Se numeste Ioana, a plecat in 26 noiembrie 1996 , are zambet de inger , dragoste de copil si a adus doruri multe. S-a nascut prematur7 luni si a trait 2 saptamani - a luptat sa fie cu noi........nu a mai putut......si au ascuns-o in scutece dupa o usa intr-o camera rece si mica. Au trecut-o ca avorton dar avea certificat de nastere.si au ars-o. Nu am putut uita nimic, nici macar o secunda din cele 2 saptamani, nici bucuriile , nici durerile, dar sunt atenuate.
Am lupus , RH neg si nu mai am copiii - a fost ultima sansa dar.am auzit.o sa mai faci ca esti tanara, poate e mai bine asa ca daca avea probleme...dar nu mai este ea.
CAND ITI MOR PARINTII ESTI ORFAN
CAND ITI MOARE SOTUL ESTI VADUVA,
DAR CAND ITI MOARE COPILUL NU MAI AI NICI MACAR NUME....DOAR DOARE.
Sa nu uitam sa le spunem La multi ani de fiecare data, sa le spunem ca inca ii iubim si nu i-am uitat.
Felicitari si putere suflet minunat.
Nimeni nu ar fi stiut ce mult iti iubesti fetita daca ar fi trait.
Sanatate
avi

Aseara am urmarit emisiunea "Nasul" si m-a impresionat foarte mult ceea ce ai spus tu, Bianca.
Am terminat un postliceal pentru asistente si am facut multa practica pe sectia ginegologie.Am vrut sa vad si eu intr-o zi cum se face un avort; dar de atunci am ramas socata.Infiemiera de acolo mi-a zis ca fatul se arunca la wc si se trage apa.Aseara ma gandeam uni cu cata usurinta is "arunca" propriul copil
la wc si alti cu cat drag il asteapta si din pacate nu mai e...
Dumnezeu sa va intareasca pe voi toate mamicile care a-ti trecut printr-o asa mare tragediei.Lidia-viitoare mamica Sper

nu mai au rost cuvintele ...sunt de prisos,dar viata merge mai departe.pari o femeie puternica si esti frumoasa.am si eu doi copii un baietel si o fetita pe care ii iubesc enormsunt vita mea fi tare bianca fi tare gindeste-te ca puiul tau este sus, pentru ca DUMNEZEU are nevoie de ingeri,si te priveste si nu vrea sa te vada trista poate v-a venii innapoi intr-o zi cind tu o vei chema si v-a fi linga tine .indreapa-ti privirea asupra baiatului tau si o vei vedea si pe printesa ta.sunt multe meme care au trait drama ta si din anumite motive nu pot sau nu vor sa mai vorbesca despre asta.te sarut si ai grija de tine si de luca...te saruta mirela **** din timisoara

MARIA,RM.VALCEA M-A IMPRIOSIONAT GESTUL TAU.SUNT MAMA,AM UN BAIAT DE ZECE ANI SI DACA I S-AR INTAMPLA CEVA N-AS MAI PUTEA TRAI.AM AVUT O SARCINA CU PROBLEME DAR IN MATERNITATILE NOASTRE DOCTORII SUNT INTERESATI NUMAI DE BANI.CAND AM AJUNS ACOLO DOCTORUL M-A CONSULTAT SI A PLECAT.AM ASTEPTAT PANA DIMINEATA CAND A VENIT ALT DOCTOR.AM GASIT O ASISTENTA CARE M-A INVATAT CUM SA SA MA DESCURC SI AM REUSIT SA NASC.COPILUL A AVUT MICI PROBLEME L-AU PUS LA INCUBATOR CU PERFUZII.NIMENI NU MA AJUTAT DECAT DACA DADEAM BANI.ALT COPIL N-AM MAI FACUT DIN CAUZA REPULSIEI PE CARE O SIMT CAND MA GANDESC CAT AM SUFERIT ATUNCI.TIE BIANCA MACAR T-I S-A VORBIT FRUMOS ,AI PUTUT SA PLANGI IN LINISTE ,AICI T-I SE VORBESTE URAT ,RAMAI DEZUMANIZAT.

imi pare rau. stiu ca e putin spus dar traim in Romania .Si eu am trecut de 2 ori prin situatii asemanatoare ma doare sufletul sa-mi aduc aminte.Te-am plans pe tine dar cred ca in acelasi timp m-am plans pe mine. E greu .Sufletul meu tremura de frica sa nu se intample nimic cu Flavius care este toata viata mea si care din cauza unor cadre medicale de la o operatie de polipi am ajuns sa-i facem transplant de cornee la SZEGET .Noroc ca acolo sunt medici dar si oameni cu suflet .

