de mamica fara de prunc.
esti asa frumoasa si talentata incat poti fi sigura ca bebelusa ta acum ingeras se va mandri cu tine acolo sus in ceruri si iti va fi mareu alaturi oriunde vei fi si orice vei face.plage-o si iubeste-o pana la epuizare.numai asa poti merge mai departe.nu incerca sa fii altfel decat simti numai asa penru ca ti-o cere societatea asta bolnava si inghetata,incremenita in formalitati.EXISTA OAMENI CARE RASPANDESC LUMINA SI EXISTA OAMENI CARE INTUNECA TOTUL.continua sa crezi si sa-l iubesti pe Dumnezeu si sigur fiecare picatura de durere care a curs pe obrajii tai, se va preschimba intr-o picatura de bucurie.iti doresc din tot sufletul sa mai tii inca o data o bebelusa in brate.bebelusa ta sanatosa.Dumnezeu sa te ocroteasca de acum inainte in fiecare moment al vietii tale si sa nu mai lase nimic rau sa iti loveasca sufletul atat de firav.iti doresc sa ai multa putere si intelpciune de a merge mai departe.ANA ****
Draga Bianca, am citit povestea ta si a fetitei tale in 4-5 zile, pentru ca nu am putut...de lacrimi. Si acum plang si daca as fi scris aceste randuri pe o foaie de hartie, pana acum ar fi fost uda...de lacrimi.
Au trecut aproape 15 ani. Din pacate, la mine timpul nu a vindecat ranile. Uitarea nu m-a gasit. Simt si imi amintesc fiecare detaliu si minut al acelor clipe, zile, luni...Sunt mama de inger. O cheama Elena. Pe 21 mai 1993, in ziua sarbatorii sfintilor Constantin si Elena, fetita mea a devenit inger. M-am gandit mereu ca poate Dumnezeu a iubit-o mai mult decat mine si a luat-o la el. Plang.
Dupa 2 luni de stat la pat intr-un spital din Bucuresti,timp in care am vazut ciresul din fata geamului itai in floare, apoi ciresele coapte am fost operata la la 12 noaptea in urma hemoragiei. Mai aveam 10 zile si intram in luna a 7-a si m-am rugat la Dumnezeu zi si noapte sa mai rezist aceste 10 zile, in speranta ca voi reusi sa tin copilul in mine, sa mai creasaca un pic, un pic...sa aibe putere sa traiasca. dar...nu a fost sa fie, iar fetita a fost mult prea mica...900 de grame. Nu am putut sa o vad, sa o simt, sa o mangai, sa o alint...macar o secunda... Plang.
Am stat 4 zile la terapie intensiva, cu o hemoglobina extrem de mica, apoi ale 7 zile la reanimare si alte 2 saptamani. Plang.
Cand am deschis ochii dupa operatie mama era langa mine plangand. Am stiut. Am simtit ce voia sa-mi spuna. Nu putea vorbi de plans. Am stiut. Sotul meu plangea acasa. Desi a incercat sa fie tare pentru mine, a suferit enorm. El a fugit in miez de noapte acasa la doctorul care m-a operat ca sa-l aduca mai repede la spital sa ma opereze. I-a fost frica sa nu ma piarda si pe mine.Plang.
Imi amintesc tot. Imi amintesc si de pacientele din salon care erau internate alaturi de mine, si de fizionomiile asistentelor si infirmierelor, si in ce pat am stat. Tot. mintea mea a refuzat sa uite.Plang.
Ma gandesc si acum la fetita mea. Zi de zi. Nu sunt nebuna. Asta simt. Plang
Au trecut 9 ani si nu am mai ramas insarcinata. Dar intr-o zi de Valentine's Day a anului 2002 am simtit. si am facut 7 teste de sarcina intr-o zi. Nu vedeam decat doua liniute. Ra^d.
Am mers la medic: sarcina 14 saptamani. Nu mai aveam aer. Familia era in delir. Eu...mai speriata ca niciodata. Panicata, dar fericita in acelasi timp. Atat de fericita !! Ra^d.
Am avut doua sentimente contradictorii tot timpul sarcinii. De fericire si de frica. Si am sa explic de ce. Cu fetita mea am ramas insarcinata in luna decembrie si ar fi trebuit sa o aduc pe lume in august. De data asta am ramas insarcinata tot in luna decembrie, iar termenul era tot luna august. Era ca si cum traiam aceasi perioada din viata mea, doar cu 9 ani mai tarziu. Eram terifiata in sufletul meu si nu am spus nimanui, pentru ca nu doream sa chinui si pe ceilalti cu nelinistile mele. Acum ra^d.
Cel mai greu a fost sa trec peste data de 21 mai. Ziua accea in care mi-am pierdut fetita, in perioada accea avand tot atatea saptamani de sarcina, a fost cosmarul sarcinii mele. Doctorul care m-a supravegheat, acelasi doctor care ma operase cu 9 ani in urma, m-a asigurat ca nu se va intampla nimic. S-a oferit chiar sa ma interneze ca sa fiu linistita si sigura ca nu se va intampla nimic.Sa trec peste acea zi de 21 mai. Ra^d.
