Felicitari pt indrazneala de a deschide un drum nou si solidaritate deplina cu doamnele care au trecut prin asemenea drame. Sufleteste aproape, Mihaela - 53 ani, Focsani.

Bianca imi pare sincer rau.Nu am cuvinte sa iti spun cat e rau imi pare.Sper ca vei reusi sa treci peste toate acestea si sa iti iei viata de la capat.Nu uita ca acolo sus exista Dumnezeu care iti va da puterea sa treci peste toate astea si te va ajuta.Te rog daca vrei sa imi dai id-ul tau.Condoleantele mele.Lorena,Buzau

Buna Bianca, ma numesc Andreea, am 21 ani. Nu am copii inca. Vreau sa-ti spun ca imi pare rau. Dumnezeu sa va ajute.

Buna Bianca.Iti scriu in ideea ca daca citesti tristele noastre experiente, iti va fii mai usor sa treci peste durerea ta.
Azi este o zi foarte trista din viata mea. Am pierdut prima sarcina care era de 6 saptamani....si este atat de greu.
Aseara te urmaream la una dintre emisiunile la care ai participat, si am inceput sa plang pentru ca vorbeai atat de frmoas si aveai atata dreptate. Incercam sa ma pun in situatia ta,dar era prea dureros.
Astazi....plang pentru mine...Astazi chiar sunt in locul tau...
iubesc enorm copiii, la fel si sotul meu. Am inceput sa visam cum va fii cand se va naste primul noastru copil, iar dintr-o data.....totul s-a spulberat.
Cand te-am auzit ca ai avut sentimentul de rusine, nu te-am inteles, dar azi acelasi sentiment il am si eu. Nici nu stiu ce sa le spun celor care ma intreaba de ce am pierdut, pentru ca in realitate nici eu nu stiu cauza. Nu mi-a spus-o nimeni, iar eu nu reusesc sa o gasesc.
Of Doamne ce greu poate sa fie...
iti doresc ca Bunul Dumnezeu sa va daruiasca putere sa va cresteti baietelul, multa sanatate si credinta ca are grija de ingerasii nostrii. Poate intr-o zi ii vom putea cunoaste si strange in brate....
Claudia

Greu...nu pot spune in cuvinte ce greu mi-a fost cand am citit ceea ce ai trait tu si multe alte mamici care si-au impartasit aici trairile...Am plans...am plans mult pentru ca am simtit si eu intr-o oarecare masura ceea ce ati simtit voi...si va intreb...daca pe mine m-a durut atat de mult ce am citit, oare pe voi cat v-a durut ceea ce ati trait???Am 25 de ani si am si eu un baietel de 2 luni.Nu vreau sa ma gandesc ca ar putea pati ceva vreodata...nu cred ca as rezista incercarii acesteia.Nu pot decat sa spun ca imi pare nespus de rau ca noi, oamenii, suntem uneori supusi si unor astfel de incercari.Nu e corect...si nu putem face nimic...si totusi...Sufleteste sunt alaturi de tine si de toate mamele care au trecut prin experiente asemanatoare si ma rog ca Dumnezeu sa ne ocroteasca in continuare si sa ne dea puterea de a trece peste toate incercarile vietii.As vrea sa pot sa iti spun sa zambesti pentru ca fetita ta sa rada si ea atunci cand te va vedea zambind,...dar tu stii mai bine decat mine ce e de facut, si ca lucrul acesta e foarte greu de facut.Sa iti dea Dumnezeu un ingeras de fetita in adevaratul sens al cuvantului si sa te bucuri de ea alaturi de baietelul si de sotul tau.Ana, Pitesti.

Draga Bianca,am urmarit emisiunea Nasul si astazi am vrut sa citesc rindurile tale.Marturisesc,iti scriu printre lacrimi.Te admir si te respect pentru puterea ta,pentru tot ce ai simtit pentru acest ingeras plecat prea curind dintre noi.Esti o mama minunata.DUMNEZEU sa iti dea putere sa mergi mai departe si cred ca acolo printre ingeri fetita ta e fericita pentru ca are o mamica minunata.Iti multumesc pentru rindurile scrise si pentru ca mi-ai dat voie sa inpartasesc durerea odata cu rindurile pe care le-ai scris.Cu riscul de a ma repeta iti spun ca te admir foarte mult.DUMNEZEU sa te binecuvinteze pe tine si familia ta.DOMNUL sa o vegheze pe micuta Emma Nicole.

