buna sant monica nu am copi pentruca nu pot sa am nupot simti ce ai simtit tu dar doare foarte tare .sant alaturi de tine,ati doresc multa sanatate si liniste sufleteasca.
7 February, 2008 - 07:00 — Silvia
PLÂNGI...PLÂNGI...PLÂNGI...SPUNE CUI VREA SĂ TE ASCULTE DUREREA TA PENTRU CĂ ÎŢI FACE BINE ...AŞA CEVA NU SE UITĂ , SE ASCUNDE ÎN SUFLETUL TĂU ,ESTE NUMAI AL TĂU ,DAR NU MAI DOARE AŞA TARE DUPĂ ANI ŞI ANI. A APĂRUT PE LUME O MINUNE DE FETIŢĂ, CRISTINA-CAMELIA CARE A ÎMPLINIT 9 ANI ÎN 9 IUNIE 2007 ŞI CARE NE UMPLE CASA ALĂTURI DE IOANA (18ANI) ŞI ROMINA (16ANI). SILVIA
7 February, 2008 - 07:00 — Vera
verasunt din RM Vilcea imi pare rau si te respect pentru tot ceai facut tu ai fost STRIGATUL NOSTRU un strigat care sper sa se auda ma rog pentru caDumnezeu sa te ajute in tot cea ce faci
7 February, 2008 - 07:00 — Cristina
Buna Bianca,am vazut aseara la B1 tragedia ta si m-a impresionat foarte mult.Am plans, si toata noaptea mi-am tinut fetita de 4 ani si jumatate in brate.Imi pare foarte rau,si te felicit pentru campania pe care ai initiat-o.Sa te ajute Domnul sa treci peste asta,si sa ajuti alte mame care trec prin asemenea situatii.Iti spun sincer ca imi doresc din tot sufletul inca un copil,dar mi-e teama......La cate se intampla si cand aud ca tot mai multi bebelusi se nasc cu probleme,ma descurajez,mai ales ca sistemul nostru sanitar lasa mult de dorit. Iti doresc multa sanatate.CRISTINA.
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
iubita mea, cu lacrimi in ochi iti spun ca imi pare foarte foarte rau. eu am cancer la san si in luna asa mi s-a scos sarcina , o fetita. medicii mi-au spus brutal, aproape tipand (mama mea era de fata) sa aleg intre viata copilului si viata mea. oribil!!!!!!!! ingrozitor!!!!! nu gasesc cuvinte sa spun ce-am simtit si ce-am trait. dar se pare ca asta e viata. iar oamenii de langa mine au fugit toti. habar n-am de ce. iubit si prieteni. iubit si prieteni? si ma uitam in jur si vroiam sa ma agat cu disperare de ceva care sa ma ajute sa continui. si mai ales sa lupt. se intampla in 2006. am inteles ca nu trebuie sa astepti ajutor de la oameni ! ci numai de la Dumnezeu. instictiv (pt ca nimeni, absolut nimeni , nici macar de la oncologie nu mi-au recomadat vreo carte)sau poate ca Bunul Dumnezeu mi-a indrumat pasii catre carti pe care le-am descoperit singura si pe care le-am citit cu sufletul la gura. mi-au ajutat, desigur. inca ma straduiesc sa-mi vindec sufletul. ma rog pentru asta. Dumnnezeu sa fie cu tine si cu fetita ta din ceruri!
7 February, 2008 - 07:00 — Catalina
Draga Bianca, iarta-ma ca mi-am permis sa-ti spun Bianca...in momentul de fata plang...si imi e greu sa ma adun...nu am trecut prin drama ta...si nici nu cred ca am puterea sa inteleg durerea ta...asadar, iarta-ma, inca odata...sunt mama unui baiat care are varsta baiatului tau Luca...te-am admirat cand ai aparut pe post si ai spus ce greu a fost dupa o cezariana...toate durerile tale le retraiam si eu...l-am nascut pe Andrei prematur la 32 de saptamani de sarcina...1700g si 45 cm...l-am vazut prea putin, pentru ca fiind mic l-au luat repede,...eram disperata ca nu pot sa-l vad mai mult...ganduri sumbre ma bantuiau atunci, daca ceva nu e in regula cu el, daca are vreo problema, daca va trai...dupa 24 de ore de terapie intensiva cand ai voie sa te dai jos din pat, aproape m-am tarat ca sa ajung la terapie intensiva la bebelusi ca sa-l vad...nu voi uita niciodata cum imi batea inima de tare...erau 4 copii din care 2 erau la incubatoare...mari frumosi si rozalii...unul mare rozaliu care dormea linistit in patul lui si al meu care era mic, mic de tot...si nu era in incubator...era in patut si dormea...cu camasuta mare si lalaie si boneta in care daca se straduiau sa-l puna incapea cu totul...cu branula pusa pe piciorusul firav...(ca sa mai fac o paranteza, bratara pe care o poarta bebelusul la manuta de obicei, al meu a purtat-o la picior si la ultima perforatiune...)...m-a apucat un plans vinovat ca nu l-am putut tine pana la termen in burtica,...ca din cauza mea se chinue el,...atunci a aparut medicul neonatolog care a avut tact (si caruia ii multumesc ori de cate ori am ocazia!) si mi-a spus ca trebuie sa plang de bucurie ca este un copil sanatos si ca nu a avut nevoie de ventilator ca a respirat singur...ca mananca singur(ca stie sa suga!) si ea nu l-a gavat ca sa nu-si piarda reflexul...prima noapte alaturi de el a fost cumplita...desi esti epuizata si te doare....n-am putut dormi pentru ca eu eram disperata sa-l aud cum respira...sa nu pateasca ceva si eu sa nu observ... acum privind retrospectiv sunt "suparata" pe mine ca nu m-am putut bucura pe deplin de multe momente unice si ireversibile...dar sunt norocoasa si am avut "sansa de atrage lozul castigator"... iti multumesc pentru tot ce ai facut Bianca!nu stiu ce sa-ti spun...decat iarta-ma inca odata si...IMI PARE RAU! catalina,bucuresti
7 February, 2008 - 07:00 — Daniela
Unii oameni spun:"nu mai plânge,nu vezi că te usuci pe picioare!"Eu sunt convinsă că plânsul îţi dă putere,te ajută să te ridici cât ar fi de greu! În martie,acum şase ani,am pierdut un suflet drag.Era frăţiorul meu mai mic,pe care l-am crescut ca o mamă(aşa erau timpurile atunci ca fraţii mai mari să vadă de cei mici)Fără să vorbesc de durerea mamei mele care nu se poate estima,vă spun ca eu aş fi vrut să mor,să nu văd,să nu aud pe nimeni.În perioada aceea fetiţa mea avea cinci luni.A fost singurul lucru pentru care încercam să stau pe picioare.Am fost egoistă,nu vroiam sa vad durerea celorlalţi,care sufereau la fel ca mine,poate mai rau,fiind vorba de părinţii mei,sora mea.Plângeam zi de zi,seară de seară şi încă mai plâg,şi sunt convinsă că lacrimile mele pentru el nu se vor sfârşi niciodată.Anul trecut în martie,exact,in ziua cand trebuia să ma închid in mine şi să-i plâng plecarea,cum făceam în fiecare an,Dumnezeu a facut în aşa fel încât s-a născut a doua mea fetiţă!N-am înţeles de ce a făcut asta,dar aşa a fost!În ziua aceea jumatate din inima mea era ruptă,sfâşiată de durere,de dor şi plângea,iar cealaltă jumătate se bucura pentru noul suflet ce a venit printre noi.Acum în luna ce vine nu ştiu ce ar fi mai corect să fac pe 15 martie-să sărbătoresc şi să-i mulţumesc lui D-zeu că am încă o fetiţă sănătoasă sau să stau să plâng moartea frăţiorului meu! Naşul nostru mi-a spus că fratele meu s-a sacrificat pentru fericirea mea şi că ar trebui să fiu fericită că este printre îngeri să n-e ajute!E dureros dar câteodată cred asta!Fiecare vieţuitoare,fiecare plantă,fiecare om moare cu un scop!Nu ia pe nimeni D-zeu degeaba!Aşa şi fetiţa ta are un drum frumos conturat printre îngeri!!!!!Cu multă durere în suflet sunt alături de tine Bianca!Îmi pare rău!Condoleanţe pentru întreaga ta familie îndurerată!Daniela C (***@yahoo.com)
7 February, 2008 - 07:00 — Daniela
Dragă Bianca. Mă numesc Daniela şi sunt din Suceava. Am plâns nespus de tare când te-am auzit povestind la NAŞUL şi când am citit ce ai scris. Crede-mă că am simţit o durere cumplită, de parcă aş fi fost în locul tău. Imi parte tare rău pt ce ţi s-a întâmplat. Nu sunt mămică dar îmi doresc mult.Dacă te pot ajuta cu ceva, te rog scrie-mi pe adresa mea ****@yahoo.com. Te admir pentru cine eşti şi pentru ceea ce faci. Să nu-ţi pierzi încrederea în Dumnezeu. EL ştie ce face. Doamne ajută.
