BIANCA , TE APRECIEZ DIN TOTDEAUNA... ERAM UN COPIL CAND TE-AM VAZUT PENTRU PRIMA DATA..., VROIAM SA AJUNG CA SI TINE... ESTI O FEMEIE PUTERNICA SI FRUMOASA ;"vazandu-te pe toate canalele de stiri nu-mi venea sa cred ca poti trece printr-o asemenea grea incercare, ma doare sufletul de durerea ta stiu cat este de greu, nimeni si nimic nu-ti poate sterge din memorie acele clipe groaznice, bunul D-zeu va fi cu tine si cu fetita ta , cu familia ta chiar daca atunci in acele momente parca nu era cu tine am simtit si eu asta dar cu timpul incepi sa-ti dai seama ca el va vegheaza de acolo de sus si in cartea mare este un destin pentru toti si toti suntem egali in fata lui.Mi-am pierdut tatal era sa-mi pierd cei doi copii din cauza medicilor ,am doi gemeni Gabriel si Claudiu pe primul era sa-l pierd din vina medicilor, numai rugaciunile mamei mele ne-a salvat si pe mine si pe el ,eram disperata , mereu spune-am ca pentru mine D-ZEU nu exista il imploram sa-mi spuna cu ce am gresit pe lumea aceeasta, abia mai tarziu mi-am dat seama ca D-ZEU afost cu noi tot timpul si numai el mi-a salvat copilul ,doctorii dandu-i sanse fff mici de supravietuire,stiu cum este sa i se opreasca respiratia in bratele tale ,stiu cum este sa ceri un scaun pe care sa te asezi si un pahar cu apa la auzul unor asemenea vesti si sa nu t-i se dea , mama fiind la doar 20 ani ,amintirile sunt dureroase si acum dupa 11 ani (baietii avand acum 11 ani).BIANCA sa te gandesti ca nu esti singura cei care te admira iti sunt alaturi, sa plangi ori de cate ori simti nevoia sa o faci ,fiinca micuta ta va fi cu tine tot timpul asa cum tatal meu nu m-a parasit pe mine nici o clipa si de acolo dintre stele ma vegheaza zi si noapte .TE RESPECT SI ITI ADMIR CURAJUL CU CARE VORBESTI DESPRE FIICA TA ,VIATA SA-TI OFERE INZECIT IN LOCUL PIERDERII PE CARE AI SUFERIT-O,IAR BUNUL D-ZEU SA VA PAZEASCA PE TINE SI PE COPILASUL TAU IAR CELEI MICI UN LOC DE-A DREAPTA SA.CLAUDIA

Dumnezeu da fiecaruia atat cat poate duce! Uneori primim necazurile ca pe o pedeapsa, alteori ca o incercare a credintei, alteori ca pe o "palma" pt. a ne apropia de Dumnezeu. Doar El stie motivul durerii noastre si noi, daca privim cu atentie in adancul sufletului nostru, meditand la greselile noastre. Biserica nu ignora acesti copii care oricum vor deveni ingerasi, insa Sfanta Taina a Botezului, ca toate celelalte Taine, poate fi primita doar de o persoana in viata care e de acord cu primirea ei, in cazul bebelusilor fiind de acord nasul(pt. ca Dumnezeu tine cont de libertatea noastra de a alege, si nu ne forteaza sa devenim crstini fara voia nostra). Daca copilul a murit inainte de nastere, el nu mai poate fi botezat, fiindca nu mai e persoana vie, iar sufletul lui e deja despartit de trup si nu poare fi botezat doar trupul, pt. ca de fapt sufletul e cel care se increstineaza prin botez. Daca preotii ar accepta sa boteze un copil mort, ar fi imorali, pt. ca ar insela pe bietii parinti cu o "alinare" ilogica, tinand cont ca sufletul acelui micut e deja la Dumnezeu. Ce ar fi de preferat: sa te minta ca totul va fi bine, botezandu-l mort, sau sa ti se explice adevarul si anume acela ca in momentul in care a murit, sufletelul lui e deja la Dumnezeu, iar trupul nu mai poate fi botezat fara suflet? Adevarul e crud uneori, dar e de preferat. E adevarat ca atat timp cat puiul acela mic traieste in burtica mamei si prin mama,el e o fiinta cu drepturi, adica e om format din trup si suflet, dar in momentul in care sufletul s-a despartit de trup(indiferent ca e in burtica sau in afara ei) el nu mai poate avea aceleasi drepturi cu o persoana vie. E greu de acceptat, dar e mai bine decat sa fii mintit. Biserica se roaga permanent pt. cei vii si morti, si, desi pruncii nebotezati nu fac parte