Draga mea Bianca, nimeni nu merita sa traiasca asemenea momente... Cu toate astea, se intampla si se intampla mai des decat credem noi.
Am trecut de la plans la furie... O furie greu de descris, impotriva neputintei, impotriva legilor, impotriva sistemului medical romanesc.
Ceva trebuie schimbat si trebuie schimbat rapid!!!!
Pe mine, din fericire, m-a ferit Dumnezeu de asemenea nenorocire insa am fost pe punctul de a muri dupa nastere... Am trecut, din nestiinta, cu usurinta peste acel incident, dar ma gandesc daca nu cumva s-a repetat cu alte femei ceea ce s-a intamplat cu mine atunci. Si nu vreau sa ma gandesc ca s-au pierdut vieti asa...
O prietena insa a trecut prin acelasi infern ca si tine. In septembrie anul trecut.
De aceea, cu pumnul strans, indreptat spre nu stiu ce... dar amenintator... te rog sa ma primesti sa lupt alaturi de tine. Sa schimbam ceea ce trebuie schimbat si sa deschidem ochii tuturor.
Sunt Simona ****, din Bucuresti

Buna Bianca, ma numesc Denisa am 26 de ani si sunt din Pitesti. Am aflat povestea ta de la emisiunea Nasul. Sunt consternata, revoltata.... ca se poate intampla asa ceva. Nu sunt mama, dar imi doresc un copil, si dupa ce am citit aceste intamplari sunt infricosata ca si mie mi se poate intampla asa ceva. Nu inteleg cum niste OAMENI-daca ii pot numi asa, care la randul lor au parinti, sunt asa de indiferenti la suferintele semenilor lor. Imi pare rau pentru INGERASUL TAU, pentru faptul ca nu ai putut sa te bucuri de el.
Eu nu sunt o fire miloasa fata de oameni, ci doar fata de animale, pentru ca intotdeanuna am fost de parere ca, noi oamenii, putem razbii, deoarece, suntem inzestrati cu inteligenta, dar dupa ce am citit aceste cazuri iti spun cu regret, ca imi pare rau ca ne credem superiori fata de celelalte fiinte.
Cunosc si eu un caz despre o mama care a patimit enorm pentru copilasul ei... dar, cu ajutorul lui Dumnezeu acum sunt sanatosi amandoi. Medicina, in Romania, se face in bataie de joc, si asta pentru ca, noi OAMENII, fiinte dotate cu RATIUNE, INTELIGENTA, ne batem joc de noi insine, de viitorul nostru.
Ma bucur ca tu, care esti o persoana publica, ai decis sa faci ceva, sa schimbi ceva. Dar desii, o spun cu regret, dar nu ca un repros, tu ai demarat acest proiect doar pentru ca ai trecut printr-o TRAGEDIE. In general doar atunci cand suferim, luptam pentru a schimba ceva, iar acest lucru nu mi se pare normal. Eu cred ca daca toate persoanele publice care sunt si mame, s-ar ridica si a-r lupta impotriva sistemului, si noi, oamenii necunoscuti v-am urma.
Te rog sa ma ierti daca cumva vorbele mele te jignesc, dar eu asta simt, si nu cred ca sunt singura. Oricum te felicit pentru initiativa, sunt convinsa ca in viitor, si medicii romani vor intelege ca ei sunt bariera nostra dintre VIATA si MOARTE, si vor actiona in consecinta.
Sper ca Tragedia prin care ai trecut, sa te intareasca, ca sa poti lupta pentru toti INGERASII care au parasit aceasta lume, inainte de a se putea bucura de ea.

nu am inca un copil, desi imi doresc enorm....dar am fost pusa in situatia s-o mangai pe fina mea care tocmai a pierdut o sarcina...nu am stiut cum sa reactionez....am intrebat in stanga si in dreapta cum ar trebui sa ma comport fata de ea....toata lumea ridica din umeri....ma bucur citind marturisirea ta....ca am tacut ...am strans-o in brate.. am manganiat-o pe par....si am plans impreuna....andreea v

Sunt Loredana si am nascut de 6 luni si din fericire baietelul meu este sanatos dar am vazut emisiunile tale de la televizor si am vizitat si siteul. Vreau sa iti spun ca sunt foarte miscata de imaginile pe care le-am vazut si de marturiile celorlate mamici si nu stiu cam sa-I multumesc Lui Dumnezeu ca totul a fost bine. dar am nascut cu cezariana la indicatia medicului ca apoi sa aflu ca avea nod adevarat la cordon poate ca medicul a stiut dinainte dar ii multumesc din suflet pt recomandare. nu stiu ce as putea sa-ti spun sa te faca sa te simti mai bine dar ce pot sa iti spun este ca imi pare foarte rau si simt o durere foarte mare in suflet pt cele ce ti s-au intamplat. Sustin campania ta si ma bucur ca cineva a reusit sa transforme un subiect tabu in subiect de interes public. Din pacate in spitalele di tara noastra nimeni nu are nici un pic de sensibilitate fata de drama multor femei si asta doare mai ales pt o femeie care stie ce inseamna sa porti in pantec un sufletel si sa il simti crescand sa ii vorbesti sa ii canti etc. adresa mea de mail este ****@yahoo.com si as vrea sa impartasim mai multe lucruri daca nu esti prea ocupata stiu ca iai zilnic sute de mesaje si inteleg daca nu ppoti raspunde la toate. loredana