7 February, 2008 - 07:00 — Alina
Draga Bibi,dupa emisiunea de aseara m-am hotarat sa-ti trimit si eu cateva ganduri .cel mai frumos sentiment este sa fi mama pentru o femeie...si crede-ma ca stiu...am un baietel superb de un an si jumatate...el este viata mea....si pentru el fug acasa in fiecare zi... Alaltaieri am aflat ca sunt din nou insarcinata.....o asemenea veste in mod normal ar fi trebuit sa ma faca si mai fericita dar am primit aceasta veste cu lacrimi si multa durere in suflet...nu pentru ca nu imi doresc inca un copil...mi-l doresc din toata inima si eu si sotul meu dar gandind la rece(real)nu imi permit d.p.d.v. financiar inca un copil.in totdeauna am judecat in cel mai rau mod femeile care fac avord spunand despre ele ca nu au fulet si ca nu merita darul pe care il au de la D-zeu de a putea face copii....de a fi mame...dar uite ca am ajuns si eu aici....chiar daca are doar 2 saptamani pentru mine tot copilul meu este...si gandul ca voi accepta sa moara ma innebuneste...il mangai si ii vorbesc si in continuu ii cer iertare ca nu voi putea sa-l las sa se nasca....sunt disperata . Te rog sa nu ma intelgi gresit, nu consider ca pentru a avea inca un copil trebuie sa ai averi...nici pe departe...insa trebuie sa ai siguranta unui acoperis (casa) ceea ce eu nu am.Stau intr-un apartament cu chirie si risc sa vina oricand proprietara sa-mi spuna ca trebuie sa plecam sau sa imi mareasca chiria... de multe ori sunt nervoasa pe tot ce se intampla in tara asta...pe conditiile care ni le ofera.... am ajuns la concluzia ca daca nu ai parinti care sa te ajute sau daca nu ai bani si relatii sus puse nu poti sa iesi din saracie...imi pare foarte rau ca trebuie sa spun aceste lucruri despre romania dar asa vad eu. sunt sigura ca in situatia mea sunt foarte multe femei(cupluri) imi pare rau daca ti-am rapit tipul cu mesajul meu da am vrut sa sti si drama femeilor care isi doresc copii si din cauza situatie financiare nu isi permit...in tara asta sa ai copii a devenit un lux ... este strigator la cer...oare de suntem pedepsiti in halul acesta...cei care pot sa faca copii nu au cu ce sa-i creasca iar cei care au totul sa nu se poata bucura de copii...Alina (****@yahoo.com)
7 February, 2008 - 07:00 — Minodora
Draga Bianca, Iti multumesc ca ai "inventat" acest site si ca acum, tot ca o forma de terapie, pot sa spun si eu prin ce trec... E ciudat ca nu pot sa spun aceste lucruri celor care imi sunt aproape si ma iubesc, dar nu pot, pur si simplu ma opreste ceva si trebuie sa joc un fel de teatru ieftin, sa arat ca sunt vesela, puternica, ca am trecut peste marele soc. Dar in realitate nu este de loc asa. Te inteleg prin ce treci si te admir ca ai reusit sa depasesti intr-un fel sau altul momentul. Eu nu am avut tocmai o sarcina, adica am avut, dar nu stiam, pentru ca timp de 2 luni eu am avut menstruatie neintrerupta. Medicii m-au tinut o saptamana in spital, mi-au facut pana si un chiuretaj, pentru a-mi "curata" uterul, pe buletinul histopatologic a aparut "sarcina?", deci nici ei nu erau siguri... Raspunsul la aceasta intrebare a fost unul negativ, de altfel chiar in timpul procedurii cei doi medici au vorbit intre ei in limba maghiara, unul dintre ei i-a spus celuilalt "ai vazut, omule? nu era sarcina". Spre ghinionul meu am inteles. Am facut un scandal monstru, caci nimeni nu imi spusese nimic si toate testele de sarcina au iesit negative. Dupa o saptamana m-au trimis acasa si pe biletul de externare scria simplu "iese in stare vindecat". AU trecut trei saptamani si dupa o vizita la un alt medic am fost internata din nou pentru ca aveam un chist pe ovarul stang "cat un ou de rata". am stat in spital inca patru zile si nimeni nu imi spunea si nu imi facea nimc. Luam doar calmante, caci aveam dureri cumplite, si somnifere. Cand intr-un final am dat medicului "atentia cuvenita" a spus simplu "JOI" si m-au operat joi. Totul ar fi fost ok, dar in timpul operatiei nu am fost adormita, o mica problema legata de inima, si, astfel, am auzit tot ce se intampla in jurul meu. Am vrut sa vad ce au scos afara, caci nu stiam daca a ramas totul la locul potrivit, si un medic rezident, femeie, a venit cu tavita sa imi arate: un chist foarte mare (1,130 kg), chisturi mai mici din jurul ovarului drept si o formatiune mica ..., alb-rozalie denumita crud: sarcina extra-uterina! Cerurile au cazut asupra mea, orice durere fizica era incomesurabila in fata durerii fizice si a celei sufletesti... Am inteles ca oricum nu se putea face nimic, dar nu pot exprima in cuvinte starea aceea... Au urmat apoi 3 ani de tratamente hormonale, fara nici un consult endocrinologic, desi eu am intrebat daca nu ar fi necesar, dar mi s-a spus ca eu am o problema cunoscuta si ca nu necesit consultatii in plus. M-am ingrasat 3o de kg, mi s-a desfundat trompa stanga, care este permeabila, dar "lunga si sinuoasa", mi s-au facut hidrotubatii, o procedura dureroasa, am facut tot ce mi-a stat in putinta, fara nici un rezultat, insa. Am renuntat o vreme caci nu mai aveam putere sa lupt, dar in ianuarie am hotarat ca trebuie sa o iau de la capat. Am 32 de ani si vreau sa fiu mama. Am cautat un alt medic si am vazut diferenta: franc si in acelasi timp delicat, intelegator dar sincer. Mi-a spus deschis ca sansele mele sunt sub 40%, ca daca mi s-ar fi facut tratamentul corect din 2001, deci dupa operatie, acum as fi avut copil de mers la gradinita. Acum astept rezultatul tuturor analizelor, inclusiv a hormonilor tiroidieni, pentru a vedea daca mai am vreo sansa, chiar si prin fertilizarea in-vitro... E cumplit, asadar, ca din prostia si nepasarea medicilor sa suferim si sa ramanem traumatizate pe viata. Eu am obseravt ca ceva nu e in regula cu corpul meu de la varsta de 19 ani, cand, inca virgina fiind, medicul ginecolog a refuzat sa ma consulte sau sa imi dea un diagnostic. Acum stiu de ce boala sufar :sindromul ovarului polichistic, dar cu ce pret? Cu pierderea ingerasului meu... el a vrut sa vina la mine dar trupul meu nu l-a acceptat... Iata de ce imi pare rau, sincer, de pierderea ta si te admir ca ai curajul sa povestesti despre ea si ca ai depasit acum momentul... Eu nu cred ca as fi putut sa trec peste... De aceea sper ca in timp oamenii sa isi schimbe mentalitatea si sa inteleaga cat de greu ne este si sa ne lase sa ne plangem durerea asa cum vrem si sa nu ni se mai spuna "Lasa, draga, asa a vrut Dumnezeu." Uneori Dumnezeu nu are nici o vina... Te imbratisez, Minodora
7 February, 2008 - 07:00 — Oana
Nu am curaj sa citesc... Desi povestea noastra, cu ajutorul lui D-zeu si al unui medic exceptional, a fost in cele din urma fericita. De mult vroiam sa scriu si sa incerc sa ajut alte mame care trec, inca mai trec, prin ceea ce am trecut eu cu fetita mea. O sa fac un scurt rezumat, pentru ca, din pacate de 3 si 9 luni, trecem prin multe... Mi-am dorit mult de tot un copilas. Dupa ani de incercari, fara tratament, am ramas, surprinzator, insarcinata. La 9 saptamani am facut prima ecografie si cred eu aceasta a fost salvarea noastra. Atunci, acel dr. mi-a spus ca IR-urile sunt f. crescute (ir-urile artere uterine). Altceva nu mi-a spus dar a subliniat acest lucru. Ajunsa acasa am inceput sa caut pe net sa vad ce inseamna. Am gasit o sg explicatie cat de cat: copilul nu se hraneste. Am inceput sa umblu pe la dr. NIMIC! Nu-mi ofereau decat niste explicatii aberante sau crude: "Nu-i nimic o scoatem mai devreme". Dar timpul trecea iar IR-urile aveau valori crescute. Fetita mea crestea f. greu si incepuse sa inregistreze cat mai multa intarziere. DPN se mutase deja din ianuarie in februarie. Am ajuns la Fundeni, am inceput un tratament dar fara nici un rezultat. Si am cautat pana cand am gasit un dr. care se ocupa de aceasta pb. Imi pare si acum rau ca nu m-am dus la acest dr. din prima clipa cand am auzit de el. (asta a fost cea mai mare greseala a mea). Am ajuns in 21 de saptamani de sarcina. Cu tratamentul aplicat de acest dr. (trat. care se aplica in germania dar pe care medicii de la noi refuza sa-l aplice)am reusit ca fetita mea sa nu mai piarda in greutate. Nu vreau sa va povestesc cum au fost ultimele saptamani. Mergeam zilnic la monitorizare iar cand fetita intra in suferinta fetala dr. meu se chinuia sa obtina autorizarea cezarianei. Nu o obtinea! Nu! Si fetita mea continua sa sufere in burtica (din pacate, trat. este mult mai eficient in prima parte a sarcinii. Asa cum imi spunea dr. fetita mea se hranea o data la 4 zile cand imi faceam injectia).Din dec. pana-n ianuarie mi s-a refuzat cezariana. Oricand copilul meu ar fi putut...Nu! Nici nu pot spune! Nici nu va pot descrie portile la care am batut ca sa-mi salvez fetita. Pe 5 ian am obtinut aprobarea cez. O fetita de 2.400 grame si 43 de cm. Dar, din pacate, aici s-a incheiat misiunea dr. ginecolog minune. Nu am reusit nici pana acum sa gasesc un medic pediatru la fel de bun. Pentru ca tb sa fiu sincera: un copil cu o asemenea suferinta in burtica va avea alta traiectorie dupa nastere. Dar nimeni nu mi-a spus. Am rasuflat usurata dupa ce am nascut. Fetita mea nu a avut parte de medic neonatolog bun. Era prematur/dismatur (nici acum nimeni nu se poate spune). Si de atunci am trecut prin multe sperieturi: la doua sapt. s-a inecat rau de tot. Nici acum nu pot sa vb despre acel episod. Am umblat cu ea pe la dr. dar explicatiile au fost care de care mai traznite: in primul rand au grija sa invinovateasca mama- ea este de vina, transmite emotii copilului si altele. Am ajuns cu ea si la 2 neurol. Unul mi-a zis ca a avut ori in burtica ori imediat dupa nastere un edem cerebral. Celalalt mi-a spus ca este posibil dar nimeni nu a cercetat acest lucru si se va recupera cumva! Dar cum i se da omului cat poate duce...La 9 luni a racit/sau nu. Am ajuns pentru niste muci sa fim internate. I s-au adminsitrat 2 antib. puternice, pentru o greutate mai mare, cu un diagnostic incert: pneumonie interstitiala, de aspiratie, bronsita, bronsiolita. De atunci, ne luptam cu malabsorbtie. Au trecut 2 ani si inca ia o mana de pastile. Tot atunci in spital i s-a dat un medicament care i-a generat un reflux gastroesofagian. Suntem intr-un cerc vicios: malab. si refluxul. Tot caut un trat. Practic fetita mea in acest moment tolereaza f. putine alimente si se hraneste cu un lapte medicament (din aminoacizi). Si, din pacate, sunt multi copii ca noi, cu acelasi istoric. Nimeni nu-i baga in seama in burtica si daca au norocul sa scape nu-i baga nimeni in seama nici dupa. In maternitate nu ai nici un fel de consiliere, nici un fel de educare. Eu nu am apucat sa citesc, inainte de a naste, ce tb sa fac cu un copil prematur cu suferinta fetala. Greseala mea! De cand s-a nascut fetita mea sunt langa ea 24 de ore. Imi este frica sa o las (la 9 luni cand am fost prima data internate in spital mi-au spus ca putea sa m... oricand...sindromul mortii subite-au reusit sa-mi faca si mai mult rau). Si tot caut...ca in sarcina...un pediatru pentru fetita mea. Refuz sa cred ca nu exista o solutie. Sunt sg ca solutia este una simpla dar nu exista nici un fel de interes in aceasta directie. Majoritatea dr. spun ca o sa treaca cand va creste...dar pana atunci eu o umplu de chimicale.? Cat o sa-i mai pot spune care nu-i face bine la burtica? Am incercat sa scriu pe scurt. Imi cer scuze pentru eventualele greseli dar as vrea sa fiu de ajutor. Eu cred ca exista o solutie pentru a evita asemenea situatii dureroase, extrem de dureroase. Bianca, sper ca Dumnezeu sa-ti dea putere...Sper ca strigatul tau sa ajute cat mai multe mamici.Dr. minune spunea "In Romania singurul avantaj este ca femeile insarcinate sunt inteligente". Numele meu este Oana **** iar adresa mea ****@gmail.com
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Buna, Bianca.Nici macar nu imi pot imagina prin ce trebuie sa fi trecut.Am un baietel de 8 luni, Luca.In timpul sarcinii nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc cum as putea supravietui daca totul nu ar fi decurs cum trebuie.Si am ajuns la concluzia ca nu as putea.Dar acum vazandu-te pe tine imi dau seama ca nu iti poti imaginea durerea asta daca nu o traiesti.Imi pare groaznic de rau pentru ceea ce ti s-a intamplat tie si ingerului tau.Am plans pana am ramas fara lacrimi.Multa sanatate si putere.Si iubeste-o asa in continuare.Daca nu o poti tine in brate nu inseamna ca nu e a ta si ca nu exista.Dimpotriva, noi avem copii, tu ai si un inger.Sa-ti dea Dumnezeu curaj mult...mult...cum numai el stie sa dea cand avem mai mare nevoie...Si iti multumesc din suflet ca mi-ai adus aminte ca nu apreciez minunatul copil pe care il am indeajuns uneori...Numai bine.
