ma numesc silvia si am 25 de ani.daca spun ca inteleg prin ce treci inseamna ca mint pt ca numai tu poti sa stii ce simti sau alte mamici care au trecut prin ceea ce treci si tu.nu am copil dar imi doresc si eu si sotul meu isi doreste un copil dar pot sa spun ca in momentul de fata imi este teama de a lua decizia in privinta unei sarcinii.ieri stateam si ma uitam la televizor impreuna cu prietena mea care are un copil de 3 ani si nu stiam nimic despre suferinta ta dar am inteles din emisiunea realizata unde ai fost invitata.nu ne venea sa credem sa se poate intampla sa ceva,parea ca totul este un vis dar din pacate era realitate.nu imi place sa compatimesc oamenii pt nici mie nu imi place sa vad cum vine cineva si imi spune vai 'vai ce mila imi este de tine'.sunt sigura ca multe persoane au facut acelasi lucru pe care l-am facut si noi ieri am plans impeuna cu tine pt ca pe mine una ma impresionat si ma marcat tragedia ta.sunt sigura ca dumnezeu iti este aproape si ca o sa fie bine.te pup

BIANCA,TE ADMIR DE FOARTE MULTI ANI SI AJUNG ACUM SA INTRU IN DIALOG CU TINE SI NU STIU CE SA-TI SPUN,CUM SA FIU ALATURI DE TINE IN ACEST MOMENT CUMPLIT,DAR SUNT SIGURA CA ESTI O LUPTATOARE SI TREBUIE SA CANALIZEZI TOATA DRAGOSTEA TA,ACUM DUBLA,CATRE LUCA SI TOT IN EL AI SA GASESTI SUPORTUL VIETII.
NU POT SA SPUN CA STIU PRIN CE AI TRECUT,DAR POT SA-TI EXPLIC DIN EXPERIENTA PRIN CE AI FI PUTUT TRECE.AM O FETITA,ADELINA,ACUM ARE 13 ANI,NASCUTA PRIN CEZARIANA,CU O EVOLUTIE NORMALA PANA LA 7 LUNI,CAND AM CREZUT CA AM AJUNS LA PERIOADA CEA MAI FRUMOASA,A INCEPUT IADUL ,PE 21 MAI O ZI SFANTA,SEARA DUPA CE A ADORMIT,A FACUT O CRIZA DE EPILEPSIE,CARE NU STIAM CUM ARATA,AM CREZUT CA A MURIT,ERA FARA SUFLARE SI SE INVINETEA SUB OCHII MEI.
LA SPITAL,DUPA "INVESTIGATII",AU GASIT FEL DE FEL DE MOTIVE,PENTRU CA NU STIAU CE SA-MI SPUNA,DE CE,SI DE UNDE A APARUT.
IN STADIUL ASTA MA AFLU SI ACUM ,NU AM PRIMIT RASPUNS LA MIILE DE INTREBARI CARE LE-AM PUS IN TOATA TARA UNDE AM UMBLAT,DAR VREAU SA-TI SPUN PRIN CE TEROARE TRECI TU CA MAMA CAND VEZI PUIUL TAU IN NISTE CHINURI CUMPLITE,SI NU MA REFER LA O CRIZA LA NUSTIU CAT TIMP,UNA DUPA ALTA,SA NU POTI SA O AJUTI,SA ITI POATA SPUNE CE O DOARE(PENTRU CA NU VORBESTE),SA PLANGA CU URLETE DE DURERE,STAI NEPUTINCIOASA,SE RUPE SUFLETUL IN MII DE BUCATI IN TINE,PENTRU CA NU AI NICI O PUTERE. AM AFLAT DE MULTE LOCURI SI AM FOST PESTE TOT,DAR ...APROPO DE MEDICI CARE AI MENTIONAT SAU CADRE MEDICALE,POT SA SPUN CA AM AVUT UN "MARE SPRIJIN",MA INTREBA"DE CE MA ZBAT ATAT SI UMBLU PESTE TOT,PENTRU CA NU MAI FAC NIMIC DIN EA,ARE CREIERII IMPRASTIATI",SI ASTA ERA CAND AVEA 2 ANI ACUM CU AJUTORUL LUI D-ZEU AM AJUNS LA 13 ANI,DAR DE CHIN,NU STIU DACA MA POT BUCURA SAU INTRISTA .NU STIE NIMENI CAT MAI ARE DE CHINUIT,CA NU SE NUMESTE TRAIT,UN MEDIC MI-A SPUS CA MAXIM 15 ANI,MA INSPAIMANTA TRECEREA TIMPULUI,DAR TOTUL ESTE LA DUMNEZEU,EL ALEGE CE E MAI BINE SI CAND E TIMPUL.