A venit luna august si ziua internarii mele in spital. Acelasi spital. Nu stiu cum, dar acelasi salon. aveam asa niste sentimente amestecate, incat nu ma puteam bucura pe deplin. Am stat doua zile pentru analize si a urmat operatia de cezariana. Ra^d.
Se numeste Alex si e un baietel minunat. Ra^d.
Bianca, m-a intristat durerea prin care ai trecut si treci.Uneori, te gandesti ca nu esti singura pe lume, ca sunt si altii, cu dureri mai mari si care pot, iata, sa vorbeasca despre ele. Pentru mine, durerea mea este mare... Ma simt respinsa de familie, de societate, chiar si de mine pentru ca am 29 de ani si de 2 ani ma chinui sa raman insarcinata. Nu stiu ce ma doare mai mult, faptul ca parintii mei, rudele mele ma pun la zid ca nu raman insarcinata sau inima ca nu se intampla asta... Am avut nesansa sa nu am o familie normala inca de la varsta de 6 ani. Am mai avut nesansa sa am un tata vitreg, o mama care nu a stiut sa-mi fie aproape si o viata prin care am trecut luptandu-ma si fiind doar eu cu mine. Cel putin acum imi doream ca familia sa-mi fie alaturi, sa stie sa o faca, sa nu ma intrebe rece in fiecare luna daca am ramas insarcinata, sa nu ma intrebe la fel de rece ce am mai facut la medic la Bucuresti... Am renuntat sa le mai zic ceva.. dar e mai rau si nu mai pot sa fiu EU
Ma doare enorm ca toate prietenele, colegele au rams insarcinate sau au deja copii. Nu stiu daca ma doare ca lor li s-a intamplat sau ca imi sunt date ca exemplu in fiecare zi de catre "familie". Acum ele au devenit "copiii buni" - care uite, au copii! Am trecut destul de bine prin multe perioade cumplit de grele dar nu mai pot sa trec si prin ASTA! Ma doare cumplit!Sunt tot mai dese momentele in care ma gandesc la sinucidere! M-am saturat! Ce-mi mai ramane de facut? daca familia ma acuza??? Daca familia nu-mi este alaturi... Cand am intrat la cel mai greu liceu, se laudau cu mine, cand am intrat la faculate, la fel, cand mi-am luat primul job, cand am devenit cunoscuta pe plan local, national si chiar international...etc. Acum nu mai corespund! pentru ca nu am ramas insarcinata nu mai sunt buna!
buna,Bianca am 23 de ani si tocmai am trecut prin cea mai crunta suferibta,durete,dezamagire..............e cumplit sa vezi ca toti dau din umeri si iti spun ca nu mai este nimic de facut pt copilul tau pe care ti-l doreai mai mult decat orice pe lume,au trecut 2 luni si 11 zile de atunci dar nu pot uita prin ce am trecut.................cand am aflat ca astept un copil a fost cea mai imensa bucutie era de ziua sotului meu,iar de ziua mea am aflat ca sarcina se oprise din evolutie...........a fost cumplit si mai mult m-a durut faptul ca asa zisii prieteni nici nu m-au sunat macar sa vada daca sunt bine........toti au spus ca sunt tanara si voi avea altii copii dar numeni nu ma intrbat cum ma simt cu adevarat nu a vrut numini sa vada cata durere este aici in sufletul meu inafara de sotul meu care a fost mereu aafaturi de mine,nustiu daca sa ma sint norocoasa sau nu ca nu sunt in tara faptul ca cei de aici iti dau mai multa atrntie se cunoaste cu toate ca si acum plang si nu am reusit inca sa-mi descarc sufletul imi doresc dar nu reusesc incep sa plang,mi se pune un nod in gat si nu mai reusesc sa vorbesc......ingerii nostri sunt acolo si ne veghiaza....te iubim Bianca si sa fii tare sa reuresie sa teci si peste asta si sa poti sa schimbi ceva in spitalele din romania