Buna Bianca,
Ma numesc Violeta si sunt din Tecuci.Aseara am pierdut emisiunea "Nasul" dar acum am reusit sa o vad in reluare. Imi exprim si eu parerile de rau si incurajarile si felicitarile care au fost postate pana acum. Recunosc, eu nu pot spune ca stiu sau inteleg prin ce treci. Eu nu am reusit sa ma bucur decat 10 saptamani de bebelusul meu, pt ca la primul echograf, cand asteptam sa vad micuta viata din burtica mea, am primit o veste cumplita: sarcina oprita in evolutie ( era prea mic pt varsta sarcinii si nici nu i se auzeau BCF-urile). Imediat am vorbit cu logodnicul meu si am sunat alt medic, pe doctora cu care colaborasem profesional , la desfasurarea unor campanii, deci ne cunosteam. Cu parere de rau si doctora mi-a dat aceeasi veste ( dupa aia ma consultat si al 3-lea medic- acelasi diagnostic).
Asa ca a trebuit sa fac un avort terapeutic, fiindca bebe era mort de 3 saptamani. Au trecut 2 saptamani de atunci si chiar daca toti cei din jur, inclusiv alti 2 medici ginecologi (si 2 echografe) pe care i-am consultat ( asta ca sa fiu sigura de diagnostic!), barbatul pe care-l iubesc si care ma iubeste ( acum am realizat merea iubire dintre noi!), rude, prieteni au incercat, fiecare dupa puterile lor, sa ma ajute sa trec peste...
Daca am reusit sa regasesc speranta, azi, citind povestea ta si a celorlaltor mamici am realizat ca frica nu m-a parasit. Acest bebe a venit fara sa fie programat, chiar nu ne gandeam la ideea de a ramane insarcinata acum, chiar daca eu de 2 ani astept clipa asta ( atunci mi-am facut toate analizele prenatale si am ales si numele viitorului copil, o fetita, MARIA). Dar eu sunt dintr-un mic oras din Moldova unde in septembrie inundatiile ne-au distrus casele si au pus la grea incercare viata noastra si sanatatea: in octombrie am fost la medicul meu ginecolog sa-mi fac testul Babes-Papanicolau ( pe care-l fac in fiecare an, de cand mama mea a murit de cancer de col uterin) si sa vorbesc cu medicul daca faptul ca am stat aproape O noapte in apa pana la brau si apoi cateva zile in mal, incercand sa mai salvam ce se putea din casa noastra. Analizele au iesit bune, eu nu aveam probleme dar mi-a dat sa fac 10 fiole de moldamin, deoarece aveam ovarul stang putin inflamat. Ne-am protejat in perioada fertila 9 asa am considerat eu atunci) dar surpriza... pe 15 decembrie am facut un test de sarcina (in urma unor simptome) care a iesit pozitiv. Nu pot descrie fericirea mea de atunci, imi tot spuneam ca Dumnezeu mi-a luat mama, casa dar mi-a trimis in loc un barbat bun, sensibil si iubitor si acum copilasul mult asteptat.
Dar nu a fost sa fie! Acum am stat mult si ne-am gandit, si am decis ca intai sa ne facem toate analizele (cele facute in timpul sarcinii sunt bune). Am aflat ca in analizele prenatale tb incluse si mycoplasma, ureaplasma si CITOMEGALOVIRUSUL, apoi de identificarea unor anticorpi responsabili de oprirea in evolutie a sarcinii: Anticorpii antifosfolipidici (anticardiolipinici şi anticoagulantul lupic). Stiam ca eu am Rh negativ iar iubitul meu pozitiv, dar ne-am informat si stim ca se face control pe toata perioada sarcinii si daca sunt probleme se fac dozari de anticorpi.
In mare asta e povestea mea! Ce vreau sa spun e ca uneori nu tb sa-i lasam numai pe medici , sa ia ei decizii in numele nostru. Unii mi-au spus ca informarea asta uneori poate fi daunatoare, dar eu nu gandesc asa. In momentul in care decidem sa avem alt bebe, macar voi fi facut tot ceea ce a tinut de mine. Voi merge la medic inca din momentul in care aflu ca sunt insarcinata, acum am fost la primul control la 6-7 saptamani, iar la echo la 10 saptamani.
Iar relatia cu medicii, asistentele o putem schimba si noi. Nu ai incredere intr-un medic, cauti altul cu care poti vorbi deschis nu numai despre lucrurile frumoase ci si despre framantari, indoieli, deznadejdi.Si dupa mine cel mai important lucru e sa-ti dea informatii, sa stii cu ce te "lupti", sa stii ce ai de facut in viitor, cum poti inlatura aspectele negative. Eu o consider o dovada de respect! Recunosc ca eu, in scurta perioada de graviduta, am fost tratata cu blandete, chiar daca "vestea oribila" mi-a fost data direct si fff clar: " Imi pare rau, dar e sarcina oprita in evolutie. 99%, nu-i gasesc bataile inimii".
Si eu m-am gandit,de atunci, ca pot face ceva pentru cele care , asemeni mie au trecut prin experienta aceasta sau prinr-una mult mai dificila, mai dureroasa.
Sunt psiholog, acum lucrez intr-un liceu, dar urmez cursuri de specializare ca terapeut de cuplu si familie. In orasul meu colaborez cu medicii specialisti,organizand diferite campanii de informare si de prevenire. Cunosc femei si barbati care au trecut prin experiente asemanatoare, sunt colegi, prieteni sau numai simple cunostinte. Eu cred in puterea acelor "grupuri de sprijin", cred ca numai comunicand si primind ajutor, respectand dreptul fiecaruia de a suferi si de a-si manifesta durerea in felul luireusim sa trecem, atat cat se poate, peste.
Cred ca ma opresc aici, eu am plans cat am avut nevoie, chiar si pe strada, si le spun si celorlalti sa planga daca simt nevoia, fara frica si rusinea de a fi priviti de cei din jur dezaprobator sau mais tiu eu cum!
Acum iti doresc si tie ce-mi doresc si mie: sa treci asa cum simti si stii tu cel mai bine peste durere, sa te bucuri de baietelul si de logodnicul tau, sa te bucuri de amintirea "pustoaicei" tale ( mi-a placut cum i-a spus moderatorul, asa-i spuneam si eu bebelusului meu)si sa ai puterea sa duci pana la capat ceea ce-ti propui sa faci.
Cu multa dragoste, Violeta