AM UITAT SA-TI SPUN CA MAI AM UN BAIAT,AVEA 3 ANI CAND S-A IMBOLNAVIT FATA,O IUBESTE ENORM,CAND AM ADUS-O DE LA MATERNITATE NU LASA PE NIMENI SA SE APROPIE DE EA,DAR CAND O VEDEA IN CHINURI SUFEREA SI EL,ATAT CAT STIA,DAR NOI PARINTII AM GRESIT MULT FATA DE EL,NE-AM CANALIZAT TOATA GRIJA SPRE FATA,SI NU NE-AM DAT SEAMA CA SI EL AVEA LA VARSTA AIA MULTA NEVOIE DE NOI,SI ARE REPERCURSIUNI ACUM.
ASA CA NU AM REALIZAT NIMIC DIN CE MI-AM PROPUS PENTRU COPII MEI,DAR MULTUMESC LUI DUMNEZEU DE CE MI-A DAT.NIMIC NU-I INTAMPLATOR!
TE IUBESC PENTRU CE FACI. ITI DORESC SA FII SANATOASA SI BUCURATE DE LUCA,FII PUTERNICA PENTRU CA CEI DRAGI AU NEVOIE DE TINE.
EU MA TEM,DACA PATESC CEVA CE SE VA INTAMPLA CU FATA MEA?

Ma numesc Mirela, am 30 ani si sunt insarcinata in aproape 8luni. Este un baietel pe care il va chema Luca Nicolae (am inteles ca asa se numeste si baietelul tau). Plang si scriu. Nu pot sa imi revin si nu stiu ce ma doare mai tare.............povestea ta sau gandul ca......copilul meu.........nu stiu. Suntem casatoriti de 5 ani iar copilasul nostru s-a lasat mult asteptat, abia dupa ce am facut tratament timp de 2ani. De aceea nu pot sa-mi imaginez cum ai putut sa treci peste asta, probabil ca Dumnezeu te ajuta foarte mult. Sentimentul pe care il am eu in momentul de fata este ceva de nedescris, o durere imensa,si 10 copiii daca mai ai nici unul nu-l poate inlocui pe cel pierdut, fiecare este unic. Impreuna cu sotul meu plangem alaturi de tine si familia ta si ne rugam la Dumnezeu atat pentru voi cat si pentru noi. Nu stiu ce va transmite mesajul meu,dar simteam nevoia din suflet sa-ti spun ce simt.

Buna Bianca. Sunt Antoaneta ,am 38 de ani si locuiesc in Pitesti.Imi pare rau pentru pierderea fetitei mult asteptate. Nu stiu daca durerea altora o poate micsora pe a ta, dar poate uneori e bine sa aflica si altii au suferit. Cu timpul se mai atenueaza, dar nu va disparea niciodata.