din randul crestinilor, si neputand fi astfel pomeniti in cadrul slujbelor religioase, ei pot fi insa pomeniti de perintii lor in rugaciunea particulara. Si se stie clar ca desi ei nu sunt botezati, Dumnezeu ii va primi in Rai alaturi de ingeri si sfinti, deoarece ei nu au nicio vina ca au murit nebotezati(eventual vina o are altcineva:mama, tata, medicul, intreaga omenire, poluarea, pacatele, nimeni). Dumnezeu inseamna Iubire, Adevar si Dreptate, si deci asa trebuie sa intelegem toate lucrarile lui. Copiii morti nebotezati nu sunt pedepsiti si condamnati, ci doar nu mai pot primi Taina Botezului si automat nici celelalte slujbe, insa ei ajung in cele din urma alaturi de ingeri, in Rai , bucurandu-se de fericirea vesnica, alaturi de sfinti si Dumnezeu. Poate nu ti-a iesit in cale acel preot care sa-ti lamuresca aceste probleme, dar sa stii ca Biserica nu e insensibila la durerile oamenilor, Biserica nu se sustrage de la explicatii, si nici de la a-si asuma responsabilitati. Biserica e alaturi de noi, si spun aceste lucruri din experienta , nu din carti sau din auzite. E greu, e pt. toata viata! Sunt mama a 2 copii si nu-mi pot imagina viata fara ei! Insa in astfel de momente de durere sa incercam sa nu cautam vinovati si sa stropim cu noroi Biserica, pt. ca ea e cea care se roaga permanent pt. noi prin preotii ei, prin crestinii ei, prin Sfintii ei. Din contra, sa ne apropiem de Biserica, sa simtim prezenta lui Dumnezeu in viata nostra prin Sfintele slujbe si prin rugaciuni. Tot la El vom gasi raspuns si alinare! Si sa avem incredere ca va veni acel moment cand vom fi cu totii impreuna in Imparatia Sa, unde vom uita de toate greutatile din lumea asta. Iti doresc, draga Bianca, nadejde in Dumnezeu, credinta, si multa dragoste. Nu-mi pot imagina durerea ta si, recunosc, nici nu vreau sa mi-o imaginez, pt. ca mi-e frica ca nu i-as putea face fata. Esti o mama puternica!

imi pare sincer rau,cred ca e cumplit!am 22 de ani,nu am avut copil dar imi imchipui ca e foarte dureros!IMI PARE RAU,DUMNEZEU SA TE AJUTE SA MERGI MAI DEPARTE

Draga Bianca,
Dumnezeu ne da si incercari pentru a ne face mai puternici, noi nu trebuie sa ne revoltam, ci sa le primim cu bucurie, nu sa ne revoltam... Aminteste-ti ca si Hristos si-a purtat cu dragoste crucea Sa... fiecare dintre noi are o cruce, dar sa stii ca nicio cruce nu e mai grea decat poate omul sa duca. Imi imaginez ca ai trecut ptin momente grele, dar trebuie sa te rogi si vei vedea ca timpul le va acoperi pe toate. Cat despre nelamurirea ta in legatura cu refuzul bisericii de a-i pomeni pe astfel de copilasi la slujbe, iti voi spune urmatoarele. Cu totii cunoastem importanta Botezului, acela e un fel de certificat de nastere spiritual in Biserica lui Hristos, DAR, fii atenta, daca noi nu avem acel certificat nu inseamna ca nu existam!!! La Dumnezeu nu se aplica regulile de drept civil, de asta sa fii sigura. Deci chiar daca fetita ta nu s-a nascut oficial din punct de vedere spiritual in Biserica, sa fii sigura ca si se poate mantui, mai ales ca nu are niciun fel de pacat. Tot ce poti face tu pentru ea e sa te rogi, si mai ales in rugaciunile tale sa ii pomenesti si pe copilasii care sunt ucisi zilnic de mamele lor. Ma bucur ca esti o femeie atat de sensibila si nu uita un lucru, in clipele de suferinta Dumnezeu este cel mai aproape de noi si atunci vede cine suntem noi cu adevarat, pentru ca trebuie sa fim alaturi de El si la bine si la rau... Iti doresc ca Domnul sa iti dea putere sufleteasca si tot ce e mai bine pentru tine si familia ta! Teodora ****

Draga Bianca,
Ai dreptate, nu cred ca exista durere mai mare decat aceea a unei mame. Sper din tot sufletul ca vei reusi sa-ti gasesti pacea si sa ramii numai cu amintirea dulce-amaruie a puiului tau.