Am revenit. Nu ma lasa sufletulca nu te incurajes si totodata sa-ti povestesc experienta mea.Acum 3 ani am intat in spitalul municipal in stare de travaliu pentru a aduce pe lume o bomboana de copil..mari-elena . Dupa 2 ore perecut in triajul spitalului [ eram un copil mai timid nu aveam curajul sa urlu ca sunt nepoata lui cutare ] am stat pana am simtit ca nu mai pot merge ..pe un scaun , neasistata , cand toata lumea trece pe langa tine nepasatoare. Nu am mai rezistat si am chemat-o pe persoana potrivita si dusa in camera de travalui in 5 min , toata luma roia in jurul meu , doctorul un om extraordinar [ tin prin aceasta cale sa i-ai multumesc ca este cel mai sufletist doctor din tot spitalui Dr Trofin ].In camera alaturata o alta femeie se chinuia sa aduca pe lume un copil... peretii fiind foarte subtiri ,din placaj mai exact,se auzea fiecare cuvant
iubita mea !!! daca nu ai 6 mil nu i-ti fac cezariana , altfel nu se poate , in jumatate de ora i-ti moare copilul in 2 ore mori si tu ,asa ca gandestete bine de unde faci rost de bani !!!
te rog mult crede-ma .. acesta experienta m-a socat
doctorit-a respectiva a iesit din sala foarte linistita si a dat ordin asistentei ca atunci cand pacienta are bani sa fie chemata ca o va opera
doamne , parca si acuma ai aud plansul inabusit si vlaguit al fetei care se ruga la doctorita sa nu o lese ca v-a muri!!!
Intradevar nu a murit dar a nascut cuajutorul femeii de servici care i-a facut o perfusie si a asistentei ...ma duceam sa ma plimb pe culuarul spitalului ,ca in salon nu mai rezistam ,,cea ce am vazut m-a socat[
femeia de servici urcata cu picioarele pe burta fetei si asistanta de asistenta ] socant si adevarat. Intradevar copilul a inghitit lichid amniotic si cat pe ce sa nu supravetuiasca din cauza unei doctorite fara suflet care a mai omorat o mama a 3 copii tot din cauza ca nu a avut bani sa ai ofere si acest caz a fost mediatizat in presa locala si fara nici un succes ea tot practica fara nici o grija dar cu multe suflete pe constiinta , daca o avea asa ceva!!!
De asta te sprijin si am o eterne admiratie pentru tine !!!
ioana

Si eu am trecut printr-o drama asemanatoare...eram fericita ca eram din nou insarcinata, imi doream din suflet inca un copil...din pacate,la 9 saptamani, i s-a aprit inimuta...eu am toot dus sarcina pana in 14 saptamani, cand a trebuit sa fac chiuretaj... era aiurea, atatea femei isi faceau chiuretaje voite, si eu...am plans luni de zile..copilul meu nenascut..nu conteaza cat de mare sau mica e sarcina, ERA COPILUL MEU!!!Cei din jur, si sotul meu, ce sa inteleaga, era "bine" ca s-a intamplat asa, decat sa fie cine stie cum...nici eu nu stiu cum era mai "bine" sau ce e "bine" , pentru cine???! Poate ca, daca as fi stiut ca sunt probleme grave de sanatate, confirmate de mai multi medici, as fi facut totusi intrerupere de sarcina, pentru ceilalti, pentru celalalt copil al meu, sa nu sufere...m-as fi lasat eu in locul suferintei celor dragi..Dumnezeu stie... Tot Dumnezeu a fost cel care m-a alinat, ...., poate ca acesti copii sunt totusi semnale date de Dumnezeu, pe care nu le intelegem totdeauna...cert e ca viata mea nu a mai fost la fel dupa aceea...poate ca era altfel, si daca era un copil cu probleme de sanatate...la urma urmei, cine sunt eu? am dreptul de MAMA, sa il apar, dar cat tine acest drept? mai demult, Dumnezeu selecta aceste lucruri...noi acuma oare nu ne chinuim, cu stiinta, sa ducem prea mult dreptul nostru de mame?Dumnezeu stie..

Bună, Bianca !
Numele meu este Mihaela. Dă-mi voie să îţi spun pe nume, să te consider o prietenă, căci aşa îmi pot deschide mai uşor sufletul.
Îmi pare extrem de rău pentru pierderea ta. Cuvintele sunt atât de lipsite de conţinut atunci când e vorba de a susţine pe cineva în momente grele. Ştiu asta pentru că am trăit şi eu astfel de momente.
Dacă îmi dai voie şi îmi poţi acorda puţin din timpul tău, voi începe cu începutul. Mai am puţin şi împlinesc 40 de ani. Sunt la a doua căsnicie, care este realmente un vis devenit realitate. Am un soţ cu totul şi cu totul special. Un OM aşa cum rar întâlneşti în viaţa asta.
După o mare dezamăgire vizavi de prima căsnicie, după 6 ani de la divorţ şi după nişte relaţii nereuşite, bunul Dumnezeu mi-a dăruit cel mai mare noroc din viaţa mea. Mi-am întâlnit jumătatea. Căreia simt că îi sunt şi eu jumătatea. Trăim sentimente şi lucruri pe care nu credeam că le poţi trăi cu adevărat. Clipe cu adevărat speciale.