Buna Bianca
Ma numesc Angela am 40 ani si sunt mama a 2 baieti de 19 si respectiv 10 ani.Te admir de multi ani urmarindu-te in programele tv.,am urmat multe dintre sfaturile pe care le-ai impartasit femeilor despre frumusete,imi place viata ta pe toate planurile(om,artist,cantaret,mama).Regret cu lacrimi in ochi cele ce le-ai trait la cea de a doua experienta maternala dar cu demitate te-ai ridicat si mergi prin viata ajutand alti oameni indurerati sa se ridice.Este minunat ce ti-ai propus sa faci,Dumnezeu sa te ajute,ai mult de daruit celor din jurul tau si poate ca tu ai fost cea aleasa sa faci aceste fapte bune.Cu oameni ca tine ,buni la suflet,sensibili,minunati,frumosi pe interior putem merge mai departe putem evolua spiritual.Incearca sa nu te gandesti ca fiului tau Luca i se poate intapla ceva rau...gandeste pozitiv si va fi bine.Sanatate multe,felicitari si nu uita cat de puternica esti.

Buna sunt george am 14 ani si ma impresionat foarte tare aceasta poveste. IMI PORE FOARTE RAU PT TINE SA ITI FIE BINE ALATURI TE BAIETELUL TAU SI SOTUL TAU PT CA ACUM AI O ALTA VIATA

Bianca, nu pot exprima in cuvinte cat de mult te admir pentru curajul tau, pentru frumusetea sufletului tau (se vede atat de bine din marturisirile tale).
Eu am nascut-o acum aproape 20 de ani pe Oana cu Sindromul Down.20 de ani in care am fost marginalizata.....in care am vazut si am simtit RAUTATEA.
Doresc pentru tine putere de la Dumnezeu, sa ai parte in calea ta de oameni cu bratele intinse catre tine, cu suflete curate si intelegatoare!
Dupa ce am citit randurile tale, pentru prima oara in acesti 20 de ani m-am simtit inteleasa (de tine, chiar daca nu ma cunosti). Parca nu mai simt frica, rusine. Cineva a vorbit pe limba sufletului meu. Iti multumesc!

plingi.....plingi...este singurul medicament care-ti alina durerea pentru ingerasul tau.Am plins cind am vazut emisiunea,si am citit ce ai scris tot cu lacrimi in ochi,ti-am vazut ingerasul si nu am mai avut nici o putere,ma blocheaza durerea oamenilor,si cred ca de multe ori viata e prea dura.Eu am 40 de ani ,si un baiat de 18 ani ,care e sanatos,dar la nastere din incompetenta asistentelor mi-au uitat un pansament in burta,care a putrezit am facut o infectie,am fost in coma...dupa care am avut doua operatii de chist,si suferinta pe care nu o poate intelege nimei.Am avut aproape pe sotul meu care m-a ajutat si sprijinit,mi-a inteles durerea.In urma socului provocat de operatii,la gindul ca nu ma mai trezesc din operatii,am facut o boala de piele pe care o voi duce toata viata....dar multumesc la Dumnezeu ca am trait si mi-am putut creste copilul.Durerea unei MAME nu o poate sterge nimeni si nimic.Bianca fii tare si mergi mai departe pentru Luca si sotul tau,si de acolo din cer cineva te va privii mereu,lupta pentru ce-ai inceput si nu uita ca nu esti singura.

Buna.Ca si tine primul meu copil,un baietel minunat s-a nascut cu tetralogia Fallot.Era in 1991,aveam 22 de ani si din greseala o asistenta mi-a spus in spital ca a murit si ca e mai bine asa ca oricum era boklnav.nu am sa uit toata viata durerea si groaza.era copilul meu indiferent ce avea.Nu murise, a mai trait 5 ani in care mi-a lumit viata.era frumos,destept,cuminte si sensibil,nimeni nu isi dadea seama ca e bolnav.Eram insarcinata cu al 2 copil si a trebiut sa merg cu el la Fundeni la operatie.Dupa 2 luni de spital a murit acolo si 1 luna mai tarziu am nascut tot un baiat.La 2 ani diferenta ma mai nascut inca un baiat care e copia fidela a lui Vladut,numai ca e mai obraznic.Nu pot da sfaturi nimanui cum sa isi poarte durerea,fiecare are puterea lui de a trece peste.Sigur e ca nu voi uita niciodata,inveti sa traiesti cu tristetea,cu regretul de nu putea face mai mult,si nu pot uita ca atunci cand l-am dus la sala de operatie spunea sa nu il las acolo.apoi nu l-am mai vazut.Chiar daca ceilalti 2 sunt minunati,sanatosi el era iubirea mea,primul meu copil.Ce e trist ca nu pot vorbi cu multa lume,fiindca numai cei care au trecut prin asa ceva inteleg.Restul te compatimesc,dar nu pot mai mult si e de inteles.Cred ca nici noi nu intelegeam pe altii daca nu ni sa intampla.Viata trebiu traita si merita fiindca alta nu avem,nu mai putem intoarce timpul iar regretele nu ne aduc persoanele iubite inapoi.nu vom uita,vom invata sa traim cu durerea,pentru noi si pentru cei pe care ii avem langa noi.