In ianuarie 1997 m-am casatorit si am hotarat sa nu programam venirea pe lume a unui copil,ci sa lasam in mana lui D-zeu aceasta decizie. La vreo doua luni a venit si mult astaptata veste.Aveam 27 de ani si multe sperante. Sotul nu avea un program fix ,e politist. Eu ramaneam ades singura, dar vorbeam cu copilul,spunandu-i ca atunci cand o sa vina o sa -l asteptam pe tata impreuna. Pe la trei luni a paarut prima amenintare de avort- hemoragie. A trecut,dar amennintarea ramanea.Faceam tratament,trebuia multa odihna, reapus la pat, chiar total. Nu am acultat in totalitate sfatul medicului,dar am incercat sa fac tot ce imi statea in putinta. Cand am implinit 6 luni am mers la mama pentru a avea parte de o ingrijire foarte atenta. Era insa tarziu.Calvarul incepuse.Am facut a treia hemoragie, medicul de garda a crezut ca este vorba de placenta praevia,lucru confirmat si de o ecografie. Degeaba am spus ca nu este vorba de asa ceva,deoarece mai facusem ecografii si placenta era normal inserata.Mi-au facut perfuzii si in ziua de Sfanta Marie am pierdut sarcina, tarziu, in noapte.Medicul meu curant era in concediu pentru o saptamana,iar cel care ma internase era in weekend. Era vineri seara.Placenta nu s-a eliminat in totalitate,ramasese o portiune strans lipita de uter. Am ramas pe masa si a fost trezit medicul de garda.A incercat sa indeparteze portiunea lipita ,dar nu a reusit,spunandu-mi sa raman asa pana dimineata cand venea seful de sectie. Fetita nu a plans in momentul cand a venit in contact cu lumea de afara. Nu i-am vazut fata ,cu numai corpul in bratele asistentei si parul negru si bogat.Mi s-a spus ca nu va trai. Am ramas pe masa si a venit medicul pentru interventie. Nu am stiut atunci ce s-a intamplat cu copilul. Eram extenuata su suparata, Am adormit pana dimineata,cand a venit infirmiera si m-a intrebat daca copilul mort din galeata de la baie e al meu. Ma stia personalul sectiei pentru ca statusem internata de cateva ori.am crezut ca innebunesc, dar nu am avut curajul sa ma duc sa o vad. Imi era teama de imaginea aceea.Acum imi pare rau ca nu am vazut-o , ca nu am mangaiat-o asa ca tine, Bianca. Ma simt vinovata ca atunci am fost slaba, dar cred ca as fi avut un soc. Traisem cateva luni cu teama ca o voi pierde si se intamplase.Dimineata,sambata, a venit seful de sectie, au discutat medicii,m-au consultatsi a hotarat ca pot astepta sub antibiotic pana luni dimineata cand va veni medicul care ma internase.Daca ar fi aparut probleme, ar fi urmat sa intervina.A venit luni, a venit medicul , mi s-a facut un chiuretaj in urma caruia uterul era aproape mort. Nu-si relua contractiile si pierdeam mult sange.S-a incercat salvarea lui,perfuzii, gheata,masaj ,un nou chiuretaj ,dar nimic, Am intrat in soc hemoragic si m-au operat de urgenta. Trei ore dupa operatie nu a garantat nimeni ca voi fi salvat. Mama mi-a spus apoi ca astepta la usa ATI si se gandea ce va face daca i se va spune ca am murit:se va arunca pe fereastra sau printre scari? Sunt singurul copil la parinti si am aparut la noua ani dupa casatoria parintilor, in urma unui indelungat tratament.Dar D-zeu a vrut sa ma trezesc,Si m-am trezit la reanimare, cu dureri in tot corpul si extenuata. Nu stiam ce mi se intamplese.Am facut frisoane pentru ca sangele administrat fusese