Dar, am împărtăşit şi dureri neînchipuit de mari. Ne-am cunoscut în anul 2000, ne-am căsătorit în iunie 2002 şi imediat după nuntă, a apărut prima mare durere. La nuntă eram însărcinată, dar nu am ştiut în acel moment. Imediat ce am realizat lucrul acesta m-am dus fericită la o doctoriţă ginecolog. Din păcate, după un prim control,
într-o dimineaţă m-am trezit sângerând puternic, şi… asta a fost tot. Avort spontan. M-a durut îngrozitor sufletul, dar mi-am spus că poate a fost un accident. Poate emoţiile nunţii, poate stress-ul, poate…
Spre sfârşitul anului 2002 am rămas din nou însărcinată. Îţi imaginezi fericirea mea şi a soţului meu. Îşi dorea tare, tare o fetiţă. Din secunda în care am realizat că sunt însărcinată, am încercat să uit ce s-a întâmplat în vară, să-mi spun că a fost doar o întâmplare, am încercat să am un moral bun. Şi bineînţeles, am mers la doctoriţa ginecolog la care fusesem şi prima oară. O doamnă cu suflet mare, o mămoasă, un om care m-a încurajat tot timpul. Evident că i-am urmat toate indicaţiile, am luat toate tratamentele prescrise, am făcut tot felul de analize, ba chiar mi-am supus soţul unei lungi perioade de abstinenţă sexuală, întrucât în sufletul meu exista o mică teamă cuibărită în suflet : “Doamne, să nu se întâmple ceva”.
Totul a mers bine până când am intrat în 15 săptămâni, când într-o dimineaţă
m-am trezit cu o sângerare. Mi-am sunat imediat doctoriţa care m-a sfătuit să mă internez imediat la maternitate. Am uitat să spun că locuiesc în Ploieşti. M-am internat, doctoriţa a venit şi m-a consultat imediat după raportul de gardă, dar a trebuit să stau până la prânz ca să mi se facă ecografie, căci la acel moment, în maternitatea din Ploieşti era un singur ecograf pe secţia în care eram internată, care îţi imaginezi cât era de ocupat. Programul la ecograf era doar pânâ la ora 14, şi să te ferească Sfântul să te fi “apucat” ceva după această ora, vreo durere ceva, căci nu mai aveai acces la aparat.
Datorită relaţiei bune pe care o aveam cu doctoriţa, am beneficiat de un tratament “special”. Mi s-a administrat timp de 3 zile Gravibinon (un medicament scump) pentru a încerca stoparea unui avort spontan. Spun special, întrucât celorlalte paciente, colege de suferinţă, aflate în acelaşi pericol ca şi mine, li se administra No spa şi Diazepam. După tratament şi după internare, am avut concediu medical.
Scârbită de condiţiile mizerabile din maternitatea din Ploieşti şi de limitarea pe care o manifestau atât doctorii, cât şi asistentele, gen “lasă, dragă, că femeile au născut dintotdeauna”, am hotărât să îmi găsesc un doctor din Bucureşti care să îmi urmărească sarcina pe parcursul ei.
Ţin minte şi acum ziua în care am fost în cabinetul unui medic ginecolog din Bucureşti, dotat cu ecograf performant pentru acea vreme şi cu sondă vaginală. Mi se părea o minunăţie şi mi-am spus că, slavă Domnului, am nimerit pe mâini bune.
Ţin minte şi acum că era într-o zi de vineri, atunci când cu ajutorul ecografului, mi-am văzut copilaşul format. I-am văzut inimioara bătând. Nu cred că e cazul să-ţi spun ce senzaţie extraordinară trăieşti în acele momente. Doctorul a spus că totul este în ordine, că sarcina e bine dezvoltată pentru vârsta gestaţională (16 săptămâni), mi-a schimbat tratamentul şi am plecat spre casă. Pluteam, nu alta! Faptul că îmi văzusem atât de clar copilaşul, că îi văzusem inimioara pulsând, a fost cel mai mare dar pe care îl poate primi o mămică în devenire.
A venit week-end-ul, fericirea mă copleşea şi îmi spuneam că totul este în ordine. Vreau să îţi spun că în tot acest timp, de teamă şi sfătuită de doctoriţa din Ploieşti, eu şi soţul meu nu am făcut dragoste. Mă chinuia gândul că îl “pedepsesc”, dar convenisem cu el că mica noastră minune e mai importantă, că merită sacrificiul.
Doctorul din Bucureşti mi-a spus că e o prostie şi că nu e cazul să îmi mai “chinui” soţul astfel.