sunt si eu o mama care si-a pierdut copilul.S-a intamplat in anul 1994,cand dupa doi ani am ramas insarcinata,dar avand probleme cu o menstruatie neregulata nu am stiut ca sunt insarcinata,am fost la un control ginecologic acuzand dureri de burta,mi s-a ziz ca am o raceala si mi-a dat tratament cu un antibiotic puternic,eu de fapt eram in prima luna de sarcina.dupa alte doua luni am fost din nou la acelesi medic,daca il pot numii asa,atunci m-a internat sa imi faca o ecografie la care a vazut chist ovarian,a doua zii eram deja pe masa de operatie,ne fiind anesteziata total am auzit cand cineva a spus"nu mai taiati domn`doctor e sarcina nu chist".In nemernicia lor nu au recunoscut niciodata ca nu mi-au scos nici un chist,dar nu conta eu eram fericita ca o sa am un copil pe care il asteptam de mult timp.Am avut o sarcina normala,cu controale,ecografii ,toate fiind ok,a venit si ziua nasterii spre nenorocul meu acelasi dr.de garda m-a last o jumatate de zii sa ma chinui fara sa i-a hotararea de a-mi face cezariana cu toate ca stia ca trecusera doar cinci luni de la prima taietura,pana cand o alta d-na dr.i-a zis direct sa faca ceva macar sa o considere ca pe o compensatie pt.greseala facuta cu luni in urma.a doua zii aveam sa aflu ca baiatul meu avea o malformatie la inimioara,a urmat trimiterea la Timisoara unde avea sa mi se dea condamnarea,nu se putea face nimic,si nici nu se putea stii cat va trai.E groaznic de dureros sa traiesti cu frica ca la orice moment cand te uiti spre copilul tau el nu va mai respira.Aveam cosmaruri in noptile in care adormeam ca ma trezesc si nu mai respira.Emult de povestit si trist,am crezut ca o sa mor si eu,dar in acelesi timp refuzam sa cred ca este adevarat,Bogdan-Cosmin,asa l-am botezat acolo in spital,se dezvolta normal,nu zicea nimeni ca este condamnat la moarte,de ziua mea la o luna si ceva de la nastere mi-a facut cel mai mare cadou din viata mea:mi-a zambit,poate o sa se spuna ca fiind asa mic nu e posibil dar eu si acum vad acel zambet,era singurul cadou pe care era sa il primesc in aceasta viata de la copilasul meu.A trait trei luni,dar acasa am stat doar in ultimile doua saptamani,a murit in pat langa mine,de fapt a adormit si nu s-a mai trezit.Toata aceasta drama s-a intamplat multumita acelui medic care mi-a dat acel tratament,am fost mult timp suparata pe dr. pe viata,destin chiar pe D-zeu.din cauza socului si a supararii,mai ales ca eu fiind prin spitale am incercat sa imi ascund durerea fata de fam.si fata de cei din jur,m-am imbolnavit de hipotiroidism care a dus si la alte dereglari,dar cea mai grea consecinta a fost ca nu am mai ramas insarcinata niciodata.dar cea mai mare problema a mea a fost ca din frica nu am putut niciodata sa iau hotararea de a face un tratament in acest caz,imi spuneam ca daca prima data din cauza unui nefericit de tratament luat fara voie s-a intamplat nenorocirea,ca sa fac cu buna stiinta un tratament iar la final sa se intample din nou ceva rau mai bine ma consolez cu aceasta soarta de a nu avea niciodata un copil.Dupa atatia ani in care am mai povestit aceasta nenorocire,acum iti multumesc Bianca ca mi-ai oferit acest prilej de a o scrie ca pe o carte,si surprinzator parca ma simt mai usurata,am plans si aseara la emisiune,dar am plans si azi cand am citit randurile tale,nu sunt o persoana care stie sa dea sfaturi,calitatea mea este de a stii sa ascult,tot ce pot face este de a-l ruga pe D-zeu sa iti dea putere de a merge mai departe,sanatate si bucuria de a-l avea pe Luca sa iti umple sufletul ranit.Aceasta tragedie de viata s-a intamplat in orasul Petrosani iar eu ma numesc Adriana