rece, dar si greu de procurat. Spitalul nu avea sange suficient si au sunat disperati la salvari sa -l aduca de la Centrul de Sange. Am RH negativ, dar nimeni nu-mi recomandase dozarea anticorpilor. Spuneau ca fiind prima sarcina, nu puneau probleme.Spre seara m-am trezit,dar nu realizam in ce a constat interventia chirurgicala, Mama fusese asistenta, eu terminasem bilogie, nu eram chiar pe dinafara. Cand s-a schimbat tura, asistenta a prezentat celei care tocmai venise cazurile noi si urmarindu-le, am aflat: histerectomie subtotala. Am crezut ca s-a prabusit cladirea. As fi vrut sa urlu ,dar nu puteam fiind foarte slabita.am plans inabusit, dat mi-au facut o injectie si am reusit sa adorm. A doua zi am fost mutata in alt salon, unde erau doua mamici cu cezariana, Una dintre ele mai avea un copil si ii dadea sfaturi celeilalte.Au fost zile cumplite,trebuind vad fericirea pe chipul celorlati, iar eu sa incerc sa accept ca dreptul de a fi mama imi fusese luat prea brutal si prea devreme.Nici macar nu o tinusem in brate. Mi le simteam goale si fara nici un rost.Eram ca o leguma, nu ma puteam misca da la un capat la altul al patului. Mama a fost langa mine si m*a ajutat sa invat sa merg pentru a doua oara in viata.Rezerva in care am stat pe sectie era vecina cu baia si imi era groaza sa trec pe acolo,stiind ca acolo fusese fetita mea moarta si singura.Acasa a urmat alt cosmar. Nimeni din familie nu ma proteja psihic,deoarece la cateva luni cumnata mea a nascut o fetita.Toata atentia familiei s-a indreptat asupra ei, nimenni nu tinea cont de faptul ca fetita mea murise si nimeni nu o putea inlocui. Ma duceam in baie si plangeam pana simteam ca ma lasa puterile. La cateva luni ,tiroida a reactionat. Am mers la psihiatru, am facut tratament,dar nimeni nu putea sa-mi ia durarea da a nu avea copii. Am adus in discutie infierea unuicopil,dar sotul nu vroia.Am vrut sa divortez,crezand ca daca ma indepartez de el ,durera va trece mai usor. Plangeam de nu ma mai puteam opri, mergeam atunci la psihiatrie ,imi facea intravenos un dezinhibitor al centrilor nervosi si imi trecea pe moment.Dupa o astfel de criza,sotul s-a hotarat sa infiem un copil daca eu consider ca imi va face bine. Dupa cateva "peripetii"legate de infiere, bineinteles insotite de accese de plans,am luat un baietel .Astazi are 8 ani si este tot ceea ce ne-am dorit.Acum suntem o familie,suntem multumiti de pasul pe care l-am facut.Durerea a trecut pentru amandoi,dar nu putem uita prin ce am trecut la nici un an de la nunta. Ma doare si acum sufletul pentru fetita mea, nu am tinut-o in brate si nici nu am inmormantat-o pentru a putea plange la mormantul ei.Nu am fost capabili atunci sa ne gandim la acest aspect.Ma uit seara la stele si o vad printre ingeri. Ii spun ca o voi iubi toata viata mea si ca ma voi duce candva la ea. Acum trebuie sa-mi cresc baiatul, dar candva vom fi impreuna, sa recupreram tot ce am pierd
ut in aceasta lume.
Fii tare,Dumnezeu ne rasplateste. Uneori poate trebuie sa jertfim ceva pentru a primi in schimb altceva. Imi iubesc tare mult baiatul,dat imi e teama de ziua cand va trebui sa ii spun ca nu sunt mama lui naturala.Ma rog la D-zeu sa ne dea putere sa putem trece si peste acest moment,oricand va veni el.Sa ne dea sanatate sa-l putem creste si sa ii fim alaturi.