În acea perioadă a vieţii noastre soţul meu lucra la schimburi, iar în săptămâna aceea era schimbul 2. Eu eram în continuare în concediu medical. În lunea aceea, având în vedere cele spuse de doctorul ginecolog din Bucureşti, am făcut prima oară dragoste de când eram însărcinată. Soţul meu a plecat la serviciu, iar pe la orele 18, a început să mă doară mijlocul. Era iarnă, de fapt dacă stau să mă gândesc, peste câteva zile se împlinesc 5 ani de când s-a întâmplat, caloriferele erau calde şi m-am apropiat cu spatele de acesta, sperând că mă va lăsa durerea. Apoi am făcut un duş şi a început să mă doară pe sub burtică. Nu ştiam atunci, dar acelea erau contracţii. Am sperat că atâta vreme cât nu există o hemoragie care sa îmi dea ceva de bănuit, că atâta vreme cât iau tratamentul recomandat pentru a ţine sarcina, nu trebuie să mă panichez. Din nefericire, spre miezul nopţii, durerile au devenit de nesuportat. Când a sosit soţul meu de la servici, a fost nevoit să cheme Salvarea. Nu era timp de ajuns în Bucureşti. A venit o Salvare, o Dacie break, fără spătar la bancheta din spate, “dotată” cu o asistentă, nu cu un doctor, deşi soţul meu spusese clar la telefon care sunt problemele mele, care atunci când m-a văzut, mi-a spus că nu are ce sa-mi facă, că ea e doar asistentă şi că nu poate face altceva decât să mă transporte la maternitate. Doamne, mai bine luam un taxi, căci în Salvare, în ciuda durerii care mă chinuia, a trebuit ca şi eu şi soţul meu să ne ţinem de scaunele din faţă. Asistenta m-a predat la Internări, mi-a urat baftă şi dusă a fost. Asistenta de la internări a chemat doctoriţa de gardă. Înainte să vină aceasta, mi-am amintit că am o fostă vecină din copilărie care era tot asistentă la maternitate. Am întrebat de ea şi, minune, era de gardă ! A coborât, a vorbit cu doctoriţa de gardă şi a rugat-o să aibă grijă de mine.
Doctoriţa, cu ochii cârpiţi de somn şi cam deranjată de ora “nepotrivită” la care a trebuit să mă controleze, mi-a spus că e totul în ordine, că nu este colul deschis şi m-a trimis pe secţie însoţită de prietena mea asistenta. Soţului meu, evident nu i-au dat voie să stea cu mine. Pe el l-a trimis acasă spunând că totul e în regulă.
Din nefericire, la acea dată eu nu aveam telefon mobil. De acasă am plecat cu pijama, cu halat, cu lenjerie intimă, cu medicamentele, cu absorbante şi, evident cu bani.
La indicaţiile doctoriţei de gardă mi-au făcut nu ştiu ce injecţie şi m-au lăsat într-o rezervă unde mai erau alte două femei. Mi-au spus să mă aşez pe partea stângă, să stau liniştită căci vor trece durerile şi că nu este nici un pericol. Am încercat să stau cuminte în pat, dar durerile se înteţeau pe măsură ce trecea timpul. Mi-a venit să vomez, ceea ce am şi făcut, m-am deranjat la stomac şi m-am dus în mai multe rânduri la baie (nu spun ce greu îmi era, având în vedere condiţiile infecte de la baie, să îmi fac şi o mică toaletă locală după aceea, de jenă ca nu cumva să fie nevoie de un control şi să mă fac de râs în faţa doctorului).
Pe măsură ce trecea timpul, simţeam că ceva nu este în ordine. M-am dus la asistenta de gardă de pe secţie şi i-am spus ce simt. Evident că am deranjat-o din somn şi m-a certat, mi-a spus că “fac fiţe”, că nu mă poate durea aşa cum povestesc, întrucât doctoriţa de gardă a scris în fişa de internare că am “col închis”. Deci, nu mă putea durea aşa cum povesteam. Ci doar făceam fiţe. Închipuie-ţi, NU aveam voie să mă doară astfel, deoarece “doamna doctor a scris în fişă col închis”.
A trebuit să mă întorc în salon şi să încerc să stau cuminte. În tot acest timp durerile se înteţeau, am început să mă plimb pe culoarele spitalului, întrucât mă jenam să deranjez somnul doamnelor însărcinate din rezerva în care stăteam. La un moment dat am simţit cum mi s-a rupt apa şi am “deranjat-o” din nou pe domnişoara asistentă. Care, ce crezi că a făcut în loc să cheme doctorul de gardă ? M-a urcat pe masă şi m-a consultat. Ea!!! Şi mi-a spus că nu e nimic, că e totul în ordine şi că trebuie să mă întorc în salon şi să aştept până dimineaţa când va veni doctoriţa mea.
A mai trecut ceva timp şi la un moment dat am simţit şi am văzut cum pantalonii de pijama mi se umplu de sânge. Mi-am luat inima în dinţi şi am deranjat-o din nou pe dragalaşa de asistentă, care atunci când a văzut cum stau lucrurile, m-a trimis să îmi iau lucrurile din salon, căci “nu mai este de competenţa secţiei la care am fost internată”. Asta se întâmpla pe la ora 5.30. Am urcat cu liftul 2 etaje şi m-a predat altor 2 asistente. Acestea m-au trimis să mă duc până la baie înainte de a chema doctorul de gardă pentru a mă consulta. În momentul în care am încercat să îmi scot pantalonii de pijama, am simţit cum copilul a ieşit. M-am dus cu el în mâna mea în cabinetul asistentelor, care m-au întrebat “şi noi ce să-ţi facem acum ?”. Nu am avut puterea să privesc copilaşul prea bine. Nu o să ştiu niciodată ce era, dar pot să spun că i-am văzut mânuţele cu degeţelele formate, picioruşele, căpşorul. E o imagine care mi s-a întipărit adânc în creier şi pe care o mai văd câteodată şi după cei 5 ani care au trecut de atunci. Mi-au tăiat cordonul omblical, au aşezat fătul într-o tăviţă pe jos şi au chemat o infirmieră căreia i-au spus să ia “gunoiul ăla” de acolo. Cuvintele acelea mi-au ars sufletul. Copilaşul meu trebuia aruncat la gunoi ! Nu am plâns la durerea fizică care mă încerca, ci mi-au înfipt ele un cui în suflet cu vorbele acelea. Abia atunci am început să plâng. Lacrimile îmi curgeau pe faţă, dar în mine urla sufletul.