NU AM CUVINTE SA DESCRIU CE AM SIMTIT CAND AM CITIT DESPRE TINE ....A FOST CA UN CUTIT RASUCIT INTR O RANA MAI VECHE ASCUNSA PARCA UNDEVA IN ADANCUL SUFLETULUI MEU ..LA 19ANI M AM CASATORIT CU UN OM PE CARE L IUBEAM ..CU TIMPUL A DEVENIT VIOLENT ..ERAM INSARCINATA IN 3LUNI STIAM ERAM F FERICITA DAR ..IN URMA UNEI DISCTII CONTRADICTORII AM FOST LOVITA...SI AM CAZUT CU SPATELE DE CANAPEA IAR EL APLECAT IN ORAS CA SI CUM NU S A INTAMPLAT NIMIK...AM INCERCAT SA MA RIDIC IMI ERA FOARTE RAU AM RAMS CAM 30MIN JOS INCERCAND SA MI REVIN ...NU AM PUTUT DECAT DUPA VREO 3ORE CAND EL SE INTORSESE ACASA ...AM MERS LA SPITAL -AVEAM DEJA O HEMORAGIE ...MEDICI MI AU CERUT SA RAMAN IN SPITAL NU AM PUTUT ..AM SEMNAT SI AM PLECAT ACASA ..AM URCAT 4ETAJE PE SCARI APOI ----AM SIMTIT CA CEVA SE RUPE IN MINE ...AM AVUT PUTEREA SA MA UIT CE ..BANUIAM..PIERDUSEM SARCINA..AJUNSA LA SPITAL AM GASIT UN MEDIC REZIDENT DE GARDA SI O ASISTENTA CARE INCERCAU SA MI EXPLICE IN DETALUIU CE SE INTAMPLASE DIN PUNCT DE VEDERE MEDICAL ..PIERDUSEM SARCINA -CAUZE NECUNOSTE (de ei )..ERA PRIMUL MEU COPIL .PRIMUL NOSTRU COPIL ...AM IESIT DIN SALA SI AM INCERCAT SA MI PRIVESC IN OCHI SOTUL ....MI A ZIS CA I PARE RAU SI CA NU I NIMIK ..FACEM ALTUL ...L AM INTREBAT DACA SE SIMTE VINOVAT ...A TACUT ..IN ACEL MOMENT MI AM DAT SEAMA CA NU ERA BARBATUL ALATURI DE CARE SA IMBATRANESC SA MI VAD COPII ZAMBIND SI NEPOTII JUCANDU SE ...6 LUNI M AI TARZIU AM DIVORTAT ...AM REUSIT SA SCAP DIN MAINILE LUI ....DAR DUREREA PENTRU INGERASUL MEU FARA VINA O VOI PURTA IN SUFLET TOATA VIATA ...
Buna Bianca,
Ma numesc Gabriela si am 40 de ani. Nu sunt casatorita si nu am copii.
Vreau numai sa-ti povestesc de un copil al unei colege. Nascut in conditii de spital municipal, la greutate normala. La varsta de 2 ani si jumatate a fost depistat cu cancer (la nivelul nervilor abdominali - a cuprins ficat, splina, rinichi). Vestea a venit ca un pumnal in inimile tuturor celor ce l-au cunoscut (da am folosit trecutul ca acum este unde este fetita ta). Cu totii (colegi, prieteni si cunoscuti) ne-am zbatut sa facem rost de bani pt. tratament (nu aveam posibilitati foarte mari - tratamentul a fost facut la Budimex) timp de 3 ani. Cand Celestin (asa il chema pe copil) a implinit 6 ani mama lui a luat hotararea sa nu mai urmeze tratamentul - grea hotarare pt. o mama. Toata lumea a condamnat-o ca nu s-a zbatut mai mult (lipsa de rabdare, de bani, de nervi, de probleme familiale). Eu nu am condamnat-o ci am incercat s-o inteleg. Privind acum la viitorul pe care l-ar fi avut copilului (ce se putea alege de el - dintr-o familie care nu are posibilitati si traind intr-o tara ca Romania - fara posibilitati)nu vad o iesire. M-am rugat mult la Dumnezeu sa faca cum e mai bine pt. copil (nu ma gandeam ca o moarte ar fi mai bine pt. el). E lafel de greu cand iti pierzi un copil la orice varsta (si la mame de 60 de ani am vazut plangand copilul).
Imi pare rau pt. orice copil care moare si doresc tuturor celor care au trecut prin asa ceva sa nu uite si asa cum ai spus (si continu spui) sa vorbeasca despre pierderea lor - poate cineva va invata ce trebuie facut in asemenea situatii. Haideti sa invatam una de la alta.
Cu drag tuturor mamelor, femeilor si fetelor.
MA NUMESC MAGDA -PLOIESTI SI AM FOST IMPRESIONATA DE CAZUL TAU,CARE SE EXTINDE DIN PACATE IN RANDUL CAT MAI MULTOR FEMEI.IMI PARE SINCER RAU ,,STIU CUM ESTE,,EU AVAND SARCINA OPRITA IN EVOLUTIE .SUFAR SI ACUM DAR POATE CA TOTUL ARE UN ROST PE LUMEA ASTA SI TRBUIE SA ACCEPTAM CE NE DA DOMNUL.MULT CURAJ SI BAFTA IN CAMPANIA PE CARE O DESFASORI CU ATATA PASIUNE .E BINE CA SCRI ACEA CARTE ..EU AS FI DENUMIT O OPRITA IN EVOLUTIE !!