Ma numesc Daniela si am o fetita minunata in varsta de 8 ani. Aveam 37 de ani la nasterea ei si am trecut la ”milimetru” de un deznodamant tragic. Din nefericire, totul s-a intamplat numai din ”suficienta” si nepasarea unei doctorite de la Maternitatea Polizu si ma intreb cate mamici n-or fi suferit oare dincauza ei ca si mine.
Am avut o sarcina usoara. Imi doream enorm copilul, si sotul meu de asemenea. Pot spune fara indoiala ca cele noua luni de sarcina au reprezentat perioada cea mai fasta a vietii mele. Ma leganam in vise minunate, eram rasfatata, am citit tomuri intregi despre dezvoltarea si cresterea copilului ia r fetita mea crestsrea voiniceste si exact ”dupa litera cartii” incat fiecare zi era un pas inainte spre minunatul moment in care urma s-o tin in brate.
Contractiile de nastere s-au declansat sera tarziu si pe la ora 4 dimineata m-am internat. Medicul meu imi spusese sa-l chem la orice ora sau sa cer asistentei de la internare sa-l anunte, caci o va face negresit. Se vede ca si prea multa informatie nu este buna pentru ca am abordat situatia cu calm si m-am gandit, dat fiind ca totul mergea bine iar eu nasteam pentru prima data la 37 de ani, ca n-are rost sa chem omul la 4 dimineata cand el urma oricum sa soseasca in zori si urma sa fie anuntat. Gresita judecata! Asistentele l-au anuntat, dar abia dupa ce intrase intr-o operatie. Prin urmare, neputand sa intrerupa operatia, a rugat o colega, in fapt chiar sefa de sectie, sa ma supravegheze pentru un timp.
Presupun ca Doamna doctor n-a fost prea incantata de aceasta sarcina suplimentara, asa incat a efectuat un control superficial. Chiar m-a ”complimentat” spunandu-mi ca m-am ingrasat ”cat o vaca”. Este adevarat, burtica mea parea sa gazduiasca un intreg detasament de copii. Imi amintesc ca unul dintre medicii rezidenti care o insoteau a remarcat ca, dupa parerea lui, copilul pare a fi foarte mare. ”Eh, cat de mare poate sa fie?” i s-a raspuns.
Si asa am fost lasata sa nasc normal un bebe de aproape 5 kg. In plus, la ora cand a sosit, in sfarsit, medicul meu, aveam dilatia completa, bebe se angajase catre iesire dar nu-si putea incheia drumul catre lume pentru ca ultimele vertebre ale coloanei mele ii stateau in cale. Cezariana nu mai era o optiune in acea situatie, copilul era deja brahicardic, in jurul meu s-au adunat in cateva minute toti medicii din garda si se cauta o solutie. Discutau despre mine ca si cand eu n-as fi auzit nimic. ”Ce-i facem? Pierde copilul!” ”Hai s-o suim pe masa! Macar nu se dun amindoi...” .. si tot asa. Cred ca numai doctorul meu a ramas cumva mai calm. S-a uitat la mine si a zis " cu curaj... la urmatoarea contractie.."