Nu am să uit niciodată vorbele care s-au spus în noaptea aceea. Nu am să pot uita vreodată tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea.
A sosit doctorul de gardă, o brută, şi el cu aceeaşi ochi cârpiţi de somn, nervos, care a început să ţipe la mine : “cine ştie ce oi fi făcut tu acasă şi ai năzărit pe capul meu să mă scoli din somn”. Abia atunci am început să plâng cu adevărat şi printer suspine i-am spus cât mi-am dorit copilul acesta, că tot timpul acesta am făcut tratament pentru a putea duce până la capăt sarcina şi că pur şi simplu, s-a întâmplat opusul a ceea ce am dorit eu.
I-am mai spus că nu sunt un om fără studii, care nu ştie ce face, că am citit enorm, că m-am documentat pe tot parcursul sarcinii. M-a întrebat a cui pacientă sunt şi i-am spus numele doctoriţei mele.
Mi-a dat de înţeles că trebuie să fiu atentă cu el, dar fiind pe masa de consult, ce aş fi putut face ? Bani aveam, dar putere să fac asta, nu. Dacă a văzut că nu îi iese nimic, îţi jur că m-a abandonat pe masa de consult şi mi-a spus că tot vine doctoriţa mea de dimineaţă, nu are decât să mă chiureteze ea. Şi m-a lăsat pe masa de consult.
Te rog să mă crezi că am stat pe masa aceea până la ora 7.30-8.00 când a apărut doctoriţa mea. Şi asta, graţie fostei mele vecine, asistenta, care a urmărit când soseşte doamna doctor şi a trimis-o direct sus.
Atâta vreme am privit ceasul pe care îl vedeam pe perete, atâta îmi doream să treacă timpul mai repede, atâta ardea sufletul în mine...
Şi umilinţa la care eram supusă era groaznică. Sufletul mă durea ca naiba, trupul îmi era înţepenit, din când în când se deschidea uşa şi mă vedea cineva cu picioarele desfăcute pe masa aceea îngrozitoare. Ţin minte că a intrat chiar şi un şofer de Salvare care s-a “bucurat” de spactacolul oferit de mine pe masă. S-au schimbat turele asistentelor tot cu mine pe masă. Una dintre asistentele din tura de zi s-a îndurat într-un final şi mi-a pus o bucată de material între picioare.
Când a sosit doctoriţa mea, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat pe frunte şi a încercat să mă consoleze. M-a chiuretat şi m-au dus apoi în salon. Timp de câteva zile am fost internată în spital, cu perfuzii, cu antibiotice, cu frisoane, cu febră. Doctoriţa mi-a spus că am fost în stare semiseptică datorită modului în care am fost tratată în noaptea aceea.
Şi mi-a mai spus că tot chinul din noaptea aceea a fost de fapt un travaliu în toată regula, că durerile erau de fapt contracţii şi că eu am născut, doar că în loc să nasc un bebeluş de 40 de săptămâni, am născut unul de 16 săptămâni.
A fost îngrozitor. Nu pot să-ţi spun durerea, nu sunt cuvinte suficiente pentru a o descrie. Simţeam că mă prabuşesc. Lumea în jurul meu se prăbuşea. Vecina mea, asistenta, a fost cea care mi-a anunţat soţul şi mama. Nu am cuvinte să-ţi spun ce simţeam şi că pe lângă durerea mea, mă durea deja şi suferinţa soţului meu şi a părinţilor mei.
Fizic mi-am revenit după un timp, dar psihic, poate mai bine de un an nu am fost om. Nu am trăit. Am vegetat pur şi simplu. Şi acum simt că lipseşte un an din viaţa mea.
Simţeam că mă îndepărtez de omul pe care îl iubesc mai mult decât orice. Simţeam că nu merit să fiu numită femeie. Simţeam că trebuie să îi redau libertatea soţului meu pentru a-şi găsi o femeie care să îi dăruiască un copil dacă eu tot nu puteam.
Mă duceam la serviciu, îmi făceam treaba ca un roboţel, dar veneam acasă şi mă închideam în lumea mea. O lume din care nici măcar soţul meu nu mai făcea parte. Căci simţeam că nu îl merit, că nu merit să păstrez un asemenea om minunat, că nu am dreptul să îl fac nefericit. Am fost atât de aproape de a claca. Mă simţeam pe marginea unei prăpăstii şi nu reuşeam, cu toată dragostea, atenţia şi căldura cu care mă înconjura soţul meu, să nu mă scufund şi mai tare. Multă vreme m-am învinovăţit, mi-am spus că eu sunt vinovată, că nu trebuia să facem dragoste în ziua aceea, că poate dacă eram mai atentă, mai grijulie, nu se întâmpla.