Buna Bianca.sunt Cristina din Timisoara.am vazut,ca multe alte femei de altfel,emisiunea de pe Euforia,dar spre deosebire de celelalte femei,sincer nu stiam nimic de persoana ta.sunt o proaspata mamica a unei superbe fetite de 4luni jum.am ramas insarcinata fara sa-mi propun.iti marturisesc sincer ca aveam intentia de a face avoat.fiind tanara,la 21 ani si situatie financiara nu prea buna,stand la soacra cu sotu si cu 2 cumnati.dar i multumesc Domnului ca nu ma lasat sa fac aceasta prostie,pe care acum sigur as fi reretat-o.singura mea problema pe timpul sarcinii a fost in luna a 2,cand,nu puteam manca nimic,nici macar apa nu puteam bea,slabind astfel 6,5kg intr-o luna.greseala mea a fost ca nu fusesem la doctor,deoarece mi se spusese ca nu am voie sa iau nici o pastila in timpul sarcinii.am nascut la 20 sept 2007,avand 41sapt si 2 zile,dar a fost provocata.de 2 sapt eram internata in spital si tot am fost amanata de pe o zi pe alta,ca am sa nasc maine,maine imi zicea peste 2 zile si tot asa.am stat intr-un stres f mare...eram f sup ca trecuse termenu si eu nu nasteam.dar cu ajutorul bunului Dumnezeu,am nascut fetita(Carina Bianca) cu 3,160kg si 50 cm.acum avem 9 kg si dupa parerea doctorilor,totul e ok,dar eu,vazand emisiunea,am multe intrebari,si sincer,sunt f speriata.am uitat sa precizez ca in timpul cat am stat in spital,intalnisem o fata,care,fetita mijlocie,care in momentul respectiv avea 2 ani,fusese nascuta tot la 41 sapt si de la 5 luni,a zis ca fata nu a mai fost aceasi,si desi fatita are 2 ani,ea nu poate sa mearga singura.nu isi poate tine echilibrul si se alpeaca intr-o parte.eu tot ma gandesc daca e din cauza ca a nascut la 41 sapt sau din cauza vaccinului de la 4 luni,care,dupa parerea ei nu trebuia sa il faca deoarece era un pic racita?daca ai cumva o mica idee despre care ar fi putut fi cauza problemei fetitei sau ceva care sa imi spulbere orice frica,te rog din suflet sa imi scri pe: gavrila_cristina@yahoo.com.mai am o singura intrebare:e posibil,ca o radiografie facuta la masea,la 12sapt de sarcina,fara echipament de protectie,poate sa-mi afecteze pe viitor fetita?
ma bucur f mult de campania pe care ai inceput-o,dar eu cred ca un site cu toate prob sau o emisiune la tv,poate ajuta mai multe femei decat o carte.iti multumesc pt rabdarea cu care ai citit aceste randuri,si sper ca macar tu sa imi alungi gandurila rele.cu multa stima si respect,CRISTINA,TIMISOARA
Draga Bianca, esti sensibila si puternica intr-un amalgam pe care l-ai aflat abia acum in aceasta perioada a vietii tale. Din forta pe care o ai acum, din sentimentul de revolta, dar si de dragoste puternica de Dumnezeu, eu sunt convinsa ca o sa determini multe femei din aceasta tara sa fie mai curajoase, sa ia atitudine, sa fie demne si sa mearga mai departe.
In numele lui Allah Milosul -Milostivul
ma numesc Mihaela, am 29 de ani..si am trecut prin multe deceptii medicale..ca sa le numesc asa..am facut pana in prezent 3 fertizilari in vitro la diversi medici...care m-au dezamagit profund...mi-au gresit medicatia..punctia..ziua embriotransferului..in cazul in care vreti sa demarati un proiect legat de calitatea medicilor din Romania...v-a sant alaturi neconditionat....va las adresa mea de yahoo si hotmail...****@yahoo.com si ****@hotmail .com..
Allah sa ne aiba in paza sa si sa ne calauzeasca , amin!!!!
Draga Bianca,
nu te mai vazusem de mult la televizor, asa ca m-am bucurat cand am deschis la emisiunea la care erai invitata. Din pacate m-am intristat foarte tare cand am aflat subiectul si mai ales cand am inteles ca si tu ai trecut prin aceasta trauma gozava.Imi pare nespus de rau si ma rog ca Dumnezeu, in care am vazut ca te increzi, sa-ti vindece ranile care sunt inca deschise. Oamenii pot fi langa tine sau pot lipsi, dar Dumnezeu este totdeauna acolo, chiar si cand tu nu ii simti prezenta...
Iti doresc mult succes in actiunea pe care o intreprinzi,
Denisa, (fosta Nicolae si fosta colega de clasa din liceu)
DRAGA BIANCA, ma numesc **** GEORGIANA sunt din Slobozia, Ialomita, am urmarit emisiunea pe EUFORIA, am plans toata emisiunea nu ma puteam stapani...acum 1 saptamana am facut un chiuretaj ce sa zic .... sunt casatorita de 7 ani ne doream un copil... am incercat si nu s-a putut si pentru a face inseminare a trebuit sa iau antibiotic pentru ca aveam VSH 32 si maxim e 20 pentru histerosalpingografie.