Nu cred ca a existat in viata mea un moment in care sa-mi mobilizez toata vointa ca atunci, Cred ca numai disperarea de a-mi pierde copilul mi-a dat putere. La urmatoarea contractie, el mi-a impins cele doua vertebre cu o "unealta" al carei nume nu-l cunosc iar eu cred ca am impins copilul afara, la propriu, cu toata groaza mortii. Durerea a fost sfasietoare, reusita m-a "costat" 37 de fire care au carpit tot ce se facuse ferfenita dar imaginea fiicei mele in mainile mari care o primeau, pe jumatate inca in corpul meu, prim ei strigat din lumea asta, n-o sa mi stearga din suflet nici in clipa mortii. N-a mai contat nimic - nici agonia nesfarsitelor ore de transfuzii in care am numarat de zeci de ori placile de faianta de pe pereti ca sa nu adorm, asa cum mi se cerea, nici mizeria din salile de baie... nimic.
Sigur, au urmat asistentele care ma certau ca merg cu liftul sa-mi vad fetita, neintelegand nici ca abia ma puteam misca, nici ca n-aveam liniste stiind ca dupa asa o nastere grea si ea a r putea sa sufere. Au urmat asiatentele de la pansamente care ma certau ca nu ma sui suficient de repede pe masa. Au urmat nesfarsitele ore de nesomn cand eu, din cauza socului operator si a lipsei de odihna, nu aveam lapte, fetita plangea de foame, iar personalul medical mi-a explicat ca politica maternitatii este sa incurajeze alaptarea la san asa ca nici vorba sa poata primi altceva decat glucoza. M-a ajutat intr-o noaapte o asistenta riscandu-si sluja ca sa aduca 30 ml de lapte de la sectia de prematuri. M-a ajutat colega mea din rezerva care avea prea mult lapte si s-a oferit s-o alapteze. E drept, asistenta de serviciu mi-a explicat dupa aceea cat de inconstienta am fost lasind alta mama s-o alapteze, caci aceasta ar fi putut avea nenumarate boli si copilul ar fi putut sa le ia. Am platit cu cateva nopti bantuite de cosmaruri acea portie de lapte de mama. In fine, in ziua cand trebuia sa plecam acasa, doctorita pediatru mi-a spus ca fetita a pierdut in greutate prea mult si nu ne poate lasa sa plecam. Pierduse 450 de grame, mult fata de alti copii, dar ea a vut la nastere 4,750 kg, asa ca procentual era OK. Pare-se ca numai inginerul dine ne-a salvat de inca o vreme petrecuta in spitalul din care nu-mi doream decat sa fug.
Am incercat sa povestesc usor ironic pataniile mele post-partum numai ca nu-mi dau drumul furiei pe care o simt si acum fata de totala insensibilitate a celor din jur. In definitiv, trecusem printr-o experienta traumatica, eram o epava din punct de vedere fizic ... cred ca meritam un pic de blandete. Si pina la urma, nicio nastere nu este usoara..oricare dintre mamici ar fi meritat mai multa consideratie. Eu stiu ca lefurile sunt mici, inteleg foarte usor ca personalul medical de toate gradele suporta o lupta obositoare si descurajanta cu lipsa celor mai elementare dotari si consumabile, ca pina la urma probabil ca singura sansa sa-ti pastrezi mintea la locul ei este sa privesti lucrurle cu o raceala profesionala. Vesticii au invata insa o lectie valoroasa - aceea a politetii ca obligatie de serviciu. Sincer, ma indoiesc ca si medicii de acolo nu dorm noastea de mila cate unei mame, dar spitalul are proceduri clare, limite bine definite si fiecare este antrenat sa se comporte potrivit diverselor situatii psihologice asa cum stie ce are de facut si fata de varietatea situatiilor terapeutice. Politetea face parte, si ea, din serviciile medicale platite.