Cu dragoste, Antoaneta

Buna Bianca.Imi pare nespus de rau de pierderea fetitei tale.Eu fac parte din categoria mamicilor fericite.As vrea sa-ti povestesc prin ce am trecut eu dupa ce am nascut,despre nepasarea medicilor din Romania.Am un baietel de 5 luni, nascut pe cale naturala la maternitatea Polizu din Bucuresti.Am avut o sarcina fara probleme, am urmat toate indicatiile medicului care mi-a urmarit sarcina,am fost la control lunar.Nasterea deasemeni a decurs fara probleme.La cateva ore dupa nastere mi-au adus baiatul in salon.Nu-mi venea sa cred.Visul mi se implinise.Imi strangeam copilul la piept.La nici doua ore de cand mi l-au adus a vomitat sange.Am chemat asistenta care era de garda si a spus sa nu-mi fac probleme, ca bebelusii mai vomita din cand in cand.Asta se intampla seara pe la 10.Dimineata a mai vomat de doua ori cate putin.Am ignorat si acum imi pare rau dar in sinea mea mi-am zis ca o sa vorbesc cu medicul neonatolog cand o sa vina la vizita.Si a venit,i-am povestit,i-am aratat scutecelul .........i-am bagat bani in buzunar........si nimic.nu mi-azis absolut nimic.A plecat.Medicul cu care am nascut a venit sa ne vada iar atunci a vomat din nou ,mai mult.Am vazut spaima din ochii lui.Mi l-a luat din brate si a fugit cu el.L-au dus la terapie intensiva.A stat acolo doua ore fara sa-mi spuna nimeni nimic.Mi l-au adus inapoi.Dupa cateva ore iar a vomat si iar l-au dus la terapie.Copilul meu a fost un fel de mingie de pingpong.A rams peste noapte acolo.Trebuia sa-l hranesc si nu puteam pentru ca avea perfuzii.trebuia sa ma mulg si sa-i dau cu siringa sa manance.dar nu prea aveam ce sa mulg ca nu aveam lapte.Pe cine intrebam ce se intampla imi spunea cu un ton aproape rastit ca e grav.Ca ii trebuie lapte matern.Eu in stresul in care eram ,ca mai mult plangeam,medicii tipau la mine...cum era sa am lapte.nu au tinut cont de faptul ca eram lauza, ca eram sensibila,ca sufeream cand imi vedeam copilul cu perfuzii si nu puteam sa-l ajut cu nimic.Nu pot sa-ti spun ca-ti bani am cheltuit in maternitate ca sa fie bine.Am avut familia aproape de mine,sotul m-a sprijinit foarte mult si toata familia de altfel.Am vorbit si cu un medic psiholog in maternitate.Eram la un pas sa fac depresie.Bineinteles ca medicul neonatolog a fost o scarba pana la final cand m-am externat.Abia Asteptam sa plec din spital.Daca mai ramaneam o zi innebuneam.Acum totul este cat de cat ok.Boala care a avut-o poate reveni.Dar ma rog lui Dumnezeu sa fie sanatos.Pentru ca nu ai unde sa te duci cu copilul,este o nepasare grasa in sistemul sanitar.Multa sanatate si sa ai grija si sa te bucuri de Luca

Salut, Bianca!
As dori sa nu faci public acest mesaj decat dupa si daca tu personal ai sa ajungi la concluzia ca este folositor pentru alte persoane care sufera.
In primul rand iti recomand, daca vei avea timp, sa citesti cartea "Karma pura" scrisa de S.N. Lazarev. Scriitorul este printre cei mai mari terapeuti rusi ai momentului iar cartea arata de ce vin in viata oamenilor diverse evenimente, bune sau rele, dupa cum le percepem noi, dar care, din punctul de vedere al unei logici mai inalte, folosesc sufletului omului. Prima data cand am citit cartea am crezut ca e scrisa de un nebun, dar dupa un an si jumatate in care am observat ca aproape tot ceea ce spunea in carte se regasea in viata, desi inexplicabil, am ajuns la concluzia ca are dreptate. E interesant ca, odata de afli care sunt legile dupa care se da fiecarui om ceea ce are nevoie sufletul sau pentru a-si invata lectiile pentru care a venit pe acest Pamant, dupa ce afli deci aceste legi, lucrurile in viata ti se par mult mai clare, si viata incepe sa se astearna frumos.
Daca te ajuta cu ceva eea ce ti-am scris, te rog sa-mi raspunzi, in masura posibilitatilor pe ****@yahoo.com.