PE 4 ianuarie am plecat la bucuresti la spital la POLIZU pentru ca mi-am facut un test de sarcina si mi-a iesit pozitiv
DUMNEZEU NE-A DAT O SANSA...( nu am facut inseminarea) am ramas pur si simplu, la control domnul doctor imi spune ca am fost insarcinata ca am 10 saptamani.... dar ca .... sarcina s-a oprit din evolutie!!!! SUNTEM TERMINATI .... din cauza acelui antibiotic cred ca l-am pierdut ... vreau sa spun ca nu am avut simptoame ca si cum as fii insarcinata... si m-am dus prea tarziu la spital cu toate ca aveam 10 saptammani , mi-a venit si menstruatia peste sarcina.... suntem alaturi de tine!! iti multumim pentru aceasta campanie!! te pup
imi pare rau pentru momentele cumplite prin care ai trecut
nu pot sa imi imaginez prin ce ai trecu si treci in continuare
fii tare
mergi mai departe
nu esti singura
am si eu o prietena cARE a patit ceva asemanator
copilul s-a nascut dar nu era nici un dr acolo si copilul a murit sugrumat cu cordonu ombilical
a avut proleme in familie dupa eveniment
intr-un final au trecut peste acets moment si acum au o fetite superba si sanatoasa
dumnezeu sa te ajut
numai bine
DRAGA BIANCA,...IMI PARE NESPUS DE RAU PT.CE AI PATIT.SI EU AM TRECUT PRINTR.O EXPERIENTA ASEMANATOARE IN ANUL1994.AM PIERDUT O SARCINA DE7 LUNI.O FETITA.I S.A PUS DIAGNOSTIC AVORT SPONTAN.AM NASCUT.O GREU,INTR.UN SALON IN CARE FEMEI DE TOATE VARSTELE ASTEPTAU SA FIE CHIROTATE.PUR SI SIMPLU NICI NU M.AU AJUTAT CU NIMIC NICI DR.SI NICI ASISTENTELE DEOARECE SPUNEAU CA E UN AVORT.SI M.AM CHINUIT 4 ORE ,IN GHINURI GROAZNICE,INCAT IMI DOREAM SA MOR SI EU.NU MAI UIT CHIPUL ACELOR FEMEI CARE TOT STRIGAU DUPA ASISTENTE SI ELE NICI CA LE PASA.DUPA CE AM NASCUT SAU AVORTAT ASA CUM MI S.A SPUS,AU ADUS O CUTIE DE CARTON ,IN CARE AU PUS.O SI I.AU PUS IMEDIAT SI CAPACUL.DAR SURPRIZA........FETITA A INCEPUT SA PLANGA.NICI NU M.AU LASAT SA O VAD.AM INCEPUT SA TIP DUPA ASISTENTE SA MI.O DEA.SI MI.AU SUS SA NU MAI FAC ATATA TAM-TAM CA ORICUM NU VA TRAI CA E PREA MICA.AVEA 900 DE GR.AVEAM SA AFLU MAI TARZIU.AU BAGAT.O LA INCUBATOR.NU AVEAM VOIE SA O VAD.AM MITUIT O FEMEIE DE SERVICIU CARE PE ASCUNS MA CHEMA SA O VAD.A DOUA ZI M.AU EXTERNAT,DAR EA A RAMAS IN INCUBATOR.DOAR SUNAND LA TEL.PUTEAM SA STIU CE FACE.LA 4 ZILE AMURIT.NU STIU CE S.A MAI INTAMPLAT CU EA.ATUNCI AM FACUT UN SOC.NU AM MAI VB CU NIMENI,MAI CA NICI NU MAI MANCAM.M.AM INBONLAVIT SI M.AM INTERNAT DIN NOU.TREI LUNI AM STAT MAI MULT PRIN SPITAL.AM AVUT NOROC CU FAMILIA CARE M.A SUSTINUT SI M.A INTELES.SOTUL MEU SI EL ERA DISTRUS.CU GREU MI.AM REVENIT.IN 1996 AM NASCUT O FETITA.EA NE.A ALINAT SUFLETELE,ACUM PE 15FEBRUARIE FACE 12 ANI SI SUNTEM MANDRII DE EA.ESTE SUFLETUL NOSTRU.DAR...NICIODATA NU VOI UITA ACEL COPIL PE CARE L.AM PIERDUT.10 SA MAI AM SI TOT NU POT UITA,IAR DE CATE ORI IMI ADUC AMINTE PLANG....STIU CE SIMTI....DA FAPT CRED CA TOATE MAMELE CARE ISI IUBESC COPIII STIU PRIN CE TRECI.NU POT SA SPUN DECAT CA IMI PARE F.F.F.F.F.RAU
Buna Biana,
Ma numesc Ileana si locuiesc in Statele Unite, am trecut si eu prin aceeasi durere ca si tine, te inteleg perfect si ai dreptate numai cine a trecut prin asa ceva stie prin ce trece o mama care poarta un ingeras in pintece si apoi acel ingeras isi ia zborul catre Dumnezeu. Eu si familia ne intorceam din vacanta mult asteptata in Romania acum 1 an si eram 5 luni insarcinata, inainte de a pleca din romania am avut niste dureri mici dar nu am bagat de seama si sincer mi-a fost frica sa merg la spitalul din Fagaras, am fost sfatuita de o doctorita care era prietna cu verisoara meas sa iau niste medicamente care sa imi amelioreze durerea, asa am facut si mi-a fost mai bine, am decolat si mi-a fost bine pe avion pentru ca am dormit aproape tot drumul, cu o ora inainte de a ajunde la Detroit pentru a schimba avionul spre cleveland a trbuit sa ma ridic sa merg la toaleta, acolo a fost primul semn ca fetita mea nu e bine, am inceput sa singerez si am pierdut foarte mult singe, am avut dureri de nastere la interval de 3 minute, eram in avion si nimic nu se putea face pentru mine