Cat despre biserica ortodoxa... nu vreau sa hulesc dar cate preocupari practice in beneficiul credinciosilor in nevoie - si nu ma gandesc numai la saraci - ati vazut BOR intreprinzand la nivel "institutional", sa zicem. Exista si preoti cu har si iubire de oameni, cu sufletul si mintea deschise, dar asta este meritul lor si al credintei lor personale nu al Bisericii Ortodoxe Romane. BOR pare sa aiba o singura problema majora, Catedrala Neamului.
In fine, fetita mea este acum mare si sanatoasa, este desteapta, are o fire luminoasa si-mi implineste viata cu fiecare zi. Aproape ca-mi este frica - parca e prea bine. Totusi, pot intelege prin ce trec mamele care-au pierdut un copil: ani de zile n-am putut povesti ce mi s-a intamplat la nasterea ei fara sa ma sufoc de groaza.
Tie si tuturor mamicilor care au trecut prin tragedia pierderii unui copil, va doresc putere si pace. Daca sprijinul meu va este de folos, ma gasiti la ****@gmail.com

Buna Bianca, Am si eu un baietel, tocmai a facut 2 ani.... e pentru noi ceea ce Luca e petnru tine... nu pot sa spun ca stiu prin ce treci... eu nu am patit asa ceva (chiar daca o buna prietea de-a mea a trecut prin experientza pierderii a doua sarcini)... dar ...sunt alaturi de tine cu gandul... nimeni, nici o mama nu merita sa treaca prin asa ceva....imi pare rau.... Iar ceea ce ai spus apropo de Luca...si eu il mai cert pe Stefan, ma mai rastesc la el, il dau uneori mai incolo cand am treaba si el vrea sa se joace.... dar o sa incerc sa nu mai fac asa.... o sa ma bucur de fiecare clipa cui Stefan al meu
Georgiana, Bucuresti

Ma numesc Iuliana si sunt din bucuresti.Am urmarit aseara emisiunea ta de la "Nasul" si pot sa spun ca am plans ascultandu-te.in urma cu 2 ani,pe 11 februarie am pierdut o sarcina de 14 saptamani.A fost ingrozitor,iar aseara cu tine,am retrait toata durerea si frica pe care le-am simtit atunci...imi amintesc ca seara m-am dus la spital,pt ca incepusem sa pierd sange.Era de garda o doctorita rezident,care in urma consultului mi-a spus ca nu sunt probleme si pot sa merg acasa.Trebuie sa-ti spun ca era un copil dorit,ca nu mai aveam alti copii si venea in viata mea la 30 de ani.A doau zi dimineata la ora 5 eram la camera de garda,plina de sange si cu sarcina deja pierduta.M-am trezit plina de sange si am simtit pur si simplu cand am pierdut lichidul.Nu stiu cum m-am imbracat si am plecat catre spital.Stiu doar ca erau -15 grade afara,dar eu nu le simteam si in cautarea unui taxi,plangeam si ma rugam la D-zeu sa nu-mi ia copilul.Cand am ajuns la spital aceaiasi doctorita mi-a spus"e prea tarziu"dupa care m-a lasat sa zac pe masa in asteptarea sefului garzii ,pt a definitiva avortul acela spontan.Inca mai resimt disperarea si neputinta de atunci,durerea pe care am simtit-o,vorbesc de cea psihica ,pt ca cea fizica nu mai conta si vroiam sa mor.Ma certam cu D-zeu si il intrebam:de ce?Cand am pierdut copilul ala am simtit ca am pierdut totul,pt ca desi avea,putine saptamani de sarcina,eu deja il asteptam...vorbam cu el si il simteam...ma vedeam tinandu-l in brate si il vedeam dormind in bratele mele.M-a ajutat foarte mult sa ies din starea astea ,incet incet sotul meu,redandu-mi speranta ca in viitor vom avea un alt copil.Si asa s-a intamplat.Trei luni mai tarziu am ramas insarcinat din nou.Iar acum am o fetita superba de 1 an,de care sunt nespus de fericita si de care ma minunez in fiecare zi.Dar pe toata periaoda sarcinii ,m-a insotit teama mai ales ca la acea sarcina pierduta nimeni nu stia de ce s-a intamplat asa.La fiecare durere,ma panicam si pot sa spun ca in fiecare seara ma rugam inainte de a adormi si cel putin o data pe luna mergeam la biserica si vorbeam ore-n sir cu D-zeu,rugandu-l sa ma ajute sa-mi tin copilul in brate si m-a ajutat.Acum am momente in care ma uit la ea si nu-mi vine sa cred ca exista,iar atunci cand o iau in brate,simt atata iubire incat ametesc pur si simplu,iar cand mai cade(pt ca este la varsta la care merge deja in picioare)simt ca imi sare inima din piept.As inebuni daca i s-ar intampla ceva.Te felicit ca ai avut taria de a merge mai departe si de a lupta pt toate femeile din tara asta care trec print-o durere asa de mare.Iar in legatura cu ceea ce ai spus aseara si anume ca oamenii nu inteleg ca noi avem nevoie sa vorbim despre asta,ai perfecta dreptate.Nici in cazul meu nu am avut cu cine sa discut,cei din jurul meu,ma compatimeau in tacere,evitand sa pomeneasca ceva in legatura cu sarcina pierduta si incercand timid sa ma consoleze cu fraze de genul"lasa ca esti tanara,e mai bine ca s-a intamplat acum si nu peste cateva luni,etc..."