7 February, 2008 - 07:00 — Simona
Nu sunt mama, dar in mod sigur imi doresc sa fiu. Cititnd aceste randuri imi dau seama ca este imens de greu sa porti noua luni un copil si apoi sa te trezesti ca nu mai e. Moartea reprezinta pentru mine o poarta pe care am vazut-o de nenumarate ori. Prima si cea mai grea perioada in care moartea si-a aratat fata, a fost in ziua in care am implinit 17 ani, iar tata a murit. Nu se pot compara situatiile, asa e, dar in acel moment am simtit ca toata lumea mea se prabuseste, ca nimic nu mai are sens si mi-am dorit sa mor si eu. Totusi azi am inceput sa zambesc cand ma gandesc la el, sa imi aduc aminte de discutiile lungi si de cum radeam noi doi de crizele mamei cand eu faceam cate o boroboata. Imi dau seama acum ca pentru mine a fost mai usor, am avut o gramada de amintiri care m-au ajutat sa merg mai departe. Am avut imgainea tatei care tot timpul mi-a zambit. Imi dau seama ca pentru tine ca mama este groaznic si nu stiu ce cuvinte se pot spune unei femei care trece prin asa ceva. Stiu ca trebuie sa mergem mai departe, pentru cei care sunt langa noi si care ne privesc cu speranta. E trist cand un inger pleaca prea repede, dar probabil ca Dumnezeu, cel care ne da putere in momentele cele mai grele. Citind despre faptul ca nu ai gasit nimic despre unui copil si despre faptul ca acest subiect e tabu, trebuie sa spun ca la noi, in Romania, toate subiectele dureroase sunt tabu. Nu vorbim atunci cand ne doare, suntem inchisi in cochilii. Pacat pentru ca e o adevarata terapie. Eu m-am trezit in fata unor idei preconcepute ca acelea ca trebuie sa tin doliu un an sau ca trebuie sa plang mai mult. Nu pot sa nu imi aduc aminte ca mult timp mi-a atarnat de gat placuta cu fata fara tata, care poate fi calcata in picioare. Asa am invatat sa am apar si sa lovesc la randul meu. E dureros si greu. E trist si urat. E ca o prapastie care nu se mai termina. E ca o camera fara aer. E ca un cer pe care nu mai iese soarele. Nu trece niciodata, doar inveti sa traiesti asa, cu durerea. Simona ****, 26 de ani
7 February, 2008 - 07:00 — Catalina
Ma numesc Catalina si sunt mama unui baietel de 1 an si 5 luni care este lumina ochilor mei...nu-mi gasesc cuvintele sa_ti pot alina suferinta prin care treci...nu-mi pot imagina viata fara el...nu pot...imi pare rau Bianca
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
..ce se mai poate spune dupa ce ai citit cite s-au scris!
7 February, 2008 - 07:00 — Simona
urmarindu-te la emisiunea de aseara mi-au revenit toate amintirile...in urma cu 5 ani,fericiti si plini de sperante ne anuntam prietenii si familia ca vom fi parinti...insa visul nostru sa spulberat la 10 saptamani..plans,durere,intebari...nici un raspuns din partea medicilor...esti prea mica,corpul nu este pregatit(aveam 20 ani)...un microb..voia lui dumnezeu..am preferat sa cred in dumnezeu in continuare chiar daca eram furioasa...priveam mamicile cu copii iesiti in parc si lacrimam...eu cand voi avea un copil?...dupa 1 an am ramas iar insarcinata...atunci mi-a fost frica sa mai anunt pe cineva..doar eu si sotul meu stiam si ne bucuram sperand ca acum va fi bine...la 8 saptamani...iar probleme..m-am internat in spital cu diagnosticul iminenta de avort...la fel nu vreau sa dau numele unei doctorite care ma controla si in cealalta mana avea tigara aprinsa si concluzia ewi a fost ca in acea noapte ar fi mai bine sa ma chiureteze pentru ca nu am nici o sansa...am refuzat sa cred si am cautat un alt doctor,dr.ciobotaru jean,cu ajutorul caruia ma adus pe lume la 40 saptamani un baietel sanatos...mandria mea acum..are 3ani si 7 luni...simona,galati
7 February, 2008 - 07:00 — Andreea
Draga Bianca, imi pare rau pentru durerea ta ,si chiar daca poate nu o inteleg pe deplin nefiind mama, am simtit ca trebuie sa iti scriu. Am vazut emisiunea de pe B1 din 6 februarie si m-a impresionat faptul ca desi traiesti o asemenea drama ai gasit in sufletul tau puterea de a impartasi si de a lupta ca sa ii ajuti pe altii. Iti doresc sa ai putere si credinta si sper sa ii inveti si pe romani ce inseamna "a fi puternic" atunci cand pierzi pe cineva drag. Imi pare rau...dar imi pare bine ca exista persoane ca tine.Te imbratisez, Andreea M
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Buna Bianca. Nu am trecut prin durerea pierderii unui copil dar am avut persoane foarte apropiate care au trecut. Pana nu am devenit tatic, nu am inteles pe deplin ce inseamna asa ceva, iar pentru o mama, nici nu mai vorbesc ce dureros poate fi. De ajutat mai mult decat cu o vorba buna si sa-i spui, celui in cauza, ca esti alaturi de el 24 din 24, nu prea ai cu ce sa-l ajuti. Cel mai mare ajutor ar trebui sa vina insa din partea cadrelor medicale care ar trebui sa aibe o pregatire psihologica pentru astfel de momente, dar multe dintre ele nu sunt pregatite sa se poarte nici macar cu o femeie normala, daramite cu una suferinda. De ex. nevasta-mea, dupa ce a nascut, de emotii, oboseala si alte cele, a inceput sa planga in fata pediatrei care ca sa o consoleze ii zice ca daca ii da ea doua palme, atunci poate sa planga, altfel nu. In momentul ala am zis ca o bat (pe pediatra, evident) pana o umfla rasul, dar tinand cont de starea neveste-mii m-am abtinut, zicandu-mi ca mai rau i-as face. Din fericire, restul cadrelor medicale s-au comportat cat de cat bine (daca facem abstractie de spagile care trebuie date sau de faptul ca mi s-a mai cerut supliment la spaga). Bianca, sper ca prin actiunea ta, ministerul sanatatii sa tina cont si de pregatirea psihologica a cadrelor medicale, nu doar de pregatirea teoretica si practica (de dotari nici nu mai vorbesc). Odata si odata trebuie sa intelegem cu totii ca orice medicament trebuie neaparat insotit de empatie, altfel are efect zero. In incheiere, iti urezez sanatate multa iar bucuria sa-ti revina cat mai curand in suflet.
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Draba Bianca! Povestea ta m-a impresionat pana la lacrimi. Anul acesta am trecut si eu printr-o drama, la numai 22 de ani. Un copil dorit de toata lumea si asteptat aproape un an de zile, dar nu a fost sa fie.La un simplu control mi s-a spus "SARCINA OPRITA IN EVOLUTIE".Avea 9 saptamani.Pentru ca eram socata si nu vroiam sa accept am mers la inca trei doctori pentru confirmare, dar din pacate acelasi raspuns.Nu mai spun ca doctorita care mi-a dat vestea s-a purtat ingrozitor cu mine.Nu am auzit din gura ei nici macar un "IMI PARE RAU", ci di contra "SA VI SA-TI SCOT MIZERIA ASTA DE AICI".Si asta la un renumit spital din Bucuresti. A fost cumplit, si totusi nu i-am simtit miscarile, nu apucase sa-mi creasca burtica sau sa stiu de ce sex este.Drama ar fi fost mult mai mare atunci.Nu am ramas decat cu o poza facuta la ecografia de 7 saptamani unde se vede un mic punctulet. Am auzit multe cuvinte de genul "LASA CA ESTI TANARA, AI TOT TIMPUL SA FACI COPII", dar eu imi doream copilul acela. Niciun altul nu-l va inlocui. Acum am depasit momentul si sunt increzatoare ca intr-o zi v-a veni si bebelusul mult dorit. Iti doresc mult succes in aceasta campanie si sper din tot sufletul sa reusesti ceea ce te-ai propus. Mult curaj!