Stimata Doamna Bianca Brad,
Inainte de toate marturisesc ca am citit cu deosebit interes tot ceea ce este scris mai sus, emotia care a insotit aceasta lectura fiind una imensa. Intamplator sau nu, activam in acelasi mediu, eu fiind regizor de teatru liric. Poate si datorita acestui fapt realizez poate mai bine drama prin care treceti. Primiti va rog toata stima mea pentru modul distins si discret cu care faceti fata acestui moment coplesitor. Sunt barbat, nu am copii, deci departe de mine de a trece prin astfel de momente insa imi imaginez ca este ceva cumplit. Ador insa copiii. Existenta mea se datoreaza tot unei drame, am avut un fratior care a murit la sase ani in urma unei operatii pe cord( malformatia data de la nastere) iar mama mea nici acum la trecerea a 40 de ani de la cel eveniment nu este impacata cu soarta , desi la 2 ani de la moartea fratiorului meu m-a nascut pe mine.Faptul ca am un fratior pe care nu l-am cunoscut imi creaza evident un sentiment de durere , asa ca imi pot imagina ca acest sentiment este mult amplificat in cazul unei MAME. Stimata Doamna, doresc sa va spun ca in orice actiune pe care doriti sa o intreprindeti, actiune in care as putea sa va fiu de folos puteti conta pe sprijinul meu sincer si neconditionat. Nu stiu unde si cum as putea sa imi fac cunoscute datele de contact. Primiti va rog stimata Doamna Bianca Brad, marele meu respect. Horia ****