Multă vreme mi-am ţinut soţul la distanţă. Eram eu şi durerea mea. Acum realizez cât eram de egoistă. Şi el suferea. Dar în tăcere. Încercând să mă susţină pe mine. Să mă ajute să merg mai departe, să mă ajute să mă ridic. Dacă nu era un om atât de special, probabil că ar fi plecat. Eu simţeam că nu mai am nimic de oferit. Mă simţeam pierdută. Fără rost pe lumea aceasta.
Prima reacţie după pierderea de sarcină, a fost : “va trece o perioadă, se va reface organismul şi voi încerca din nou” . Timpul care mi-a fost necesar să mă vindec a adus în suflet şi o mare temere. Dacă se va întâmpla din nou? Ce voi face? Cum mă voi ridica din nou ? Voi mai putea să redevin om ? Cum aş putea face faţă unei noi nenorociri ?
A trecut aproape un an până când, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am reuşit să depăşesc momentul. Am reuşit să ies din transa aceea în care mă aflam. Din ceaţa aceea în care pluteam.
Apoi, au trecut 4 ani în care, probabil temerile au cântărit atât de puternic încât nu am mai rămas însărcinată. Pur şi simplu, fără un motiv fizic bine întemeiat, nu am mai rămas însărcinată. Cred că subconştientul meu lucra.
Atunci când renunţasem la orice speranţă, când mă consolasem cu gândul că poate Dumnezeu consideră că nu pot sau că nu merit să aduc pe lume un copilaş, anul trecut, cam tot pe vremea aceasta am rămas însărcinată. Am considerat atunci că s-a întâmplat un miracol. Eram din nou atâta de fericită. Speram ca, în ciuda vârstei (39 ani), de data aceasta voi reuşi să îi dăruiesc soţului meu bucuria de a deveni tatăl unei micuţe minunate, aşa cum ne doream. Ăm ajuns imediat la o doctoriţă de la maternitatea Polizu, căci de maternitatea din Ploieşti nici nu mai putea fi vorba după cele întâmplate în anul 2003. Doctoriţa, drăguţă, răbdătoare, m-a ascultat, mi-a spus că e puţin cam târziu datorită vârstei mele, că sunt riscuri mult mai mari decât atunci când eşti mai tânără şi că urmează să facem mai multe investigaţii de-a lungul sarcinii pentru a ne asigura că totul este în regulă (triplul test, amniocenteză, ş.a.).
Mi-a dat tratament pentru dezvoltarea normală a sarcinii şi m-a trimis ca în scurtă vreme să fac un ecograf 4D pentru a avea de la început o imagine clară a sarcinii. Am spus că sunt pregătită pentru orice, că îmi doresc din tot sufletul să fie bine de data aceasta. Mi-am impus să am un moral bun, să nu mă gândesc la ce se întâmplase în trecut şi mi-am spus tot timpul că de data asta va fi bine. Am încercat tot timpul să gândesc pozitiv.
Din nefericire, la ecograful 4D, stupoare ! Sarcină multiplă (4 !!!), fără nici un fel de tratament prealabil, dar din păcate, oprită din evoluţie.
În aceeaşi zi, m-am dus la doctoriţa ginecolog, cu o urmă de speranţă în suflet că se mai poate face ceva. Creierul meu îmi spunea că nu, dar inima încă spera. Doamne, ce mai speram !
Ambele doctoriţe, atât cea care mi-a făcut investigaţiile la ecograf, cât şi doctoriţa ginecolog, au spus că este un caz rar. Cvadrupleţi, fără gemeni în familii, deci fără moştenire genetică, fără nici un fel de tratament este un caz rar. Chiar şi cei de la Polizu au făcut mai multe fotografii după imaginea de pe ecograf. Din nefericire, nici măcar unul dintre fetuşi nu era viabil.
Şi astfel s-a încheiat definitiv speranţa că în viaţa aceasta voi reuşi să aduc pe lume fetiţa mult dorită. Căreia îi alesesem şi un nume : Dariana. De fapt copilul dorit.
Doare tare să ştii că unui om minunat cum este soţul meu nu îi pot dărui cel mai de preţ dar. Deşi îl merită. El spune că nu s-a căsătorit cu mine pentru a-i face copii, ci că m-a dorit şi mă doreşte pentru omul care sunt. Pentru sufletul pe care îl am, pentru sprijinul pe care il ofer şi pentru faptul că i-am umplut inima. Pentru tot ce i-am dăruit.
Singura mea consolare a fost că ştie El, bunul Dumnezeu ce face . Nu am dreptul să judec şi nu am căderea să o fac.