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
nu pot sa inteleg prin ce treci pentru ca eu inca nu am trait experienta de a fi insarcinata dar stiu ce inseamna sa pierzi o persoana draga stiu ce inseamna golul care se casca in suflet si furia pe care o ai pentru ca nu intelegi de ce s-a intamplat asa dar stiu si ce inseamna vorbele goale spuse de cei din jurul tau in astfel de momente si expresiile folosite cu toate astea vazandu-te aseara la TV si intrand astazi pe acest site am realizat ca durerea cuiva nu trebuie inteleasa , trebuie acceptata tot ce pot sa-ti spun este ca imi pare extrem de rau pentru tine si imi doresc sa gasesti puterea necesara pentru a trece peste acest moment cat mai usor iar faptul ca incerci sa ajuti si alte persoane care trec prin ce treci si tu este remarcabil sunt convinsa ca de acolo de sus fetita ta te priveste si zambeste pentru voi
7 February, 2008 - 07:00 — Liliana
Chiar daca nu am trecut prin asa ceva nu pot dupa ce am citit aceste randuri sa nu-mi dau seama cat este de greu sa traiesti astfel de momente.Sunt mama unui baietel de 11 ani si multumesc la Dumnezeu ca exista, pentru ca este cea mai importanta persoana din viata mea si este ratiunea mea de a trai.Cuvintele sunt prea nesemnificative pentru a putea consola pe cineva care si-a pierdut copilul indiferent cand s-a intamplat acest lucru.Ceea ce te-ai hotarat sa faci tu,Bianca este un lucru minunat si sunt convinsa ca multe mame care au nevoie de o alinare in astfel de momente,o sa-ti fie profund recunoscatoare.Esti o femeie cu suflet mare si Dumnezeu iti va da putere sa treci mai departe iar consolarea ta va fi faptul ca o sa poti ajuta alte mame care au nevoie de acest lucru.Astfel, sufletul tau isi va regasi cat de cat linistea de care ai nevoie.Sunt din Sibiu iar daca as putea sa te ajut in vreun fel in campania ta as fi fericita sa pot face acest lucru.Adresa mea de mail ****@yahoo.com
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
stau de ore intregi lipita de monitor,nu mi-e foame, nu mi-e sete...imi simt doar sufletul amortit-atata durere exista pe pamintul asta, atatia oameni cu sufletul mutilat.Tocmai am citit de curand:capodopera creatiei lui Dumnezeu este dragostea de mama, deci suferinta unei mame este fara termen de comparatie, nu exista ceva mai cumplit.Si eu sunt mama si din proprie experienta stiu ca e adevarat,stiu ca atunci cand suntem loviti de tragedii cautam o explicatie: de ce eu, de ce mie,etc.,cautam unde nu trebuie,nu de explicatii avem nevoie ci de Cel care poate da explicatii-Dumnezeu.Iubitele mele cred ca e tot ce va pot spune, restul ar fi de prisos.Ma rog ca Dumnezeu sa fie cu voi,sa va intareasca:"Nu te teme de nimic,caci Eu te izbavesc, te chem pe nume: esti al Meu"
7 February, 2008 - 07:00 — Anca
Am vazut aseara emisiunea Nasul la televizor si am ramas gandidu-ma la tine!! Acum am intrat pe acest site si de la prima propozitie se pare ca nu ma pot opri din plans!!! Nici nu cred ca aceasta durere se poate compara cu ceva, si m-ai facut sa vad cat de mici si idioate sunt toate celelate griji zilnice pe care noi oamenii ne faceam sa para asa de importante si de greu de rezolvat! Imi pare nespus de rau pentru tine si fetita ta! Dumnezeu sa te ajute si sa o tinea in paza pe fetita ta!
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
nu numai despre pierderea sarcini vreau sa vb ci sa ma ajuta-ti, despre pierderea sotiei la numai 20 de ani si copilu pe care il purta in pantece la 7 luni totul se intampla din cauza oamenilor fara suflet numiti doctori va scriu din botosani in speranta ca poate ma va ajuta cineva,totul a inceput in decembrie 2007 cand sotia insarcinata a 7 luna , acuza niste dureri de spate si voma + era constipata,am dus-o la maternitate si i-au pus diagnosticul de colica biliara si i-au dat drumul acasa dupa 4 zile,in ianuarie durerile persistau am dus-o din nou ,a 2 zi au trimis-o cu diagnosticul de ampeticita acuta observatie peritonita dar dr de la judetian a pus-o sub observatie 3 zile pana i-a venit schimbul din concediu(DE CE)DUPA 3 ZILE A INTRAT IN OPERATIE DAR PREA TARZIU A DAT IN SEPTICEMIE SI IA OMORAT FATUL APOI A FACUT O EMBOLIE PE CREIER SI A MURIT LASAND O FETITA DE 4 ANI ACASA ASTEPTAND-O.CINE E VINOVAT ?SUNT SINGUR IMPOTRIVA SISTEMULUI CORUPT SI FARA SUFLET DIN BOTOSANI.CE SA FAC?CINE MA AJUTA?POATE TRIMITE-TI DV ACEST MESAJ UNDEVA MAI DEPARTE IN SPERANTA CA POATE MA VA AJUTA CINEVA.TEL.07****.VA MULTUMESC
7 February, 2008 - 07:00 — Geanina
Draga Bianca, iti multumim pt tot cea ce faci.Aceasta campanie in numele fetitei tale iti va da forta de care vei avea nevoie. Am si eu un baietel de doi ani operat aici de inima la 7 luni asa ca in parte stiu prin ceea ce treci. Dar as vrea sa vorbesc despre altceva, despre cum sa ii schimbam pe medici. Am fost prof in Canada si am lucrat cu studenti care urmau sa mearga la medicina. Citeva idei despre cum sa schimbam comunicarea care lipseste cu desavirsire la personalul medical. --citeva cuvinte pe care tu le-ai pute spune in univ de medicina la viitorii doctori, la scolile de asistenti, etc. --chiar in spitalele mari se pot tine asa ceva cu acordul conducerii. Campania, media, vizibilitatea ta va face mult pt aceasta. Cred ca la noi in scoala nu se insista deloc pe comunicare. Unde am lucrat eu aproape o trieme din cursurile pt medici tineau de comunicare, si cred ca asta nu ii ajuta numai pe pacient ci si pe doctor. O atitudine urita (cam 90% in Romania) ii acreste si le provoaca rau si celor care o fac in primul rind. O asistenta de acolo sintetiza foarte simple"ma port cu pacientii asa cum as vrea sa fiu tratata si eu..." (Orice doctor, profesor din tara asta poate acum sa acceseze website -urile universitatilor din lume sa-si faca o idee ce se intimpla acolo: exemplu http://www.facmed.utoronto.ca/) Iti doresc multa multa forta, si cred ca Dumnezeu a admis asta tocmai ca tu sa salvezi inmiit mai mult....) Geanina
7 February, 2008 - 07:00 — Ramona
Buna Bianca, Sunt Ramona, am 22 de ani si vroiam sa iti spun ca m-au emotionat foarte tare trairile tale...imi pare nespus de rau atat pentru tine cat si pentru celelalte mame care au suferit din cauza pierderii cipilasului. M-am uitat aseara la emisiune si am stat cu lacrimi in ochi de tristete, si cu admiratie pentru tine cand te vedeam atat de tare, chiar daca poate este numai in exterior, in suflet doar Dumnezeu stiind ce se intampla. Eu imi doresc foarte mult un copil, poate si eu sunt considerata copil si multi spun ca e prea devreme, dar atata timp cat ti-l doresti si esti pregatita sa fi mama niciodata nu e prea devreme. La anul ma voi casatori si dupa, cat de curand vreau sa am un bebe, imi e foarte frica insa, citind si auzind cate se pot intampla, sper sa nu am probleme fiind foarte sensibila la ovare si racesc imediat (prietenul meu este bolnav de hepatita). E foarte bine ca se mediatizeaza aceasta, e foarte bine sa trezim viitoarele mamici la realitate sa stie ca nu e atat de usor sa aducem un scump copilas pe lume, mai ales in ziua de azi cand majoritatea tinerelor nu stiu altceva decat distractie cu tigari, alcool si fuste scurte si chiar daca ai mare grija de tine, asa cum si tu si celelalte mamici au avut, tot se poate intampla ceva. Asta sa fie un mare semnal de alarma! Iti multumesc pentru tot! Iti doresc multa tarie pe mai departe si multa incredere in Dumnezeu. Te pup email ****@yahoo.com
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
ti-am scris si aseara in timpul emisiunii NAsul dar vad ca nu mi-a aprut mesajul... Bianca..nu am cuvinte..IMI PARE RAU..atat iti pot spune, eram aseara eu la un tlevizor cu fetia noastra de 1 an si cateva zile si sotul in sufrageri la televizor..ne uitam la tin..eu de admir de mult timp....am fost fericita sa aflu ca vei avea o fetita ..si foarte trista cand am aflat cumplita veste....nici eu si nici sotul nu mai aveam cuvinte..ne uitam toti 3 la tine, iar el a zis...ca esti o femeie tare si nu a mai putut sa te priveasca si a schimbat canalul si a venit si ne-a privit...iar eu azi noapte reciteam ce ai scris pe site...plangeam, am plans alaturi de tine..nu stiu nu imi pot imagina prin ce treci suntem alaturi de tine, nu vreau sa stiu cum e.. multumesc lui Dumnezeu pentru minunea noastra si iti doresc sa ai puterea sa mergi mai departe in ceea ce ti-ai propus. Pentru Emma si Luca esti, ai fost si vei fi o mama perfecta...ai 2 copii perfecti..un inger si un baieteliar amandoi iti da putere..felicitari pentru tot ceea ce esti si pentru tot ceea ce faci.
7 February, 2008 - 07:00 — Simona
urmarindu-te la emisiunea de aseara mi-au revenit toate amintirile...in urma cu 5 ani,fericiti si plini de sperante ne anuntam prietenii si familia ca vom fi parinti...insa visul nostru sa spulberat la 10 saptamani..plans,durere,intebari...nici un raspuns din partea medicilor...esti prea mica,corpul nu este pregatit(aveam 20 ani)...un microb..voia lui dumnezeu..am preferat sa cred in dumnezeu in continuare chiar daca eram furioasa...priveam mamicile cu copii iesiti in parc si lacrimam...eu cand voi avea un copil?...dupa 1 an am ramas iar insarcinata...atunci mi-a fost frica sa mai anunt pe cineva..doar eu si sotul meu stiam si ne bucuram sperand ca acum va fi bine...la 8 saptamani...iar probleme..m-am internat in spital cu diagnosticul iminenta de avort...la fel nu vreau sa dau numele unei doctorite care ma controla si in cealalta mana avea tigara aprinsa si concluzia ewi a fost ca in acea noapte ar fi mai bine sa ma chiureteze pentru ca nu am nici o sansa...am refuzat sa cred si am cautat un alt doctor,dr.ciobotaru jean,cu ajutorul caruia ma adus pe lume la 40 saptamani un baietel sanatos...mandria mea acum..are 3ani si 7 luni...simona,galati
7 February, 2008 - 07:00 — Ema
si sunt convinsa ca Dumnezeu iti va da puterea sa mergi mai departe.. Poate e ciudat , ca eu ma numesc in acte Ema si iti trimit gandul asta ..dar stiu ca ea e un ingeras si ca vrea ca fratiorul ei ..toata familia ei sa fie bine si ..eu personal imi doresc sa se transforme dintr-o drama intr-o experienta de viata pozitiva si sa pretuiti ce este langa noi bun , in realitate. Cunosc o familie care acum trece prin momente asemanatoare , sotiei i s-a recomandat amniocenteza, si nu au 12 milioane pentru test plus inca 5 pentru inca alt test, peste o luna. Va rog, daca cunoasteti o asociatie sau o clinica , cu tarife mai omenesti , mai ales pentru asemenea teste sa imi spuneti si mie.. Imi doresc sa ii ajut si nu stiu cum pe langa stresul si panica ..avuta de "recomandarea dr" acum este si stresul lipsei banilor. Va multumesc din suflet TNumai bine si multa sanatate Ema
Comments
Cu lacrimi in ochi, imi pare rau!
buna sant monica nu am copi pentruca nu pot sa am nupot simti ce ai simtit tu dar doare foarte tare .sant alaturi de tine,ati doresc multa sanatate si liniste sufleteasca.