Ştiu ce poate simţi o mama, ştiu ce înseamnă durerea ,ştiu ce înseamnă să-ţi pierzi un copil , şi să treci prin alte două încercări aproape identice . A doua naştere a fost o fetiţă după un an şi două luni dupa naşterea primului meu băiat, Sebastian, bucuria a fost mare ,dar au început multele probleme care au devenit pe parcurs singura noastră prioritate.Născută cu megacolon,cu chin am reuşit să ajung la 7 luni pentru a putea fi operată.Din provincie ,am ajuns la Bucureşti la Grigore Alexandrescu chiar dacă era pe vremea lui Ceauşescu . medicii s-au purtat foarte ,foarte bine, si răbdători cu mine...restul nu mai conta ci doar speranţa că am să ajung să o duc acasă sănătoasă.După două intervenţii am venit acasă fericiţi şi ....nu adurat decât un an când s-a pornit o hemoragie internă foarte mare ,trimisă la timp de un medic din oraşul nostru mic ,la spital judeţean unde aşteptam ,aşteptam să văd ce se întâmplă,am fost trimise în salonul mamelor .După un timp nu am rezistat să nu o văd ,ştiind că la Bucureşti am stat o lună şi jumătate internată,dormind pe un scaun,lângă incubator, şi acum nu-mi dau voie,am mers în salonul ei şi era singură, era liniştită ...dar am observat ceva, era prea transpirată şi ea a mai trecut prin astfel de momente ,am stigat,am ţipat să vină cineva ,Avenit şi mi-a explicat că nu au putut să-i găsească vena şi de aceea nu aprimit sânge.Luată atunci pentru ai prepara o venă,am văzut prin uşa între deschisă că nu mai curgea nici sînge când a tâiat-o...după puţin timp au venit şi mi-au adus cerceii ...pentru că murise.Medicul care a fost de gardă a făcut totul pentru a vedea cauza morţii...în urma analizelor făcute la Fundeni am ştiut că viaţa noastră va fi un calvar..am riscat şi ştiind că orice copil vom avea ,vom avea mari probleme,dar nu-l puteam lăsa singur pe fiul nostru ,Sebastian, singur la părinţi...poate am fost putin egoistă ,După doi ani am născut o fetiţă mare,sănătoasă ,dar cu aceleaşi mari probleme de sângerare.Am ştiut ce avem de făcut de câte ori se pornea o hemoragie ,uneori săptămânal ...uneori lunar când cu băiatul când cu fetiţa noastră, Silvia. Anii au tecut ,acum băiatul este medic, fetiţa va deveni peste doi ani tot medic şi îşi vor lua în mână viaţa familiilor lor,şi poate vor avea norocul lor,să aducă bucurie părinţilor care au fost nedespărţiţi de ei .Prea mult dar mie îmi face bine descărcarea sufletească ,lacrimile când îmi vin , nu mă feresc să arat prin ce am trecut .Viaţa de întăreşte ,necazurile mai mult ,dar te unesc deopotrivă...

Buna Bianca ,am doar 23 de ani , nu sunt casatorita dar sunt impresionata de ce ai povestit aseara la B1 ,eu mi-am pierdut talal in urma cu 4 ani si a fost ceva cumplit pt mine. Pot spune ca inteleg suferinta prin care treci si ma bucur k tu ai putut sa scrii ceva despre aceast lucru prin care ai trecut. In acele momente si eu am fost o alta persoama . Socul a durat 1 1/2 an ,timp in care am fost o alta persoana. Cred ca mi-ai dat si mie o lectie sa me exteriorizez, sa-mi traiesc momentele pt ca nu poti mai tarziu ,sa-ti plangi tatal ,fiul , fiica, mama sau pe oricine drag. Felicitari ,eu am invatat ceva aseara de la tine , sa fiu puternica asa cum si tu esti .