pentru a salva pe micuta Maria- Gabriela, am ajuns in final pe aeroport, ambulanta ma astepta si am fost dusa la spital dar a fost prea tirziu, in lift mi s-a rupt apa si atunci am realizat ca totul s-a sfirsit, am nascut o fetita de aproape 1 kg, avea totul format, avea niste minute fragile si totul a fost ireal. Medicul a tratat-o pe fetita mea ca pe un nou nascut mi-au pus-o in brate si mi-au imbracat-o ca pe un copil normal, eu inca mai speram ca asta e doar un vis, dar era pur realitate, foarte trist, in momentul in care am pierdut ingerasul, sotul meu nu a putut fii linga mine pentru ca era oprit la aeroport cu cei doi copilasi ai mei, si a fost si mai dureros pentru ca nu stiam cum sa il informez. Imediat am sunat pe preotul meu din Cleveland, si m-a ajutat foarte mult, a sunat la casa funerara condusa de un roman, care mi-a dat voie sa imi aduc fetita acasa si odata ajunsa acasa, a doua zi am avut inmormintarea fetitei cu slujba ortodoxa, preotul nu mi-a zis o data ca nu poate sa faca slujba, sau sa nu o pomenesc pe fetita mea, tot timpul cind merg la Biserica scriu pomelnic si ii pomenesc numele si ei, a avut viata chiar daca nu a putut sa fie alaturi de noi pe pamint, dar cum imi spune mama, care si ea a pierdut pe fratele meu care avea 15 ani, nimeni nu te poate intelege mai bine decit cine a trecut prin asta. Iti doresc tie si familiei tale multa putere si sper ca intr-o zi totul sa fie bine stiu ca nu e usor si nici o alta sarcina nu o poate inlocui pe Emma--Nicole dar ai credinta in Dumnezeu si el te v-a ajuta sa treci peste toate greutatile vietii. acum amindoua avem un inger acolo sus care ne asteapta cind va fii vremea, dar acum trebuie sa ne concentram atentia spre ingeasii de pe pamint. mult curaj si de aici de departe sa stii ca ma gindesc la tine si o sa ii pomenesc numele ingerasului tau daca imi dai voie. Adresa mea de e-mail este ****@sbcglobal.net.
Cu mult drag,
Ileana
Imi pare foarte rau ca ai trecut prin asemenea suferinta, apreciez atitudinea si nobletea sufleteasca de care ai dat dovada.DUMNEZEU SA TE BINECUVINTEZE!
Buna ziua sau buna seara. Sunt din Pitesti o fana a tot ceea ce inseamna Bianca Brad, jurnalista de profesie. Am tinut sa iti spun ca sunt alaturi de tine si de toti cei dragi tie si ca ma rog pentru Emma Nicole. Nu sunt mama, Dumnezeu nu m-a binecuvantat in acest fel, insa incerc sa inteleg. Sunt convinsa ca durere mai mare nu exista, iar faptul ca tu ai avut puterea sa arati si sa traiesti aceasta durere, pe mine nu ma face decat sa te admir si mai mult. Iris
Te imbratisez Bianca
si tare mi-as dori sa ne putem privi in ochi,atunci nu ar mai fi nevoie de cuvinte.Am simti pur si simplu!Lucru pe care ni-l ingaduim din ce in ce mai rar in lupta asta cotidiana pentru" supravietuire".Sa ne punem masca de "oameni de lume",sa nu-i impovaram pe ceilalti cu problemele noastre,sa strangem din dinti,sa ne rugam sa nu ne ia Dumnezeu mintile si sa "dam bine in cadru".Nu avem voie sa fim vulnerabili.E considerat un act de slabiciune.Destul de trist,nu-i asa?
Sunt mamica unui baietel-care s-ar supara foarte vazand ca-l numesc asa,are 10 ani acum,e un mic barbat-careia in momentul in care a fost diagnosticat(la 4 luni de la nastere, abia)cu Tetralogie Fallot(de fapt pentalogie,s-a dovedit ulterior),la intrebarea mea fireasca:ce e de facut?i s-a raspuns cu "condescendenta"si putin cam grabit(cainele d-lui doctor avea probleme de sanatate si dansul trebuia sa se ocupe):Fa altul!Adica alt copil.Scriu aceste randuri si simt ca ma prabusesc de durere,tremur si imi e rau fizic,desi au trecut 10 ani de atunci.Cu totul intamplator,doctorul despre care fac aici vorbire este tatal unei mari vedete,despre care ea vorbeste cu multa consideratie la TV ori de cate ori are ocazia.Ma consolez cu gandul ca poate nu stie cum e el de fapt sau ca pana la urma e tatal ei...Nu ne-a luat nici macar in evidenta spunand asistentei:"da-le-n masa de hartoage ca tot nu sa uita nimeni pan ele",asta in conditiile in care el era singurul pediatru cardiolog din oras.