PLÂNGI...PLÂNGI...PLÂNGI...SPUNE CUI VREA SĂ TE ASCULTE DUREREA TA PENTRU CĂ ÎŢI FACE BINE ...AŞA CEVA NU SE UITĂ , SE ASCUNDE ÎN SUFLETUL TĂU ,ESTE NUMAI AL TĂU ,DAR NU MAI DOARE AŞA TARE DUPĂ ANI ŞI ANI.
A APĂRUT PE LUME O MINUNE DE FETIŢĂ, CRISTINA-CAMELIA CARE A ÎMPLINIT 9 ANI ÎN 9 IUNIE 2007 ŞI CARE NE UMPLE CASA ALĂTURI DE IOANA (18ANI) ŞI ROMINA (16ANI).
SILVIA
verasunt din RM Vilcea imi pare rau si te respect pentru tot ceai facut tu ai fost STRIGATUL NOSTRU un strigat care sper sa se auda ma rog pentru caDumnezeu sa te ajute in tot cea ce faci
Buna Bianca,am vazut aseara la B1 tragedia ta si m-a impresionat foarte mult.Am plans, si toata noaptea mi-am tinut fetita de 4 ani si jumatate in brate.Imi pare foarte rau,si te felicit pentru campania pe care ai initiat-o.Sa te ajute Domnul sa treci peste asta,si sa ajuti alte mame care trec prin asemenea situatii.Iti spun sincer ca imi doresc din tot sufletul inca un copil,dar mi-e teama......La cate se intampla si cand aud ca tot mai multi bebelusi se nasc cu probleme,ma descurajez,mai ales ca sistemul nostru sanitar lasa mult de dorit.
Iti doresc multa sanatate.CRISTINA.
iubita mea, cu lacrimi in ochi iti spun ca imi pare foarte foarte rau. eu am cancer la san si in luna asa mi s-a scos sarcina , o fetita. medicii mi-au spus brutal, aproape tipand (mama mea era de fata) sa aleg intre viata copilului si viata mea. oribil!!!!!!!! ingrozitor!!!!! nu gasesc cuvinte sa spun ce-am simtit si ce-am trait. dar se pare ca asta e viata. iar oamenii de langa mine au fugit toti. habar n-am de ce. iubit si prieteni. iubit si prieteni? si ma uitam in jur si vroiam sa ma agat cu disperare de ceva care sa ma ajute sa continui. si mai ales sa lupt. se intampla in 2006.
am inteles ca nu trebuie sa astepti ajutor de la oameni ! ci numai de la Dumnezeu. instictiv (pt ca nimeni, absolut nimeni , nici macar de la oncologie nu mi-au recomadat vreo carte)sau poate ca Bunul Dumnezeu mi-a indrumat pasii catre carti pe care le-am descoperit singura si pe care le-am citit cu sufletul la gura. mi-au ajutat, desigur. inca ma straduiesc sa-mi vindec sufletul. ma rog pentru asta. Dumnnezeu sa fie cu tine si cu fetita ta din ceruri!
Draga Bianca,
iarta-ma ca mi-am permis sa-ti spun Bianca...in momentul de fata plang...si imi e greu sa ma adun...nu am trecut prin drama ta...si nici nu cred ca am puterea sa inteleg durerea ta...asadar, iarta-ma, inca odata...sunt mama unui baiat care are varsta baiatului tau Luca...te-am admirat cand ai aparut pe post si ai spus ce greu a fost dupa o cezariana...toate durerile tale le retraiam si eu...l-am nascut pe Andrei prematur la 32 de saptamani de sarcina...1700g si 45 cm...l-am vazut prea putin, pentru ca fiind mic l-au luat repede,...eram disperata ca nu pot sa-l vad mai mult...ganduri sumbre ma bantuiau atunci, daca ceva nu e in regula cu el, daca are vreo problema, daca va trai...dupa 24 de ore de terapie intensiva cand ai voie sa te dai jos din pat, aproape m-am tarat ca sa ajung la terapie intensiva la bebelusi ca sa-l vad...nu voi uita niciodata cum imi batea inima de tare...erau 4 copii din care 2 erau la incubatoare...mari frumosi si rozalii...unul mare rozaliu care dormea linistit in patul lui si al meu care era mic, mic de tot...si nu era in incubator...era in patut si dormea...cu camasuta mare si lalaie si boneta in care daca se straduiau sa-l puna incapea cu totul...cu branula pusa pe piciorusul firav...(ca sa mai fac o paranteza, bratara pe care o poarta bebelusul la manuta de obicei, al meu a purtat-o la picior si la ultima perforatiune...)...m-a apucat un plans vinovat ca nu l-am putut tine pana la termen in burtica,...ca din cauza mea se chinue el,...atunci a aparut medicul neonatolog care a avut tact (si caruia ii multumesc ori de cate ori am ocazia!) si mi-a spus ca trebuie sa plang de bucurie ca este un copil sanatos si ca nu a avut nevoie de ventilator ca a respirat singur...ca mananca singur(ca stie sa suga!) si ea nu l-a gavat ca sa nu-si piarda reflexul...prima noapte alaturi de el a fost cumplita...desi esti epuizata si te doare....n-am putut dormi pentru ca eu eram disperata sa-l aud cum respira...sa nu pateasca ceva si eu sa nu observ... acum privind retrospectiv sunt "suparata" pe mine ca nu m-am putut bucura pe deplin de multe momente unice si ireversibile...dar sunt norocoasa si am avut "sansa de atrage lozul castigator"... iti multumesc pentru tot ce ai facut Bianca!nu stiu ce sa-ti spun...decat iarta-ma inca odata si...IMI PARE RAU!
catalina,bucuresti
Unii oameni spun:"nu mai plânge,nu vezi că te usuci pe picioare!"Eu sunt convinsă că plânsul îţi dă putere,te ajută să te ridici cât ar fi de greu!
În martie,acum şase ani,am pierdut un suflet drag.Era frăţiorul meu mai mic,pe care l-am crescut ca o mamă(aşa erau timpurile atunci ca fraţii mai mari să vadă de cei mici)Fără să vorbesc de durerea mamei mele care nu se poate estima,vă spun ca eu aş fi vrut să mor,să nu văd,să nu aud pe nimeni.În perioada aceea fetiţa mea avea cinci luni.A fost singurul lucru pentru care încercam să stau pe picioare.Am fost egoistă,nu vroiam sa vad durerea celorlalţi,care sufereau la fel ca mine,poate mai rau,fiind vorba de părinţii mei,sora mea.Plângeam zi de zi,seară de seară şi încă mai plâg,şi sunt convinsă că lacrimile mele pentru el nu se vor sfârşi niciodată.Anul trecut în martie,exact,in ziua cand trebuia să ma închid in mine şi să-i plâng plecarea,cum făceam în fiecare an,Dumnezeu a facut în aşa fel încât s-a născut a doua mea fetiţă!N-am înţeles de ce a făcut asta,dar aşa a fost!În ziua aceea jumatate din inima mea era ruptă,sfâşiată de durere,de dor şi plângea,iar cealaltă jumătate se bucura pentru noul suflet ce a venit printre noi.Acum în luna ce vine nu ştiu ce ar fi mai corect să fac pe 15 martie-să sărbătoresc şi să-i mulţumesc lui D-zeu că am încă o fetiţă sănătoasă
sau să stau să plâng moartea frăţiorului meu!
Naşul nostru mi-a spus că fratele meu s-a sacrificat pentru fericirea mea şi că ar trebui să fiu fericită că este printre îngeri să n-e ajute!E dureros dar câteodată cred asta!Fiecare vieţuitoare,fiecare plantă,fiecare om moare cu un scop!Nu ia pe nimeni D-zeu degeaba!Aşa şi fetiţa ta are un drum frumos conturat printre îngeri!!!!!Cu multă durere în suflet sunt alături de tine Bianca!Îmi pare rău!Condoleanţe pentru întreaga ta familie îndurerată!Daniela C
(***@yahoo.com)
Dragă Bianca. Mă numesc Daniela şi sunt din Suceava. Am plâns nespus de tare când te-am auzit povestind la NAŞUL şi când am citit ce ai scris. Crede-mă că am simţit o durere cumplită, de parcă aş fi fost în locul tău. Imi parte tare rău pt ce ţi s-a întâmplat. Nu sunt mămică dar îmi doresc mult.Dacă te pot ajuta cu ceva, te rog scrie-mi pe adresa mea ****@yahoo.com. Te admir pentru cine eşti şi pentru ceea ce faci. Să nu-ţi pierzi încrederea în Dumnezeu. EL ştie ce face. Doamne ajută.
Draga Bibi,dupa emisiunea de aseara m-am hotarat sa-ti trimit si eu cateva ganduri .cel mai frumos sentiment este sa fi mama pentru o femeie...si crede-ma ca stiu...am un baietel superb de un an si jumatate...el este viata mea....si pentru el fug acasa in fiecare zi...
Alaltaieri am aflat ca sunt din nou insarcinata.....o asemenea veste in mod normal ar fi trebuit sa ma faca si mai fericita dar am primit aceasta veste cu lacrimi si multa durere in suflet...nu pentru ca nu imi doresc inca un copil...mi-l doresc din toata inima si eu si sotul meu dar gandind la rece(real)nu imi permit d.p.d.v. financiar inca un copil.in totdeauna am judecat in cel mai rau mod femeile care fac avord spunand despre ele ca nu au fulet si ca nu merita darul pe care il au de la D-zeu de a putea face copii....de a fi mame...dar uite ca am ajuns si eu aici....chiar daca are doar 2 saptamani pentru mine tot copilul meu este...si gandul ca voi accepta sa moara ma innebuneste...il mangai si ii vorbesc si in continuu ii cer iertare ca nu voi putea sa-l las sa se nasca....sunt disperata .