DRAGA BIANCA,TE ROG SA CITESTI ACESTE RANDURI...
Ma numesc Cristi, am 26 de ani si sunt din Cluj-Napoca. Ar fi nedrept sa-ti spun "imi inchipui prin ceea ce treci", deoarece, sincer sa fiu, este foarte greu chiar si sa-mi imaginez ce poate simti un om intr-o situatie de acest fel. Anul trecut, o matusa de-a mea a fost operata in strainatate(sau cel putin doctorii au incercat s-o opereze, ea fiind bolnava de cancer). Vazand la TV drama prin care ai trecut, mi-am adus aminte de unele lucruri pe care le-am trait si anume momentul cand a iesit doctorul din sala de operatie si ne-a spus ca nu s-a putut face operatia in totalitate, deoarece ar fi fost practic sanse nule de supravietuire, iar dupa cateva minute de discutii, fiul ei a intrebat ce sanse de supravietuire mai exista. Acesta a raspuns suparat ca mai poate trai asa 1-2 ani. N-am sa uit NICIODATA vorbele doctorului: "un an, poate doi..." E incredibil cum ceva te omoara din interior si nu poti decat sa astepti s-o faca, nefiind tehnologie in zilele noastre pentru aceasta boala. Cu acest exemplu doream sa ajung la ceea ce ai spus in acea emisiune in legatura cu modul in care un doctor ar trebui sa prezinte bolnavului situatia, oricat de grava ar fi ea si ai avut multa dreptate. In cazul despre care am scris, doctorul chiar ne-a rugat sa nu-i spunem nimic pana nu vorbeste personal cu ea, a doua zi. Acesta este un alt moment pe care n-am sa-l uit. S-a deschis usa, a iesit doctorul, iar noi nu stiam la ce sa ne asteptam. Am intrat in salon cu groaza, unde am vazut-o pe matusa mea nici fericita, dar nici plangand. Era doar ingandurata... Doctorul i-a spus ca a reusit doar partial operatia si ca va trebui continuata terapia in vederea pregatirii pentru o a doua operatie. Nu stiu daca omul acela chiar a crezut ce spune, pentru ca el a vazut cu ochii lui gravitatea lucrurilor, dar important este ca si acum matusa mea se lupta cu boala, facand tot felul de tratamente prin diverse tari. Daca doctorul i-ar fi spus sec "mai aveti un an, poate doi"... nu stiu ce s-ar fi intamplat. Sper ca nu te-am plictisit cu acest exemplu, dar evenimentul respectiv poate m-a facut sa nu raman indiferent la drama altora. Revenind la fetita ta, vreau sa-ti spun sa nu te iei dupa povesti de genul "preotii spun ca...", pentru ca ei habar nu au. Fetita ta este cu siguranta in ceruri, un inger care vegheaza asupra ta sau poate asupra mea :)
Nu stiu noi ce meritam dupa aceasta viata, insa ea va trai VESNIC si NU este nevoie de un botez pentru asta. Eu nu sunt preot, dar hai sa ne gandim ce este botezul... Este practic o "declaratie" a credintei omului in Dumnezeu. Poate un copil sa faca asta? NU! Chiar si daca are 10 ani tot nu intelege inca aceste lucruri. Daca vei dori candva sa-mi scrii cateva randuri, iti las aceasta adresa(****@yahoo.com)
Cu compasiune,
Cristi

Buna Bianca,
Ma numesc Attila si imi pare nespus de rau pentru ceea ce ti sa imtamplat. Inteleg perfect situatia ta pentru ca si sotia mea a trecut printr-o situatie similiara cand a pierdut o sarcina de 6 luni, fara sa stim de ce s-a intamplat.