Am urmărit toate apariţiile tale televizate. Am urmărit emisiunea de pe Euforia Tv şi abia atunci am realizat că tot ce am trăit atunci, nu este un fapt singular. Că marea majoritate a femeilor care îşi doresc un copil şi cărora li se întâmplă o astfel de tragedie, suferă într-un mod asemănător. Că trec prin momente de disperare cumplită.
Doamne, tare mi-aş dori să putem schimba ceva. Dacă durerea nu o poţi schimba, nu o poţi alunga, măcar pe oamenii care te înconjoară în acele momente să îi putem schimba. Cadrele medicale.
Îmi dau seama că într-o viaţă de muncă au văzut multe şi s-au săturat de văicăreli, dar în acelaşi timp este atât de important ca în astfel de clipe să existe cineva lângă tine care să nu te rănească şi mai tare, care să ştie să te consoleze, care să nu pună sare pe rană purtându-se într-un mod de-a dreptul josnic.
Îmi dau seama că sunt prost plătiţi, că poate şi asta are o influenţă, dar nu îi obligă nimeni să rămână în sistem atâta vreme cât asta le conferă o aroganţă şi o impertinenţă uneori strigătoare la cer.
Poate că nu sunt pregătiţi ca să acorde şi un sprijin moral, poate că nu au făcut nişte cursuri în acest sens, dar să fii OM, nu implică nişte cursuri.
Tare mi-aş dori ca demersul tău să nu fie în zadar. Să putem mişca lumea asta înţepenită.
Tare mi-aş dori ca tragedia pe care ai trăit-o să fie un început de schimbare în bine a lucrurilor din sistemul sanitar românesc. Să fi avut un rost.
Imaginează-ţi că tu ai avut şansa ca această tragedie să ţi se fi întâmplat undeva unde au ştiut şi au vrut să te protejeze. Dar în România, acest lucru nu e posibil, decât dacă cineva care a trăit aşa ceva poate mişca în vreun fel ceva.
Eu sunt un om obişnuit. Tu eşti o persoană publică, un om cunoscut în toată ţara. Poate tu ai o şansă.
Nu spun că în noaptea aceea micuţul/micuţa mea ar fi putut fi salvat, dar poate că aş fi putut face faţă mai uşor depresiei care m-a cuprins după aceea, dacă acele cadre medicale care au fost în jurul meu atunci, ar fi fost mai umane. Dacă nu ar fi trebuit să suport pe lângă durerea sufletească şi umilinţa căreia i-am fost supusă în noaptea aceea.
Multă vreme m-am gândit să dau în judecată maternitatea din Ploieşti.
Povestindu-i prin ce am trecut doctoriţei mele de familie, un om minunat, cu un suflet uriaş, dânsa mi-a spus : “gândeşte-te Mihaela, corb la corb nu-şi scoate ochii. Directoarea Direcţiei de Sănătate Publică (de atunci) este medic ginecolog, colega lor. Crezi că vei avea câştig de cauză ? E cuvântul tău contra cuvântului lor. Pe cine crezi că vor crede ? Lumea asta a noastră, a medicilor, deşi şi eu fac parte din ea, e urâtă”.
Poate că am făcut rău că nu am încercat să schimb nimic atunci. Dar, drept să-ţi spun, faţă de pierderea suferită, orice altceva mi se părea lipsit de importanţă.
Au trecut de atunci 5 ani, eu nu am uitat, doar timpul a mai atenuat puţin din durerea uriaşă de atunci.
Crede-mă că nu pot nici acum, după atâta vreme să trec pe lângă clădirea maternităţii fără să am un sentiment de profund dezgust faţă de ce se întâmplă acolo. Pur şi simplu am repulsie şi să privesc clădirea în sine.
Urmărind emisiunea de la Euforia Tv în care mai multe mămici au povestit situaţii similare vizavi de modul în care au fost tratate de cadrele medicale din maternităţi, realizez că e timpul şi cazul să se schimbe ceva în sistem. Să se schimbe o mentalitate.
Îmi doresc din tot sufletul ca demersul tău să aibă sorţi de izbândă. Îmi doresc să se schimbe ceva în atitudinea medicilor, asistentelor şi infirmierelor din România. Să nu mai conteze doar banii, căci nu îi obligă nimeni să rămână în sistem.
Îţi mulţumesc că încerci să faci o schimbare, îţi mulţumesc că ţi-ai deschis inima şi ai reuşit ca, în ciuda rănii deschise pe care o ai în suflet, să faci să se vorbească şi despre un subiect ignorat de toată lumea.
Căci fiecare femeie care suferea sau suferă o asemenea tragedie, stă undeva neştiută, ea şi durerea ei uriaşă.
Dacă aş avea puterea să schimb ceva, dacă aş avea oportunitatea să mişc lucrurile în vreun fel, crede-mă că aş face-o.
Nu pot decât să mă alătur cauzei tale, să mă ofer voluntar pentru această cauză şi să-ţi urez sănătate, putere şi tărie în lupta pe care tocmai ai pornit-o.
Încă o dată îţi spun că îmi pare extrem de rău de pierderea suferită şi că sunt alături de tine, măcar cu sufletul.