Te rog sa nu ma intelgi gresit, nu consider ca pentru a avea inca un copil trebuie sa ai averi...nici pe departe...insa trebuie sa ai siguranta unui acoperis (casa) ceea ce eu nu am.Stau intr-un apartament cu chirie si risc sa vina oricand proprietara sa-mi spuna ca trebuie sa plecam sau sa imi mareasca chiria...
de multe ori sunt nervoasa pe tot ce se intampla in tara asta...pe conditiile care ni le ofera....
am ajuns la concluzia ca daca nu ai parinti care sa te ajute sau daca nu ai bani si relatii sus puse nu poti sa iesi din saracie...imi pare foarte rau ca trebuie sa spun aceste lucruri despre romania dar asa vad eu.
sunt sigura ca in situatia mea sunt foarte multe femei(cupluri)
imi pare rau daca ti-am rapit tipul cu mesajul meu da am vrut sa sti si drama femeilor care isi doresc copii si din cauza situatie financiare nu isi permit...in tara asta sa ai copii a devenit un lux ... este strigator la cer...oare de suntem pedepsiti in halul acesta...cei care pot sa faca copii nu au cu ce sa-i creasca iar cei care au totul sa nu se poata bucura de copii...Alina (****@yahoo.com)
Draga Bianca,
Iti multumesc ca ai "inventat" acest site si ca acum, tot ca o forma de terapie, pot sa spun si eu prin ce trec... E ciudat ca nu pot sa spun aceste lucruri celor care imi sunt aproape si ma iubesc, dar nu pot, pur si simplu ma opreste ceva si trebuie sa joc un fel de teatru ieftin, sa arat ca sunt vesela, puternica, ca am trecut peste marele soc. Dar in realitate nu este de loc asa.
Te inteleg prin ce treci si te admir ca ai reusit sa depasesti intr-un fel sau altul momentul. Eu nu am avut tocmai o sarcina, adica am avut, dar nu stiam, pentru ca timp de 2 luni eu am avut menstruatie neintrerupta. Medicii m-au tinut o saptamana in spital, mi-au facut pana si un chiuretaj, pentru a-mi "curata" uterul, pe buletinul histopatologic a aparut "sarcina?", deci nici ei nu erau siguri... Raspunsul la aceasta intrebare a fost unul negativ, de altfel chiar in timpul procedurii cei doi medici au vorbit intre ei in limba maghiara, unul dintre ei i-a spus celuilalt "ai vazut, omule? nu era sarcina". Spre ghinionul meu am inteles. Am facut un scandal monstru, caci nimeni nu imi spusese nimic si toate testele de sarcina au iesit negative. Dupa o saptamana m-au trimis acasa si pe biletul de externare scria simplu "iese in stare vindecat". AU trecut trei saptamani si dupa o vizita la un alt medic am fost internata din nou pentru ca aveam un chist pe ovarul stang "cat un ou de rata". am stat in spital inca patru zile si nimeni nu imi spunea si nu imi facea nimc. Luam doar calmante, caci aveam dureri cumplite, si somnifere. Cand intr-un final am dat medicului "atentia cuvenita" a spus simplu "JOI" si m-au operat joi. Totul ar fi fost ok, dar in timpul operatiei nu am fost adormita, o mica problema legata de inima, si, astfel, am auzit tot ce se intampla in jurul meu. Am vrut sa vad ce au scos afara, caci nu stiam daca a ramas totul la locul potrivit, si un medic rezident, femeie, a venit cu tavita sa imi arate: un chist foarte mare (1,130 kg), chisturi mai mici din jurul ovarului drept si o formatiune mica ..., alb-rozalie denumita crud: sarcina extra-uterina! Cerurile au cazut asupra mea, orice durere fizica era incomesurabila in fata durerii fizice si a celei sufletesti... Am inteles ca oricum nu se putea face nimic, dar nu pot exprima in cuvinte starea aceea...
Au urmat apoi 3 ani de tratamente hormonale, fara nici un consult endocrinologic, desi eu am intrebat daca nu ar fi necesar, dar mi s-a spus ca eu am o problema cunoscuta si ca nu necesit consultatii in plus. M-am ingrasat 3o de kg, mi s-a desfundat trompa stanga, care este permeabila, dar "lunga si sinuoasa", mi s-au facut hidrotubatii, o procedura dureroasa, am facut tot ce mi-a stat in putinta, fara nici un rezultat, insa. Am renuntat o vreme caci nu mai aveam putere sa lupt, dar in ianuarie am hotarat ca trebuie sa o iau de la capat. Am 32 de ani si vreau sa fiu mama. Am cautat un alt medic si am vazut diferenta: franc si in acelasi timp delicat, intelegator dar sincer. Mi-a spus deschis ca sansele mele sunt sub 40%, ca daca mi s-ar fi facut tratamentul corect din 2001, deci dupa operatie, acum as fi avut copil de mers la gradinita. Acum astept rezultatul tuturor analizelor, inclusiv a hormonilor tiroidieni, pentru a vedea daca mai am vreo sansa, chiar si prin fertilizarea in-vitro... E cumplit, asadar, ca din prostia si nepasarea medicilor sa suferim si sa ramanem traumatizate pe viata. Eu am obseravt ca ceva nu e in regula cu corpul meu de la varsta de 19 ani, cand, inca virgina fiind, medicul ginecolog a refuzat sa ma consulte sau sa imi dea un diagnostic. Acum stiu de ce boala sufar :sindromul ovarului polichistic, dar cu ce pret? Cu pierderea ingerasului meu... el a vrut sa vina la mine dar trupul meu nu l-a acceptat...
Iata de ce imi pare rau, sincer, de pierderea ta si te admir ca ai curajul sa povestesti despre ea si ca ai depasit acum momentul... Eu nu cred ca as fi putut sa trec peste... De aceea sper ca in timp oamenii sa isi schimbe mentalitatea si sa inteleaga cat de greu ne este si sa ne lase sa ne plangem durerea asa cum vrem si sa nu ni se mai spuna "Lasa, draga, asa a vrut Dumnezeu." Uneori Dumnezeu nu are nici o vina...
Te imbratisez,
Minodora
Nu am curaj sa citesc...
Desi povestea noastra, cu ajutorul lui D-zeu si al unui medic exceptional, a fost in cele din urma fericita.
De mult vroiam sa scriu si sa incerc sa ajut alte mame care trec, inca mai trec, prin ceea ce am trecut eu cu fetita mea. O sa fac un scurt rezumat, pentru ca, din pacate de 3 si 9 luni, trecem prin multe...
Mi-am dorit mult de tot un copilas. Dupa ani de incercari, fara tratament, am ramas, surprinzator, insarcinata. La 9 saptamani am facut prima ecografie si cred eu aceasta a fost salvarea noastra. Atunci, acel dr. mi-a spus ca IR-urile sunt f. crescute (ir-urile artere uterine). Altceva nu mi-a spus dar a subliniat acest lucru. Ajunsa acasa am inceput sa caut pe net sa vad ce inseamna. Am gasit o sg explicatie cat de cat: copilul nu se hraneste. Am inceput sa umblu pe la dr. NIMIC! Nu-mi ofereau decat niste explicatii aberante sau crude: "Nu-i nimic o scoatem mai devreme". Dar timpul trecea iar IR-urile aveau valori crescute. Fetita mea crestea f. greu si incepuse sa inregistreze cat mai multa intarziere. DPN se mutase deja din ianuarie in februarie. Am ajuns la Fundeni, am inceput un tratament dar fara nici un rezultat. Si am cautat pana cand am gasit un dr. care se ocupa de aceasta pb. Imi pare si acum rau ca nu m-am dus la acest dr. din prima clipa cand am auzit de el. (asta a fost cea mai mare greseala a mea). Am ajuns in 21 de saptamani de sarcina. Cu tratamentul aplicat de acest dr. (trat. care se aplica in germania dar pe care medicii de la noi refuza sa-l aplice)am reusit ca fetita mea sa nu mai piarda in greutate. Nu vreau sa va povestesc cum au fost ultimele saptamani. Mergeam zilnic la monitorizare iar cand fetita intra in suferinta fetala dr. meu se chinuia sa obtina autorizarea cezarianei. Nu o obtinea! Nu! Si fetita mea continua sa sufere in burtica (din pacate, trat. este mult mai eficient in prima parte a sarcinii. Asa cum imi spunea dr. fetita mea se hranea o data la 4 zile cand imi faceam injectia).Din dec. pana-n ianuarie mi s-a refuzat cezariana. Oricand copilul meu ar fi putut...Nu! Nici nu pot spune! Nici nu va pot descrie portile la care am batut ca sa-mi salvez fetita.
Pe 5 ian am obtinut aprobarea cez. O fetita de 2.400 grame si 43 de cm. Dar, din pacate, aici s-a incheiat misiunea dr. ginecolog minune. Nu am reusit nici pana acum sa gasesc un medic pediatru la fel de bun. Pentru ca tb sa fiu sincera: un copil cu o asemenea suferinta in burtica va avea alta traiectorie dupa nastere. Dar nimeni nu mi-a spus. Am rasuflat usurata dupa ce am nascut. Fetita mea nu a avut parte de medic neonatolog bun. Era prematur/dismatur (nici acum nimeni nu se poate spune). Si de atunci am trecut prin multe sperieturi: la doua sapt. s-a inecat rau de tot. Nici acum nu pot sa vb despre acel episod. Am umblat cu ea pe la dr. dar explicatiile au fost care de care mai traznite: in primul rand au grija sa invinovateasca mama- ea este de vina, transmite emotii copilului si altele. Am ajuns cu ea si la 2 neurol. Unul mi-a zis ca a avut ori in burtica ori imediat dupa nastere un edem cerebral. Celalalt mi-a spus ca este posibil dar nimeni nu a cercetat acest lucru si se va recupera cumva! Dar cum i se da omului cat poate duce...La 9 luni a racit/sau nu. Am ajuns pentru niste muci sa fim internate. I s-au adminsitrat 2 antib. puternice, pentru o greutate mai mare, cu un diagnostic incert: pneumonie interstitiala, de aspiratie, bronsita, bronsiolita. De atunci, ne luptam cu malabsorbtie. Au trecut 2 ani si inca ia o mana de pastile. Tot atunci in spital i s-a dat un medicament care i-a generat un reflux gastroesofagian. Suntem intr-un cerc vicios: malab. si refluxul. Tot caut un trat. Practic fetita mea in acest moment tolereaza f. putine alimente si se hraneste cu un lapte medicament (din aminoacizi). Si, din pacate, sunt multi copii ca noi, cu acelasi istoric. Nimeni nu-i baga in seama in burtica si daca au norocul sa scape nu-i baga nimeni in seama nici dupa. In maternitate nu ai nici un fel de consiliere, nici un fel de educare. Eu nu am apucat sa citesc, inainte de a naste, ce tb sa fac cu un copil prematur cu suferinta fetala. Greseala mea! De cand s-a nascut fetita mea sunt langa ea 24 de ore. Imi este frica sa o las (la 9 luni cand am fost prima data internate in spital mi-au spus ca putea sa m... oricand...sindromul mortii subite-au reusit sa-mi faca si mai mult rau). Si tot caut...ca in sarcina...un pediatru pentru fetita mea. Refuz sa cred ca nu exista o solutie. Sunt sg ca solutia este una simpla dar nu exista nici un fel de interes in aceasta directie. Majoritatea dr. spun ca o sa treaca cand va creste...dar pana atunci eu o umplu de chimicale.? Cat o sa-i mai pot spune care nu-i face bine la burtica? Am incercat sa scriu pe scurt. Imi cer scuze pentru eventualele greseli dar as vrea sa fiu de ajutor. Eu cred ca exista o solutie pentru a evita asemenea situatii dureroase, extrem de dureroase.