Doresc sa-ti comunic ca lucrez la o editura medicala si iti ofer tot ajutorul meu in materie de publicatii (carte/brosura pt. pacienti). Poti sa ma gasesti pe adresa ****@****.ro
Iti doresc mult curaj in campania pe care l-ai inceput. Este un ajutor de nepretuit pentru cei care se afla intr-o situatie similara.

Draga Bianca, imi pare nespus de rau pentru ce ti s-a intamplat si te admir sincer pentru curajul de a-ti impartasi drama. Te admir mai ales pentru ca stiu ca in felul acesta ajuti si vei ajuta si alte mame care au trecut prin ce ai trecut tu. Eu am 26 de ani si inca nu am copii desi mi-as dori foarte mult. Iti marturisesc sincer ca la cate aud ca se intampla in spitalele din Romania imi este foarte frica. Parca se intampla tot mai multe nenorociri si iti mai e frica sa devii mama intr-o astfel de lume......Desi sunt o fire optimista cand vad astfel de situatii ma intristez profund. Iti doresc sa iti gasesti alinare, sa te bucuri de Luca iar gestul tau sa ajute cat mai multa lume.
Bianca , Bucuresti

bunna Bianca, sunt Luminita din Ploiesti si am si eu o fetita de un an si jumte, o chiama Tmieea Maria, este nascuta pe 15 August, sa stii ca sunt alaturi de tine sufleteste si since regret enorm ca a trebuit sa treci prin asa ceva asa de dureros, cuvintele sunt greu de gasit in astfel de momente, insa, trebuie sa fii tare si sa lupti cu durerea si golul care-l ai pt Luca dar si pt fetita ta cre este in ceruri si va fii vesnic alaturi de tine si de fratiorul ei, viata ne rezerva multe bucurii dar si multe necazuri si trebuie sa trecem peste ele, tu ai un suflet pt care trebuie sa fii puternica,Luca, sper din tot sufletul sa treci peste aceste dureri si chinuri si sa fii puternica ca si pana acum sau chiar mai mult, iti doresc muta putere, sai sanatate.

draga bianca,
sunt alaturi de tine ca orice mama care a pierdut sau nu un copil. am acum 2 copii, o fata bianca de 20 ani si un baiat de 18 ani. in urma cu 23 de ani am dus o sarcina 9 luni, dar copilul s-a nascu mort. am suferit atunci enorm, dar sa tic ca timpul vindeca totul. sa nu crezi ca sunt o mama fara inima, mi-as da si viata pentru cei 2 copii ai mei, dar m-am consolat cu gandul ca asa a vrut dumnezeu, sa nu-mi dea primul copil. acum sunt convinsa ca tot ce se intimpla pe lumea asta are un rost, si e dinainte stabilit in soarta fiecaruia. noi ca oameni credem ca soarta a fost nedreapta, dar cel de sus, le stie mai bine si probabil asa a trebuit sa se intample si cu copilul tau. nu te mai chinui ca nu ai nici o vina, dar decat sa fi avut vreo malformatie ireversibila sa duceti o viata plina de suferinta si voi parintii si copilul, consoleaza-te cu ideea ca asa a vrut Dumnezeu, si el stie ce face. Cat despre a ajuta alte femei in durerea lor, nici asta nu o poti face, fiecare trebuie sa ne ducem suferinta pe care probabil o meritam, tot cel de sus stie de ce trebuie sa trecem prin anumite incercari. sa nu crezi ca sunt din vreo secta, sunt ortodoxa, dar am inceput sa merg mai des la biserica, si sa inteleg ce se spune in invatatura crestina. toate se intampla intr-un scenariu al sortii nostre si nu il putem schimba. esti tanara si revoltata, dar crede-ma o sa treca si durerea si e normal asa. nu vei uita niciodata copilul pierdut, nici eu nu am uitat, in fiecare an in data de 21 iunie cand s-a intimplat ma gandesc cati ani ar fi avut fata mea. dar nu a fost sa fie, asta e viata si trebuie sa o acceptam cu bune si rele. daca tu vei dori si dumnezeu va vrea sa-ti dea alt copil asa va fi si fii convinsa ca va fi o.k.