Cu prietenie,
Sebastian

Buna Bianca ma numesc Ramona din Arad am 24 de ani si imi doresc din tot sufletul sa raman insarcinata.Doar gandul ca as putea pierde copilul cand inca nu il simt in pantece ma ingrozeste.Imi pare rau pentru fetita ta... si pentru ceea ce ar fi putut sa fie...iti doresc tot binele din lume.

bianca,medias. Nu sunt suficiente sfaturile,durerea pe care o simti e infinita,te sfasie si te doboara.Naserea unui copil inseamna implinire si totodata atingerea unei stari de fericire suprema,pe care o simte doar mama care da nastere pruncului.Eu ,ca mama as vrea sa-ti fiu alaturi,as vrea sa pot sa fac ceva ,dar stiu ca durerea e nemarginita si nu stiu de unde as putea incepe sa o marginesc.Las asta in seama Domnului, pentru ca el este singurul care ar putea sa te ajute.Te-as ruga totusi sa arunci o privire asupra unei carti scrise de doamna profesor Csiki Ligia,intitulata"Nubiathan si divan pentru parinti si ingeri"am citit doar cateva citate din aceasta carte dar cred ca ar fi un pas inainte.

Buna Bianca.Ma numesc Ileana si am 28 de ani,am un baietel de 8 luni pe care il cheama Mario Gabriel care s-a nascut la 32 saptamani si nu a avut decat 2kg.Pe de o parte te inteleg ce simni si imi pare sincer rau din tot sufletul meu pt. ca acum stiu ce inseamna ca sunt si eu mama si imi era tare frica atunci cand am nascut ca nu stiam ce se va intampla pt. ca nu era termenul si de aceea nu pot descrie in cuvinte ce am simtit si de acee cred ca stiu ce e in sufletul tau.Prea multe nu iti pot spune ca nu cred ca te mai ajuta cu nimic.Iti doresc din tot sufletul sa fii sanatoasa si tu si baietelui tau Luca si sa ai credinta si sa te gandesti ca acel mic ingeras este acum in cer si vegheaza asupra voastra.Tine-o tot asa si fi tare in continuare.Te iubim mult de tot.

De ce nu apar si mesajele in care esti criticata pentru felul in care iti plangi singura de mila? Nu crezi ca esti penibila?

buna bianca ti am mai scris si vroiam sa ti multumesc pentru site ,stiu par aiurea dar pentru mult timp am crezut ca sunt singura si imi puneam intrebarea de ce eu cu i am gresit lui dumnezeu ,pentru ca nu ma duc des la biserica sau poate ca bebelus era obtinut alfel nu stiu mult am considerat c este o pedeapsa sau a fost vina mea .Doamne sunt atitea femei care au avut increderre in medici in mari specialiisti din bucuresti siei au facut atita rau .Imi dau lacrimele mereu cind scriu si cind povestile la atitea femei care cauta alinare pentru piedere dar nu gasesti .cel putin tu ai avut ocazia sa ti fetita in brate ,creda ma este ceva , eu mi am vazut baiatul pe fuga nu m au lasat l vad sotul si parintii.atunci am crezut ca este mai bine acum nu ami sunt sigura .AM aflat ca l puteam boteza si avea unde l plinge a trebuit sa semnez pentru el ca l las acolo DE CE ?.BUCURATE DE LUC A MULTUMESTE I LUI DUMNEZEU PENTRU EL CE ESTE SANATOS SI CA NU I AI IN FAMILIE NOI NASCUTII IN ACEA PERIODA CREDE MA ESTE MAI GREU ASA .NU TI AM SPUNS PINA ACUM IN ZIUA CIND BAIATUL MEU A MURIT IN BURTICA MEA SORA MEA A NASCUT O SUPERBA FETITA .SOARTA A FACUT SA FIM AMINDOUA IN MATTERNITATE UNA FERICITA LA LAUZE ,UNA LA AVORTURI DISPERATA SI FARA PUI .ESTE GREU PENTRU CACI TREBUIE SA UIT