Bianca, sper ca Dumnezeu sa-ti dea putere...Sper ca strigatul tau sa ajute cat mai multe mamici.Dr. minune spunea "In Romania singurul avantaj este ca femeile insarcinate sunt inteligente". Numele meu este Oana **** iar adresa mea ****@gmail.com
Buna, Bianca.Nici macar nu imi pot imagina prin ce trebuie sa fi trecut.Am un baietel de 8 luni, Luca.In timpul sarcinii nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc cum as putea supravietui daca totul nu ar fi decurs cum trebuie.Si am ajuns la concluzia ca nu as putea.Dar acum vazandu-te pe tine imi dau seama ca nu iti poti imaginea durerea asta daca nu o traiesti.Imi pare groaznic de rau pentru ceea ce ti s-a intamplat tie si ingerului tau.Am plans pana am ramas fara lacrimi.Multa sanatate si putere.Si iubeste-o asa in continuare.Daca nu o poti tine in brate nu inseamna ca nu e a ta si ca nu exista.Dimpotriva, noi avem copii, tu ai si un inger.Sa-ti dea Dumnezeu curaj mult...mult...cum numai el stie sa dea cand avem mai mare nevoie...Si iti multumesc din suflet ca mi-ai adus aminte ca nu apreciez minunatul copil pe care il am indeajuns uneori...Numai bine.
Nu sunt mama, dar in mod sigur imi doresc sa fiu. Cititnd aceste randuri imi dau seama ca este imens de greu sa porti noua luni un copil si apoi sa te trezesti ca nu mai e. Moartea reprezinta pentru mine o poarta pe care am vazut-o de nenumarate ori. Prima si cea mai grea perioada in care moartea si-a aratat fata, a fost in ziua in care am implinit 17 ani, iar tata a murit. Nu se pot compara situatiile, asa e, dar in acel moment am simtit ca toata lumea mea se prabuseste, ca nimic nu mai are sens si mi-am dorit sa mor si eu. Totusi azi am inceput sa zambesc cand ma gandesc la el, sa imi aduc aminte de discutiile lungi si de cum radeam noi doi de crizele mamei cand eu faceam cate o boroboata.
Imi dau seama acum ca pentru mine a fost mai usor, am avut o gramada de amintiri care m-au ajutat sa merg mai departe. Am avut imgainea tatei care tot timpul mi-a zambit. Imi dau seama ca pentru tine ca mama este groaznic si nu stiu ce cuvinte se pot spune unei femei care trece prin asa ceva. Stiu ca trebuie sa mergem mai departe, pentru cei care sunt langa noi si care ne privesc cu speranta.
E trist cand un inger pleaca prea repede, dar probabil ca Dumnezeu, cel care ne da putere in momentele cele mai grele.
Citind despre faptul ca nu ai gasit nimic despre unui copil si despre faptul ca acest subiect e tabu, trebuie sa spun ca la noi, in Romania, toate subiectele dureroase sunt tabu. Nu vorbim atunci cand ne doare, suntem inchisi in cochilii. Pacat pentru ca e o adevarata terapie. Eu m-am trezit in fata unor idei preconcepute ca acelea ca trebuie sa tin doliu un an sau ca trebuie sa plang mai mult. Nu pot sa nu imi aduc aminte ca mult timp mi-a atarnat de gat placuta cu fata fara tata, care poate fi calcata in picioare. Asa am invatat sa am apar si sa lovesc la randul meu.
E dureros si greu. E trist si urat. E ca o prapastie care nu se mai termina. E ca o camera fara aer. E ca un cer pe care nu mai iese soarele. Nu trece niciodata, doar inveti sa traiesti asa, cu durerea.
Simona ****, 26 de ani
Ma numesc Catalina si sunt mama unui baietel de 1 an si 5 luni care este lumina ochilor mei...nu-mi gasesc cuvintele sa_ti pot alina suferinta prin care treci...nu-mi pot imagina viata fara el...nu pot...imi pare rau Bianca
..ce se mai poate spune dupa ce ai citit cite s-au scris!
urmarindu-te la emisiunea de aseara mi-au revenit toate amintirile...in urma cu 5 ani,fericiti si plini de sperante ne anuntam prietenii si familia ca vom fi parinti...insa visul nostru sa spulberat la 10 saptamani..plans,durere,intebari...nici un raspuns din partea medicilor...esti prea mica,corpul nu este pregatit(aveam 20 ani)...un microb..voia lui dumnezeu..am preferat sa cred in dumnezeu in continuare chiar daca eram furioasa...priveam mamicile cu copii iesiti in parc si lacrimam...eu cand voi avea un copil?...dupa 1 an am ramas iar insarcinata...atunci mi-a fost frica sa mai anunt pe cineva..doar eu si sotul meu stiam si ne bucuram sperand ca acum va fi bine...la 8 saptamani...iar probleme..m-am internat in spital cu diagnosticul iminenta de avort...la fel nu vreau sa dau numele unei doctorite care ma controla si in cealalta mana avea tigara aprinsa si concluzia ewi a fost ca in acea noapte ar fi mai bine sa ma chiureteze pentru ca nu am nici o sansa...am refuzat sa cred si am cautat un alt doctor,dr.ciobotaru jean,cu ajutorul caruia ma adus pe lume la 40 saptamani un baietel sanatos...mandria mea acum..are 3ani si 7 luni...simona,galati
Draga Bianca, imi pare rau pentru durerea ta ,si chiar daca poate nu o inteleg pe deplin nefiind mama, am simtit ca trebuie sa iti scriu. Am vazut emisiunea de pe B1 din 6 februarie si m-a impresionat faptul ca desi traiesti o asemenea drama ai gasit in sufletul tau puterea de a impartasi si de a lupta ca sa ii ajuti pe altii. Iti doresc sa ai putere si credinta si sper sa ii inveti si pe romani ce inseamna "a fi puternic" atunci cand pierzi pe cineva drag. Imi pare rau...dar imi pare bine ca exista persoane ca tine.Te imbratisez, Andreea M
Buna Bianca. Nu am trecut prin durerea pierderii unui copil dar am avut persoane foarte apropiate care au trecut. Pana nu am devenit tatic, nu am inteles pe deplin ce inseamna asa ceva, iar pentru o mama, nici nu mai vorbesc ce dureros poate fi. De ajutat mai mult decat cu o vorba buna si sa-i spui, celui in cauza, ca esti alaturi de el 24 din 24, nu prea ai cu ce sa-l ajuti. Cel mai mare ajutor ar trebui sa vina insa din partea cadrelor medicale care ar trebui sa aibe o pregatire psihologica pentru astfel de momente, dar multe dintre ele nu sunt pregatite sa se poarte nici macar cu o femeie normala, daramite cu una suferinda. De ex. nevasta-mea, dupa ce a nascut, de emotii, oboseala si alte cele, a inceput sa planga in fata pediatrei care ca sa o consoleze ii zice ca daca ii da ea doua palme, atunci poate sa planga, altfel nu. In momentul ala am zis ca o bat (pe pediatra, evident) pana o umfla rasul, dar tinand cont de starea neveste-mii m-am abtinut, zicandu-mi ca mai rau i-as face. Din fericire, restul cadrelor medicale s-au comportat cat de cat bine (daca facem abstractie de spagile care trebuie date sau de faptul ca mi s-a mai cerut supliment la spaga).
Bianca, sper ca prin actiunea ta, ministerul sanatatii sa tina cont si de pregatirea psihologica a cadrelor medicale, nu doar de pregatirea teoretica si practica (de dotari nici nu mai vorbesc). Odata si odata trebuie sa intelegem cu totii ca orice medicament trebuie neaparat insotit de empatie, altfel are efect zero.
In incheiere, iti urezez sanatate multa iar bucuria sa-ti revina cat mai curand in suflet.
Draba Bianca!
Povestea ta m-a impresionat pana la lacrimi.
Anul acesta am trecut si eu printr-o drama, la numai 22 de ani.
Un copil dorit de toata lumea si asteptat aproape un an de zile, dar nu a fost sa fie.La un simplu control mi s-a spus "SARCINA OPRITA IN EVOLUTIE".Avea 9 saptamani.Pentru ca eram socata si nu vroiam sa accept am mers la inca trei doctori pentru confirmare, dar din pacate acelasi raspuns.Nu mai spun ca doctorita care mi-a dat vestea s-a purtat ingrozitor cu mine.Nu am auzit din gura ei nici macar un "IMI PARE RAU", ci di contra "SA VI SA-TI SCOT MIZERIA ASTA DE AICI".Si asta la un renumit spital din Bucuresti. A fost cumplit, si totusi nu i-am simtit miscarile, nu apucase sa-mi creasca burtica sau sa stiu de ce sex este.Drama ar fi fost mult mai mare atunci.Nu am ramas decat cu o poza facuta la ecografia de 7 saptamani unde se vede un mic punctulet. Am auzit multe cuvinte de genul "LASA CA ESTI TANARA, AI TOT TIMPUL SA FACI COPII", dar eu imi doream copilul acela. Niciun altul nu-l va inlocui.
Acum am depasit momentul si sunt increzatoare ca intr-o zi v-a veni si bebelusul mult dorit.
Iti doresc mult succes in aceasta campanie si sper din tot sufletul sa reusesti ceea ce te-ai propus.