Stiu prin ce treci pentru ca si eu traiesc intr-un fel aceeasi drama. Am fost obligata (de ratiune, de modul in care vad eu viata...si Dumnezeu stie de cine si de ce) sa renunt la baietelul meu care s-a dovedit a avea trisomie 21. S-a intamplat in strainatate, au avut grija de mine... nu asta e problema.Chiar si acum insa la aproape un an nu pot sa accept hotararea pe care am luat-o. Si nu accept sa mi se spuna platitudini de genul: "gandeste-te la ce fel de viata ar fi avut" sau "ai facut-o din dragoste pentru el". Cel mai tare ma doare ca nu pot sa le vorbesc celor din jur despre el, cel pe care in sufletul meu il consider a fi copilasul meu. Pentru ei, el nu a existat, ai perfecta dreptate. Pe de alta parte, culpabilizez enorm pentru hotararea pe care am luat-o. Dar asta e crucea mea, pe care trebuie s-o duc mai departe.
Scriu acest mesaj pentru a sugera ca mai e o cale, cea civila, de a obtine recunoasterea unor copii nascuti fara viata. De curand, iata, in Franta, poate fi declarat la starea civila, deci poate primi un nume, incepand de la 16 saptamani de viata intrauterina. Pe langa dreptul de a-i da un nume (deci de a-l inscrie legal intr-o istorie familiala) se obtin si anumite drepturi sociale (cum ar fi concediu de maternitate, sau dreptul de a-i recupera corpul si de a-i organiza inmormantarea). In Franta, asa ceva era posibil inainte pentru copii morti incepand de la 22 de saptamani de viata intrauterina. Acum insa limita a scazut la 16 saptamani.

Numai o mamă te poate înţelege .Îmi pare foarte ,foarte rău .
Din punctul meu de vedere ,este mai bine aşa ... FIECARE SECUNDĂ AL VIEŢII nu ar fi fost decât durere şi chinuri cumplite atât pentru bebe cât şi pentru mămică .
Curaj..., toate mamele din lume sânt alături de tine .

Draga Bianca,am 23 de ani si incercam sa afcem si noi un copil,primul.Imi pare f.rau de pierderea pe care ai suferit-o,un ingeras de copil s-a dus in ceruri,o mana de om nu a fost lasat-o sa traiasca pe pamamnt.Deabia astept sa raman si eu insarcinata si raiesc inca de pe acum cu frica in suflet ca ar putea sa nu fie sanatos.La noi in tara mai grea gasesti medici care sa se implice emotional si care sa fie alaturi de mamele care isi pierd copiii.Capul sus si mergi mai departe,chiar daca durerea nu o sa o uiti niciodata.Fi tare,asta vrea si Emma Nicole.ai avut curaj sa vorbesti de ceea ce ti s-a intamplat.

Ma numesc Mihaela din Bacau si am trait aceeasi drama cand am dus sarcina pana la 6 luni, mergand regulat la doctor si el spunandu-mi ca totul este bine, la 6 luni am pierdut sarcina, a fost cumplit pentru o femeie care isi doreste un al doilea copil, dupa durerea prin care am trecut si situatia delicata in care ma aflam pentru ca am facut o hemoragie puternica si eram foarte slabita, a doua zi dupa acest nefericit eveniment una din asistente a venit la patul meu si cand am intrebat-o unde este fetita mea ea mi-a spus cu nepasare tocmai am dus-o la crematoriu, va dati seama ce am simtit eu in acel momente am facut o cadere nervoasa si mi-a trebuit 6 luni ca sa imi revin din acel soc. la noi medicii si asistentele nu au nici un pic de compasiune pentru o femei aflata in situatia asta. Dar cu ajutorul familiei, am reusit sa depasesc acest moment trist. Si multumesc Lui Dumnezeu acum sunt sanataoasa si am si doi copii minunati.

Buna Bianca!
Sunt Andreea din Bucuresti. Vreau sa-ti transmit ca imi pare foarte rau pentrtu ceea ce ti s-a intamplat si te apreciez pentru taria de caracter de care ai dat dovada facand fata la aceasta grea incercare...
Nu-ti pierde credinta in El nici o clipa!
Te imbratisez, Andreea

BUNA BIANCA.IMI PARE NESPUS DE RAU CEEA CE TI S-A INTAMPLA.TE-AM VAZUT LA TV SI NU MI-A VENIT SA CRED,NU STIIAM NIMIC PT CA EU STAU LA PARIS ACUM SI....SUNT ALATURI DE TINE.TE PUP.CRINA