Nu vreau sa te intristez si mai tare ,dar sa stii ca cu Tetrada Fallot, in urma operatiei iminente se poate trai.Medicii chiar te sfatuiesc ca in urma refacerii dupa interventie sa-l tratezi ca pe un copil normal.Nu va face niciodata sport de performanta,dar cred ca nu e sfarsitul pamantului.Nu vreau sa fiu inteleasa gresit,nu e usor,e adevarat ca pare si este dramatic sa vezi niste copii nevinovati intubati,bransati la"pomul de craciun"cum botezasera cei din terapie intensiva stativul cu 11 perfuzoare si micropicuratoare cu drogurile care ii ajuta sa depaseasca momentul critic.Unii trec mai "usor" altii mai greu.Dar de trecut ,au trecut toti in perioada in care eu am fost acolo si nu putini,iar acum dupa7 ani sunt bine. Tin legatura telefonic cu mamicile.Cunosc cazuri-iti dai seama ca m-am interesat de 50,de 40 de ani operati in copilarie care la randul lor au copii.Si au fost operati in tara. Afara, cu atat mai mult.Sunt absolut convinsa ca asa cum te cunosc ,ai fi luptat si tu pentru copilul tau si ai fi facut ceea ce trebuie.Scriu aceste randuri din cel putin trei motive:pentru ca aici inteleg ca ne-am promis sa fim sincere,pentru ca cei care intr-o buna zi se trezesc in fata unui astfel de diagnostic sa stie ca se poate ,ca medicina a avansat foarte mult in ultimul timp,ca exista centre in tara:Tg Mures,Cluj ,unde desi nu sunt considerate de rutina aceste operatii se fac si se fac cu succes.Si cand spun cu succes ma refer la faptul ca odata operati, dupa perioada de refacere,acesti copii sunt niste copii normali in masura in care parintii lor si traumele parintilor lor le permit asta.Copilul meu joaca fotbal pe terenul din spatele blocului,se da cu rolele si alearga cu bicicleta.Acesta este adevarul si sper ca el sa ne faca liberi.Liberi de prejudecati si de frica.Frica e un sentiment distructiv,care face mult rau.Iar ea vine din lipsa informatiilor si din faptul ca la noi aceste subiecte sunt considerate tabu si daca nu vorbim despre ele e ca si cand nici n-ar exista si" n-o sa ni se intample noua "sau chiar" ce bine ca nu ni s-a intamplat noua".
Dumnezeu a avut insa alte planuri cu fetita ta,si ma rog pentru tine sa ai intelepciunea sa accepti ceea ce nu poate fi schimbat,dar si taria de a lupta pentru a schimba ceea ce ti-ai propus.Este probabil modul tau de a-sii arata Emmei cat de mult o iubesti si,totodata un bun medicament care te ajuta sa ramai cat mai putin cu tine insati.Te rog, din suflet,gandurile negative atrag lucruri negative,stiu ca ti se pare inexplicabil,cum a fost posibil ca tie o persoana atat de draguta,deschisa,pozitiva si calda sa ti se intample asta.Ma crezi daca iti spun ca acum dupa 10 ani de la cel mai negru cosmar din viata mea(nu ma intreba ce as fi fost in stare sa fac daca nu ar fi iesit bine)realizez ca nimic nu este intamlator?Ca lucrurile cu adevarat importante sunt de fapt cu totul altele decat credeam si ca poate a trebuit sa trec prin asta ca sa inteleg?Altfel,ce sens ar avea toata suferinta si durerea?Am incredere in tine simarogsateimpacimaialescutinesisareusestisateiertidetotcecrezituacumcaaififacut
Buna Bianca, sunt absolut convinsa ca orice cuvant este inutil si nu face decat sa iti aminteasca, de parca ai putea uita vreun moment, de durerea si tragedia prin care treci. vreau sa iti impartasec povestea mea.