DE DUREREA MEA SI SA ACCEPT FETITA SA O VAD CA SA O POATA VEDEA PARINTII MEI TREBUIE SA PLING IN SUFLETUL MEU A EI SA FIE FERICITII VAZUNDU SI NEPOATA , SORA MEA M AINTRABAT INTR O ZI DACA IMI ESTE GREU SA O VAD CE PUTEM SA I SPUN CA DA CA NU VREAU SA O VAD SI PARINTII MEI ?SINGURUL CARE STIE TOATE ASTTEA ESTE SOTUL MEU CARE ESTE SI A FOST ALATURI DE MINE MEREU M A INTELEGE SI MA SPRIJINA IN TOT .PENTRU II MULTUMESC LUI DUMNEZEU IN FIECARE ZI ,EL ESTE SINGURUL LUCRU BUN PE CARE IN AM IN VIATA ASTA IMI PARE RAU CA L AM DEZAMAGIT CA NU IAM PUTUT TINE BAIATUL .SIMT CA M AM DEZAMAGIT PE MINE CUM SA NUL DEZAMAGESC PE EL .AM CITIT DE CURIND INTR O REVISTA CEVA CARE M APUS PE GINDURI SI ARE DREPTATE "VIATA TREBUIE TRAITA ASA CUM NI S A DAT PENTRU CA NI S A DAT FARA SA O CEREM SI NI SE VA LUA FARA SA FIM INTREBATI ".ITI MULTUMESC DIN NOU PENTRU TOT CE FACI SI DACA VREODATA AI NEVOIE SA VORBESTI ITI SUNT ALATURI ORICE AR FI ,PENTRU CA STIU CUM ESTE SA FII DEZAMAGI T DE CEI PE CARE II CREDEAI "PRIETENII"AI GRIJA DE TINE SI DE LUCA DUMNEZEU SA TE OCROTEASCA PENTRU CEA CE VREI SA FACI .SUNT ALATURI DE TINE DACA AI NEVOIE iti las adresa de mail daca ai nevoie vreodata de ea .cu drag sorina

Draga mea, de multe ori m-am intrebat de ce nu face nimeni nimic in tara asta impotriva doctorilor, impotriva sistemului sanitar din Romania... eu sper din tot sufletul sa ai putere si ajutor sa faci ceva....nu am avut ghinionul sa pierd un copil... am norocul sa am o fetita minunata, dar imi aduc aminte cum a fost perioada dinainte sa o nasc si prin ce am trecut in spitalul ala de tot rahatul ( scuza-mi expresia ).A fost o sarcina cu probleme de la inceput..iar in saptamana 28 am fost internata cu hemoragie...am stat internata 2 saptamani. In aceste 2 saptamani nu am avut voie sa ma misc din pat, facea la plosca, mama ma spala, nu aveam voie sa stranut, nu aveam voie sa ma intorc dupa o parte pe alta...hemoragie in continuu... " doamnele " asistente erau foarte catranite de cate ori sunam pe buton sa le spun ca iarasi mi-a pornit hemoragia... veneau cu o falca in cer si una in pamant ca le deranjez in conditiile in casre sotul meu era mai mult la spital decat acasa si alta grija decat sa le bage bani in buzunar, atat lor cat si doctorilor nu avea... dar nici asa nu erau multumite... dupa 2 saptamani de hemoragie, intr-o seara i-au spus sotului meu sa se duca sa imi cumpere niste fiole, pentru ca nu aveau...si cand se intoarce sa vada patul meu plin de sange.. si medicul de garda dand din colt in colt ca nu stie ce sa faca sa opreasca hemoragia... a chemat profesorul si acesta sa spuna ca cine a fost tampitul ala care m-a lasat atata timp cu hemoragie...mi s-a facut cezariana de urgenta si au scos o fetita de 1500 kg.. pe care nici macar nu mi-au aratat-o... apoi stupoare... unde sa duca fetita nascuta prematur? Sa aflam atat eu care stateam pe masa de operatie cat si sotul meu care statea afara ca nu au incubator si mai mult ca nu au nu stiu ce casca,care se pune la prematuri pe cap pentru a i se furniza oxigen...Norocul nostru si al ei a fost ca sotul meu are foarte multe cunostinte si la miezul noptii a inceput sa sune in stanga si in dreapta si pana la urma a gasit undeva