Draga Bianca,
Acum 15 ani daca citeam acest articol cu siguranta spuneam ca nu e nimic, bine ca poti ramane insarcinata. Si asta pentru ca eu pret de 15 ani nu am putut ramane deloc insarcinata. Acum 2 ani eu si sotul meu ne-am decis sa infiem o fetita pentru ca timpul trecea si noi ne doream din de in ce mai mult un copil. Pe 1 februarie am adus-o acasa pe Ioana. Pe data de 29 martie 2006 am aflat ca sunt insarcinata. Un miracol de-a dreptul. Anastasia cea dea doua fetita a noastra nu mi-a creat nici o problema in timpul sarcinii. Dar nici una. Un pic mai mult lichid amniotic am avut si eu dar nu ingrijorator. Ramanand insarcinata mi-am dat seama ca oricat de mica sau mare sarcina cand o pierzi e cumplit de dureros. Cand aveam 6 sau 7 luni cineva mi-a spus de o cumatra a ei ca a pierdut sarcina la 8 luni. A fost cumplit pt a cea femeie iar nepasarea medicilor din Roman de unde sunt si eu a fost iar "la mare inaltime". Aceasta intamplare si stiind conditiile mizere din spital inca de cand o vizitam pe Ioana pina s-o iau acasa (gandacii umblau pe patutul ei nestingheriti in spital)la care se adauga si indolenta si nepasarea personalului din spitalul municipal Roman m-au determinat sa nasc la Bacau unde am descoperit mult mult mai mult interes si grija pentru femeile care se duc sa nasca acolo. Povestea mea e una din cele mai frumoase si mi-ar placea tare mult sa ti-o spun. Te simt foarte aproape si-ti sunt alaturi cu toate gandurile mele bune. Te admir pt tot ce faci si continua sa lupti pt viitoarele mamici ca e nevoie tine. Avem nevoie de tine. Poate reusesti sa aduci un pic de bunatate in sufletele medicilor.

buna ma numesc mihaela si sint o viitoare mamica am 7luni iar aseara la nasu mai facut sa pling pt. ca mai pus pe ginduri ce greu este sa pierzi pe cineva imi doresc sa ai putrea sa treci peste .

buna bianca,i-mi pare sincer rau pentru ce ti s-a intamplat.Ma numesc Nico..,sunt din Prahova si am un ingeras de baietel de 11ani.In urma cu 12ani am trecut si eu prin ceva asemanator cu ce ai patit tu.Eram insarcinata in 5luni,urma sa am o fetita....dar........am pierdut sarcina.Tin minte ca era ora12,(eram internata in spital...pentru ca din momentul in care am intrat in luna a patra de sarcina au aparut si problemele),urma sa mergem la sala de tratament,dar nu am apucat sa mai ies din salon pentru ca mi s-a facut rau,tare rau si in clipa urmatoare am pierdut sarcina singura acolo in salon.Nu a durat mult,a venit asistenta,medicul...nu mai stiu foarte multe din acel moment decat ca mi-au luat fetita,pentru ca urma sa am o fetita.A fost groaznic,in fiecare zi de atunci ma gandesc la ea...pentru ca efectiv eu am fost prima care a vazuto in clipa cand am pierdut-o...Ii pusesem si nume...as fi vrut sa o cheme Andreea-Bianca.Poate asa a vrut Dumnezeu...la un an dupa cumplita tragedie am nascut un ingeras de baietel,dar mi-ar fi placut sa creasca langa surioara lui.Numai cine a trecut prin asa ceva poate sa-ti inteleaga durerea,i-mi pare tare rau pentru ce ai patit,sunt alaturi de tine chiar daca nu te cunosc decat de la televizor,si sprer ca Dumnezeu sa-ti dea puterea sa depasesti acest moment cumplit din viata ta.

Draga Bianca ,
Sunt din Suceava , sunt mamica si as vrea sa ajut ca voluntar in campania ta. Te rog nu ezita sa ma contactezi in caz de nevoie ....nu stiu ...poate in cazuri din Suceava ........Sa-ti dea D-zeu putere si iti multumim ca ai fost atat de deschisa si de sincera . Te admir mult si....crede-ma ca sufar alaturi de tine.....Te rog fii tare !
Rodica

Bianca, imi pare rau pentru pierderea pe care ai suferit-o.Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si putere sa treci peste ea.Daca ai timp si rabdare du-te la un preot intelegator cu care sa vorbesti, daca nu gasesti unul de mir, incearca sa mergi la o manastire unde sunt sigura ca vei gasi un preot care sa te asculte si sa te ajute,calugarii au mai mult timp liber si mai multa rabdare, chiar daca par mai aspri.Imi pare rau ca nu iti pot recomanda pe nimeni fiindca sunt din provincie, nu din Bucuresti, dar pe mine ma ajuta mult acest lucru, mai ales spovedania.Corina A., Iasi