am ramas insarcinata in aprilie 2007 si ca si pentru tine a fost o surpriza pentru ca nu planificasem sa avem un copil. Am trecut prin stari diverse de la surpriza, la panica, de la bucurie la ciuda, apoi furie, si poate aproape toate sentimentele pe care le poate trai o femeie. am vrut sa renunt la sarcina din cauza ca "nu era un moment bun" si ajunsesem la doctor. Ii multumesc unei doamne doctor din Ploiesti, pe care o consider ingerul pazitor al copilului meu, ca m-a convins sa nu renunt. si am inceput "aventura" de a avea un copil. Am facut analizele, am luat legatura cu medicul meu ginecolog, un mare profesor, din Brasov, a carui pacienta sunt de zece ani si in care aveam o incredere oarba. sarcina mea a decurs usor, lin, copilasul meu este un scump inca din burtica. Nu am avut un moment de discomfort, greata sau pofta. am mers la serviciu pana in luna a 9-a cand am simtit nevoia sa pun la punct culcusul pentru a-l primi pe fiul nostru. in tot acest timp am mers la controalele de rutina de unde ieseam in culmea incantarii datorita doctorului care imi spunea ca este foarte multumit si ca totul evolueaza foarte bine. apoi prin luna a 7-a a incetat sa imi mai spuna greutatea copilului, la una dintre consultatii m-a repezit, lucru care nu mi-a picat deloc bine, elemente care contribuie acum la decizia mea de a nu mai fi pacienta lui. momentul nasterii se apropia si eram chemata la supraveghere de catre medic din doua in doua zile. asta se intampla in perioada Craciunului. Travaliul nu se declansa iar doctorul era de parere ca trebuie sa asteptam. A trecut Craciunul, a trecut si Revelionul, a venit si ziua de 3 ianuarie cand, daca nu se intampla nimic, "de la Dumnezeu citire", trebuia declansata nasterea. Ceea ce s-a si intamplat, cu un medicament plantat in uter de catre doctor. am intrat in travaliu care a fost scurt si intens. In acest timp doctorul, "nu reusea sa rupa apa" adica membranele sacului amniotic. Ultima oara cand m-a consultat eram dilatata la maxim, se vedea capul copilului lucru care nu l-a impiedicat pe doctor sa intre cu un instrument lung si ascutit cu care cauta sa rupa sacul amniotic. A nimerit de mai multe ori capul copilului iar rezultatul a fost ca dragul meu baietel s-a nascut cu cateva taieturi serioase pe crestet si sange mult. iar cand contractiile erau la intervale de 1 minut , ritmul cardiac al copilasului se pierdea in mod constant. Norocul nostru a fost ca asistenta sefa a alertat echipa de medici si a spus ca daca nu se intervine chirurgical in cat mai scurt timp, nu mai apuc sa il expulzez viu. S-au mobilizat intr-adevar si mi s-a facut operatia cezariana repede. cand a fost deschis uterul meu medicul a constatat ca nu mai aveam lichid amniotic si ca acesta lipsea de ceva vreme. Copilul era in suferinta fetala si eu am fost intrebata: unde e lichidul doamna? de ce nu am spus ca l-am pierdut? asta se intampla in timpul operatiei cand eu eram anesteziata de la brau in jos si singurul lucru pe care vroiam sa il aud era plansul bebelusului meu. care intarzia sa se auda. A plans tarziu, dupa mai mult de un minut, care mi s-a parut o vesnicie. Era ceea ce medicii numesc cianotic dar nu vanat ci innegrit. A doua mare sansa a noastra, dupa prezenta de spirit a asistentei sefe, a fost medicul neonatolog care l-a luat in primire pe copil si care l-a resuscitat pe micut, aspirandu-i plamanii si masandu-i inima. Atunci s-a auzit un vaiet slab, slab, mai slab decat al unui pui de pisica nou-nascut. era semnul pe care il asteptam ca sa stiu ca baiatul meu este un luptator si a dorit sa fie aici, cu noi. A fost transferat la terapie intensiva si l-am revazut peste 2 zile cu multe tuburi intrand si iesind din trupusorul lui firav, cu urmele lasate de intrumentul doctorului pe crestet, cu oxigenul pompat continuu pentru a putea respira si cu aparate care piuiau la cea mai mica tresarire a lui. a fost o saptamana in care mi-a fost frica ori de cate ori intram la el pentru a-l hrani. Poate faptul ca am stat langa el si i-am transmis energia mea, dragostea mea, l-a facut sa evolueze bine si sa plecam invingatori de acolo. dar asta multumita puterii bebelusului, multumita asistentei sefe si neonatologului. Nicidecum doctorului a carui reactie a fost sa injure cand a vazut in ce hal era copilul la extragerea lui din uter.
a trecut o luna de atunci si inca ma mai bantuie amintirile legate de acea saptamana. Am fost la un pas mic sa devin neom, sa pierd ratiunea de a trai si toate astea din cauza neglijentei, nici macar a nestiintei, ci doar a neglijentei medicului care pe perioada sarcinii m-a avut in grija. Nu am timp sa stau in curti de justitie pentru a face public acest caz, pentru ca doresc ca energia mea sa fie canalizata spre micutul meu Robert care a implinit o luna acum cateva zile. Vreau sa fac atente toate viitoarele mamici sa pretinda ceea ce li se cuvine in momentul in care merg la doctor, sa intrebe si sa nu creada ca doctorii isi fac intotdeauna datoria, fara exceptie. Si toate acestea s-au intamplat intr-o clinica privata din Brasov, Romania, in anul 2008.
nu am cum sa stiu prin ce treci, pot doar sa imi inchipui. stiu cum m-am simtit eu in momentele in care totul s-a precipitat inaintea operatiei mele cand mi se spunea:m nu mai auzim bebelusul, il pierdem. si momentele in care nu a plans. iti doresc sa iti dea Dumnezeu putere sa poti sa induri toata durerea prin care treci, sa poti sa te vindeci la un moment dat, poate. Sunt alaturi de tine si de familia ta cu gandul si cu sufletul. Krisztina