Mult curaj!
nu pot sa inteleg prin ce treci pentru ca eu inca nu am trait experienta de a fi insarcinata dar stiu ce inseamna sa pierzi o persoana draga
stiu ce inseamna golul care se casca in suflet si furia pe care o ai pentru ca nu intelegi de ce s-a intamplat asa
dar stiu si ce inseamna vorbele goale spuse de cei din jurul tau in astfel de momente si expresiile folosite
cu toate astea vazandu-te aseara la TV si intrand astazi pe acest site am realizat ca durerea cuiva nu trebuie inteleasa , trebuie acceptata
tot ce pot sa-ti spun este ca imi pare extrem de rau pentru tine si imi doresc sa gasesti puterea necesara pentru a trece peste acest moment cat mai usor
iar faptul ca incerci sa ajuti si alte persoane care trec prin ce treci si tu este remarcabil
sunt convinsa ca de acolo de sus fetita ta te priveste si zambeste pentru voi
Chiar daca nu am trecut prin asa ceva nu pot dupa ce am citit aceste randuri sa nu-mi dau seama cat este de greu sa traiesti astfel de momente.Sunt mama unui baietel de 11 ani si multumesc la Dumnezeu ca exista, pentru ca este cea mai importanta persoana din viata mea si este ratiunea mea de a trai.Cuvintele sunt prea nesemnificative pentru a putea consola pe cineva care si-a pierdut copilul indiferent cand s-a intamplat acest lucru.Ceea ce te-ai hotarat sa faci tu,Bianca este un lucru minunat si sunt convinsa ca multe mame care au nevoie de o alinare in astfel de momente,o sa-ti fie profund recunoscatoare.Esti o femeie cu suflet mare si Dumnezeu iti va da putere sa treci mai departe iar consolarea ta va fi faptul ca o sa poti ajuta alte mame care au nevoie de acest lucru.Astfel, sufletul tau isi va regasi cat de cat linistea de care ai nevoie.Sunt din Sibiu iar daca as putea sa te ajut in vreun fel in campania ta as fi fericita sa pot face acest lucru.Adresa mea de mail ****@yahoo.com
stau de ore intregi lipita de monitor,nu mi-e foame, nu mi-e sete...imi simt doar sufletul amortit-atata durere exista pe pamintul asta, atatia oameni cu sufletul mutilat.Tocmai am citit de curand:capodopera creatiei lui Dumnezeu este dragostea de mama, deci suferinta unei mame este fara termen de comparatie, nu exista ceva mai cumplit.Si eu sunt mama si din proprie experienta stiu ca e adevarat,stiu ca atunci cand suntem loviti de tragedii cautam o explicatie: de ce eu, de ce mie,etc.,cautam unde nu trebuie,nu de explicatii avem nevoie ci de Cel care poate da explicatii-Dumnezeu.Iubitele mele cred ca e tot ce va pot spune, restul ar fi de prisos.Ma rog ca Dumnezeu sa fie cu voi,sa va intareasca:"Nu te teme de nimic,caci Eu te izbavesc, te chem pe nume: esti al Meu"
Am vazut aseara emisiunea Nasul la televizor si am ramas gandidu-ma la tine!! Acum am intrat pe acest site si de la prima propozitie se pare ca nu ma pot opri din plans!!! Nici nu cred ca aceasta durere se poate compara cu ceva, si m-ai facut sa vad cat de mici si idioate sunt toate celelate griji zilnice pe care noi oamenii ne faceam sa para asa de importante si de greu de rezolvat! Imi pare nespus de rau pentru tine si fetita ta! Dumnezeu sa te ajute si sa o tinea in paza pe fetita ta!
nu numai despre pierderea sarcini vreau sa vb ci sa ma ajuta-ti, despre pierderea sotiei la numai 20 de ani si copilu pe care il purta in pantece la 7 luni
totul se intampla din cauza oamenilor fara suflet numiti doctori
va scriu din botosani in speranta ca poate ma va ajuta cineva,totul a inceput in decembrie 2007 cand sotia insarcinata a 7 luna , acuza niste dureri de spate si voma + era constipata,am dus-o la maternitate si i-au pus diagnosticul de colica biliara si i-au dat drumul acasa dupa 4 zile,in ianuarie durerile persistau am dus-o din nou ,a 2 zi au trimis-o cu diagnosticul de ampeticita acuta observatie peritonita dar dr de la judetian a pus-o sub observatie 3 zile pana i-a venit schimbul din concediu(DE CE)DUPA 3 ZILE A INTRAT IN OPERATIE DAR PREA TARZIU A DAT IN SEPTICEMIE SI IA OMORAT FATUL APOI A FACUT O EMBOLIE PE CREIER SI A MURIT LASAND O FETITA DE 4 ANI ACASA ASTEPTAND-O.CINE E VINOVAT ?SUNT SINGUR IMPOTRIVA SISTEMULUI CORUPT SI FARA SUFLET DIN BOTOSANI.CE SA FAC?CINE MA AJUTA?POATE TRIMITE-TI DV ACEST MESAJ UNDEVA MAI DEPARTE IN SPERANTA CA POATE MA VA AJUTA CINEVA.TEL.07****.VA MULTUMESC
Draga Bianca,
iti multumim pt tot cea ce faci.Aceasta campanie in numele fetitei tale iti va da forta de care vei avea nevoie. Am si eu un baietel de doi ani operat aici de inima la 7 luni asa ca in parte stiu prin ceea ce treci.
Dar as vrea sa vorbesc despre altceva, despre cum sa ii schimbam pe medici. Am fost prof in Canada si am lucrat cu studenti care urmau sa mearga la medicina. Citeva idei despre cum sa schimbam comunicarea care lipseste cu desavirsire la personalul medical.
--citeva cuvinte pe care tu le-ai pute spune in univ de medicina la viitorii doctori, la scolile de asistenti, etc.
--chiar in spitalele mari se pot tine asa ceva cu acordul conducerii.
Campania, media, vizibilitatea ta va face mult pt aceasta. Cred ca la noi in scoala nu se insista deloc pe comunicare. Unde am lucrat eu aproape o trieme din cursurile pt medici tineau de comunicare, si cred ca asta nu ii ajuta numai pe pacient ci si pe doctor. O atitudine urita (cam 90% in Romania) ii acreste si le provoaca rau si celor care o fac in primul rind.
O asistenta de acolo sintetiza foarte simple"ma port cu pacientii asa cum as vrea sa fiu tratata si eu..."
(Orice doctor, profesor din tara asta poate acum sa acceseze website -urile universitatilor din lume sa-si faca o idee ce se intimpla acolo: exemplu
http://www.facmed.utoronto.ca/)
Iti doresc multa multa forta, si cred ca Dumnezeu a admis asta tocmai ca tu sa salvezi inmiit mai mult....)
Geanina
Buna Bianca,
Sunt Ramona, am 22 de ani si vroiam sa iti spun ca m-au emotionat foarte tare trairile tale...imi pare nespus de rau atat pentru tine cat si pentru celelalte mame care au suferit din cauza pierderii cipilasului. M-am uitat aseara la emisiune si am stat cu lacrimi in ochi de tristete, si cu admiratie pentru tine cand te vedeam atat de tare, chiar daca poate este numai in exterior, in suflet doar Dumnezeu stiind ce se intampla. Eu imi doresc foarte mult un copil, poate si eu sunt considerata copil si multi spun ca e prea devreme, dar atata timp cat ti-l doresti si esti pregatita sa fi mama niciodata nu e prea devreme. La anul ma voi casatori si dupa, cat de curand vreau sa am un bebe, imi e foarte frica insa, citind si auzind cate se pot intampla, sper sa nu am probleme fiind foarte sensibila la ovare si racesc imediat (prietenul meu este bolnav de hepatita).
E foarte bine ca se mediatizeaza aceasta, e foarte bine sa trezim viitoarele mamici la realitate sa stie ca nu e atat de usor sa aducem un scump copilas pe lume, mai ales in ziua de azi cand majoritatea tinerelor nu stiu altceva decat distractie cu tigari, alcool si fuste scurte si chiar daca ai mare grija de tine, asa cum si tu si celelalte mamici au avut, tot se poate intampla ceva. Asta sa fie un mare semnal de alarma!
Iti multumesc pentru tot! Iti doresc multa tarie pe mai departe si multa incredere in Dumnezeu. Te pup
email ****@yahoo.com
ti-am scris si aseara in timpul emisiunii NAsul dar vad ca nu mi-a aprut mesajul...
Bianca..nu am cuvinte..IMI PARE RAU..atat iti pot spune, eram aseara eu la un tlevizor cu fetia noastra de 1 an si cateva zile si sotul in sufrageri la televizor..ne uitam la tin..eu de admir de mult timp....am fost fericita sa aflu ca vei avea o fetita ..si foarte trista cand am aflat cumplita veste....nici eu si nici sotul nu mai aveam cuvinte..ne uitam toti 3 la tine, iar el a zis...ca esti o femeie tare si nu a mai putut sa te priveasca si a schimbat canalul si a venit si ne-a privit...iar eu azi noapte reciteam ce ai scris pe site...plangeam, am plans alaturi de tine..nu stiu nu imi pot imagina prin ce treci suntem alaturi de tine, nu vreau sa stiu cum e.. multumesc lui Dumnezeu pentru minunea noastra si iti doresc sa ai puterea sa mergi mai departe in ceea ce ti-ai propus. Pentru Emma si Luca esti, ai fost si vei fi o mama perfecta...ai 2 copii perfecti..un inger si un baieteliar amandoi iti da putere..felicitari pentru tot ceea ce esti si pentru tot ceea ce faci.
urmarindu-te la emisiunea de aseara mi-au revenit toate amintirile...in urma cu 5 ani,fericiti si plini de sperante ne anuntam prietenii si familia ca vom fi parinti...insa visul nostru sa spulberat la 10 saptamani..plans,durere,intebari...nici un raspuns din partea medicilor...esti prea mica,corpul nu este pregatit(aveam 20 ani)...un microb..voia lui dumnezeu..am preferat sa cred in dumnezeu in continuare chiar daca eram furioasa...priveam mamicile cu copii iesiti in parc si lacrimam...eu cand voi avea un copil?...dupa 1 an am ramas iar insarcinata...atunci mi-a fost frica sa mai anunt pe cineva..doar eu si sotul meu stiam si ne bucuram sperand ca acum va fi bine...la 8 saptamani...iar probleme..m-am internat in spital cu diagnosticul iminenta de avort...la fel nu vreau sa dau numele unei doctorite care ma controla si in cealalta mana avea tigara aprinsa si concluzia ewi a fost ca in acea noapte ar fi mai bine sa ma chiureteze pentru ca nu am nici o sansa...am refuzat sa cred si am cautat un alt doctor,dr.ciobotaru jean,cu ajutorul caruia ma adus pe lume la 40 saptamani un baietel sanatos...mandria mea acum..are 3ani si 7 luni...simona,galati
si sunt convinsa ca Dumnezeu iti va da puterea sa mergi mai departe..
Poate e ciudat , ca eu ma numesc in acte Ema si iti trimit gandul asta ..dar stiu ca ea e un ingeras si ca vrea ca fratiorul ei ..toata familia ei sa fie bine si ..eu personal imi doresc sa se transforme dintr-o drama intr-o experienta de viata pozitiva si sa pretuiti ce este langa noi bun , in realitate.
Cunosc o familie care acum trece prin momente asemanatoare , sotiei i s-a recomandat amniocenteza, si nu au 12 milioane pentru test plus inca 5 pentru inca alt test, peste o luna.
Va rog, daca cunoasteti o asociatie sau o clinica , cu tarife mai omenesti , mai ales pentru asemenea teste sa imi spuneti si mie..
Imi doresc sa ii ajut si nu stiu cum
pe langa stresul si panica ..avuta de "recomandarea dr" acum este si stresul lipsei banilor.
Va multumesc din suflet
TNumai bine si multa sanatate Ema