Îţi doresc să te întărească bunul Dumnezeu, să poţi merge mai departe pentru Luca, pentru tine şi pentru iubitul tău .
Cu mare drag,
Mihaela

Draga Bianca,numele meu este valy si impreuna cu sotia mea ne-am uitat aseara la nasul si am plans impreuna caci nu poti sa nu plangi cand un copil pleaca intre ingerii din cer.Daca am inteles bine urma sa nasti in Germania unde s-a nascut si fiul nostru David(3 ani)si stim in ce conditii se intampla acest eveniment-conditii normale- si am auzit intamplari din maternitatea din Brasov si alte maternitati din tara unde nu se intampla "NORMALUL" ci anormalul, unde doctorii si moasele si asistentele te trateaza ca pe ...nu gasesc cuvintul.Prietena noastra a patit asta dupa ce i-a murit fetita in maternitate, (nascuta vie), s-a rugat de asistenta s-o schimbe ca facuse pe ea si nu a fost bagata in seama pana nu a venit cineva din familie sa "doneze" ceva in buzunarul de la halat.Ma intreb cum pot fi cadrele medicale atat de inumane aici in Romania si de ce oare?Pt bani?Vrem sa mai facem un copil si ne gandim cu frica, noi locuind in Romania acum.Ne pare rau pentru suferinta ta si.... nu exista consolare.Vreau sa mai spun tuturor parintilor, multumiti Bunului Dumnezeu pentru sanatatea voastra si a copiilor vostri in fiecare clipa in care o puteti face si faceti-o cat mai des, caci atunci cand sunt cei mici bolnaviori ne-am dori sa darame casa cu prostiile lor, numai sa nu-i mai vedem suferind. Bianca,iti dorim multa putere si sanatate familiei tale.

Draga Bianca, toata admiratia o am fata de tine, intotdeauna mi-ai placuta si imi vei placea in continuare, din inima iti spun ca imi pare nespus de rau prin ce ai trecut,am plins intr-una citind tot, m-am cutremurat, si eu sufar enorm pt. un nepotel care nu poate merge singurel si nici nu poate vb. are deja 3 ani, ma doare cand il vad asa si imi pun foarte multe semne de intrebare cum va fi atunci cand voi dori sa am un copil mai ales cu sistemul sanitar.Iti doresc mult curaj in ceea ce ti-ai propus.Anonim 23 ani

buna bianca!desi nu am inca un puiut iti simt parca durerea de cate ori ma gandesc la povestea ta...dar trebuie cu totii sa mergem mai departe...pentru ca exista in viata noastra cel putin o persoana pentru care merita sa luptam cu destinul...

am aflat de povestea ta din revista taifasuri, apoi te-am vazut pe euforia tv...
iti urez tie si tuturor celor care au trecut prin asa ceva multa putere sa depasiti momentul. Doamne ajuta!

buna bianca,
este foarte trista povestea ta..indurereaza pana la lacrimi...
de multe ori in viata pierdem persoamne dragi,poate asa ne este scris,fiinte..care lasa in urma lor un gol imens...chiar daca acesti oameni pleaca de langa noi...in ceruri sau in alte locuri..ei raman in inimile noastre,de unde nimeni..niciodata nu o sa poate sa ni-i ia...e dureros sa stii ca pentru unii viata e asa scurta..ca unii nici nu ajung bine sa vada lumina zilei si mor..dispar..dar in realitate..Dumnezeu ii ia de langa noi pentru ca are nevoie de ingeri,si ca sa ne arate ceva..nimic in viata nu e intamplator..toate au un sens,chiar daca acest sens..doare foarte tare...
imi pare nespus de rau pentru cee ce ti s-a intamplat..si iti doresc multa forta si curaj sa treci peste..pastreaza-ti ingerasul in inima..pentru ca..asa cum am spus..de acolo nu ti-l poate lua nimeni..nici macar Dumnezeu...nu uita ca te priveste din ceruri si isi doreste sa te vada fericita...
cu mult drag,Diana,ploiesti

Buna bianca,iti inteleg foarte mult durerea,am trecut si eu prin asa ceva acum 9 luni.In spitale medicii nu te incurajeaza decat iti zic lasa ca esti tanara si poti sa faci altu asa iti zic......Nici macar nu te lasa sa iti vezi copilasu mort ca sa nu ramaii cu trauma asa iti zic.Eram asa de bucuroasa ca vio fi si eu mamica da nu mi-a fost sa fie,am avut o sarcina frumoasa,m-am simtit bine pana in ultima clipa si.....La necripsie mi-au zis ca ar fi avut malformatie congenitala la inima,dar nu ii cred pentru ca eu am facut echo4D si era bine sanatos ii batea inima ca la unh aviator.Incerc sa trec peste suferinta asta dar nu pot sa le vad pe mamele care isi plimba copilasii prin oras ma doare sufletu.
Ce pot sa iti zic ca sunt alaturi de tine iti las adresa mea de e-mail ****@yahoo.com
Te imbratisez cu drag si numai bine