un loc , SA CUMPERE acel aparat... Nu mi-am vazut copilul 3 zile, ca nu am putut sa ma ridic din pat... apoi o luna de zile a trebuit sa stau impreuna cu alte mame carora li se aducea copilul dupa 2 ore si care dupa 2 zile prelcau acasa ,,, iar eu ce faceam? eu ramaneam acolo incontinuare? fara copil... ca ma duceam din 3 in 3 ore sa-l hranesc .. in incubator... si mai ale eram data EXEMPLU de asistente...ca nu am stiut cum sa am grija de mine si de aia am adus pe lume un copil prematur ( de parca asta ar fi fost problema )... si cat de greu e sa ai un copil pe care sa nu-l poti atinge...si vai cat sunt ele de norocoase ca au copii sanatosi si sa se gandeasca la mine... ca poate plec acasa cu mana goala... sincer.. imi venea sa le omor... imi venea sa ma omor.. ajunsesem sa ma invinovatesc ca din cauza mea s-a nascut copilul asa... ajunsesem sa ma gandesc din cauza asistentelor tampite ca daca nu aveam acel copil eram si eu bine mersi acasa si numai trebuia sa fiu data exemplu ASA NU...Dar Dumnezeu a vrut ca totul sa fie bine... mi-am revenit.. fetita mea e o dulceata...si viata mea e perfecta acum... Poate ca povestea mea nu are legatura cu acest site " pierderea sarcinii " dar ignoranta din spitale m-a facut sa va scriu... Iti doresc draga mea Bianca multa multa sanatate si fii puternica... ce nu te omoara te face mai tare... sa fii iubita...

buna bianca
ce pot sa-ti spun este ca si eu am doi copii:un baiat pe pamant stefan si o fetita in ceruri alexandra ioana (nascuta la termen ,sarcina atent monitorizata dar cu malformatie de cord)a fost operata la munchen la grobhadern de prof doct heinrich netz s-au descoperit 11 diagnostice plus lipsa splina.fetita mea a fost cea mai frumoasa mireasa pt ca am reusit sa o botez inainte de nenorocire ' deci a fost inmormantata dupa datina.din 2003 25 octombrie si pana astazi imi tarai zilele si incerc sa traiesc prin stefan fratiorul alexandrei . nora *** sibiu

Buna Bianca,
Ma numesc Laura,am 28 de ani si vreau sa ma alatur si eu celor care-ti sunt alaturi si iti trimit atatea ganduri bune.E incredibil cum solidarizeaza oamenii in clipe tragice...durerea e aceeasi indiferent de varsta,etnie,religie,culoare a pielii.
imi pare rau pt ce s-a intamplat,sunt alaturi de tine cu gandul.Sa nu uiti ca toate se intampla cu un anume scop pe care noi poate in viata asta nu-l intelegem,dar nu trebuie sa subestimam felul lui Dumnezeu de a aranja lucrurile asa cum trebuie ele sa se intample.Poate ca tu tocmai ai aflat scopul acestei intamplari prin demararea acestei campanii care mi se pare ft.binevenita...era si timpul ca cineva sa bata si aceste drumuri.Te felicit pt.initiativa si iti doresc sa iti indeplinesti misiunea si sa nu-ti stea nimic in cale.Mult succes si liniste sufleteasca.Te imbratisez cu drag si ma rog pt ingerasul tau de sus.Multa liniste in suflet si pt.toate mamicile care au trecut prin aceasta experienta.
Cami,ingerasul tau o sa fie mereu alaturi de tine,nu l-ai pierdut asa cum crezi,sunt convinsa ca o sa simti toata viata ca te priveste de acolo de undeva...Te imbratisez din toata inima...

Imi pare foarte rau pentru tine... Dumnezeu sa-ti dea puterea sa mergi mai departe...atena,40 ani, targoviste