toate cele bune.

Buna Bianca. Numele meu este Emilia, sunt din Giurgiu si inteleg prea bine durerea din sufletul tau. Am trecut si eu printr-o astfel de durere. Dumnezeu mi-a luat primul bebelus la numai 4 luni si jumatate, dupa ce il simtisem cum se misca in burtica.... Nu am uitat cat de greu mi-a fost, faptul ca nimeni nu intelegea durerea prin care trec,dezamagirea, gandul ca poate am gresit eu cu ceva ceea ce l-a afectat pe copilas. Si asa a fost. Un efort fizit pe care nu trebuia sa-l fac a produs aceea ruptura intre trupul meu si bebelusul din pantec... La diferenta de un an si jumatate Dumnezeu parca dorea sa m-a incerce iarasi. Gandul ca l-as putea pierde m-a scotea din minti. Dar nu s-a mai intamplat asta si Dumnezeu mi-a daruit un baietel perfect sanatos. L-am botezat Mario. Cu toate astea nu pot uita ca inaintea lui a mai existat o viata in pantecul meu, o alta persoana total diferita de Mario.
Dar poate Dumnezeu a avut nevoie de ingerasul meu in Ceruri si de aceea l-a luat la El. Sa nu uitam ca si pe Fiul Lui l-a luat, cu toate ca, pe Pamant Hristos a fost supus celor mai groaznice chinuri.
Eu asa ma compatimesc si acum dupa opt ani de zile.
M-a gindesc ca bebelusul meu este in Ceruri m-a priveste si se roaga pentru fratiorul lui mai mic, Mario.
Dumnezeu sa te aiba in grija!!!

draga bianca,
as vrea sa-ti spun ca nu vei gasi niciodata raspunsul pentru pierderea suferita, nu sunt mama dar te inteleg, acum 6 ani sora mea a nascut o fetita prematur pe care o cheama Andreea, a trait o singura zi, o zi in care a zambit si-a tinut mama de mana si a doua zi a murit ( insuficienta respiratorie ). A fost cumplit, nici acum nu pot sa uit fata Andreei cand am luat-o de la morga, nu pot sa-ti descriu acel moment am creezut ca ma scufund incet, incet, arata ca un inger, si singura mea intrebare a fost daca exista un Dumnezeu de ce nu-i lasa pe acesti ingerasi pe pamant? iti doresc sa fi puternica sa te bucuri de Luca, si fetita ta va fi mereu in sufletul tau, si va veghea asupra voastra.
te pup,
Ani

buna Bianca imi pare sincer rau pentru tot ce ti s-a intamplat . Am vazut emisiunea Nasul si apoi am intrat pe site si am citit poverstea ta care m-a impresionat foarte tare. Ti-am scris acest mesaj pentru a-ti spune ca sunt alaturi de tine si sunt convinsa ca fiecare mesaj iti da poate putina putere deorece vezi ca sunt atatia oameni alaturi de tine care chiar daca nu pot sa spuna ca stiu sau isi dau seama prin ce treci (nimeni nu poate stii cat de mare este o astfel de durere daca nu a simtit-o)pur si simplu vor sa-ti trimita un gand bun.
Esti um model pentru toate femeile. Dumnezeu sa aiba grija de tine si de familia ta de pe pamant si din cer.