Buna Bianca,
Am reusit cu greu sa termin de citit…atata suferinta, atata durere, atatea stari care iti schilodesc sufletul, atatea intrebari se nasc, atatea lacrimi care nu se mai opresc…, dar si iubire, multa iubire pentru ingerasi plecati…
E greu sa incerci sa spui ce simti, tu ai reusit si ma bucur pentru tine...si pentru toate femeile care incearca sa-si deschida sufletul, sa lase durerea sa iasa si lacrima sa ude obrazul. E foarte important ca femeile sa simta ca nu sunt singure, ca au o mana intinsa , ca exista pretutindeni suflete deschise care stiu si vreau sa asculte, sa ajute…
Am avut si eu doua pierderi de sarcina, cu ceva vreme in urma, e adevarat …sarcinile nu erau atat de inaintate, dar m-am regasit in foarte multe stari despre care tu ai scris. Nimanui nu i-a pasat atunci ce ramane in sufletul femeii care ar fi trebuit sa devina mama, cu exceptia sotului si a parintilor nostri, dar adevarul e ca noi toti eram cu inima franta de durere si ne-am sustinut unii pe altii cum am stiu mai bine.
Acum ma bucur (impreuna cu sotul meu )de cei doi copii sanatosi si mari pe care ii am, dar nu pot sa nu ma intreb uneori...oare cum ar fi aratat... si simt un nod in gat si ochii se umezesc.
Te admir din tot sufletul pentru ceea ce faci..., esti o femeie foarte puternica si curajoasa ! Dumnezeu te va ajuta sa duci la capat un proiect atat de important pentru tine si pentru toate femeile din tara asta care sunt lipsite in acele momente cumplit de dureroase...de sprijin, de o atitudine intelegatoare, atentie si putina delicatete.
Te imbratisez cu tot dragul, Roxana
****@yahoo.com

Buna Bianca.Ma numesc Magda, am 37 de ani si un baietel de 1 an si 9 luni.
Sincer nici nu vreau sa-mi imaginez prin ceea ce treci, este ceva cumplit care iti sfasie sufletul.N-am putut sa citesc tot articolul, pur si simplu ma bufneste plansul.Citind am incercat ma pun in locul tau, este cumplit nu pot sa-ti descriu in cuvinte, imi venea pur si simplu sa urlu de durere.Familia ta este alaturi si noi, cei care iti scriem iti suntem alaturi.Daca as putea sa te ajut cu ceva, as face-o cu toata dragostea, dar nu stiu cum.Sa-ti Dea Dumnezeu putere sa treci peste aceste momente si nu-ti pierde credinta.DOAMNE AJUTA!

buna am 23 ani si cand m-am nascut ,am avut o malformatie la inima de care nimeni nu a stiut pana la 18 ani,in tot acest timp organismul meu s-a dezvoltat cu aceasta malformatie puteam oricand sa mor pt ca tensiunea mea era de 180 cu 100,poate ,si sigur de fapt Dumnezeu a avut grija de mine,acum sunt bine dar cine stie cati copii au murit din aceasta cauza,e o boala care o poti duce pana la max35 de ani ,eu am avut noroc daca pot spune asa.Nimic in viata asta nu e intamplator ,sora mea la nastere era sa moara tot din cauza medicilor a fost cumplit sa auzi din gura medicilor care crezi ca sunt ultima sansa sa iti spuna ca doar o minune o mai poate salva si aceea minune s-a produs ,pt care ii multumesc lui Dumnezeu.E o poveste lunga dar as vrea sa fiu alaturi de tine si sa pot sa fac si eu ceva pt copii si mame,pt ca o sa fiu si eu sper odata mama si sincer mi-e teama sa nu patesc aceleasi lucruri cumplite.Sunt din brasov daca pot face ceva cu cea mai mare placere ma alatur campaniei tale.cristina

Draga Bianca,am urmarit aseara emisiunea de la "Nasul"(intimplatator-recunosc)si asa am aflat prin ce ai trecut.Sint la rindul meu mama a 2 copii(astept cu nerabdare sa devin bunica in luna mai a acestui an).Fata mea se confrunta cu ceva asemanator tie in sensul ca i s-a depistat o toxoplasmoza,un virul f.grav,sper din tot sufletul sa scape cu bine de el,se trateaza si medicii spun ca nu sint pericole pentru fat(la ecograf a iesit sexul masculin- deci va fii un baietel)Sarcina decurge normal, ea nici nu stie ca e gravida, asa de usoara e,nu are nici o stare de rau.Dar acest virus poate sa afecteze f grav fatul,exista pericolul ca sa se nasca orb,cu malformatii,retardat,cu hidrocefalie etc, daca boala a fost contactata de mama in mai putin de 20 de saptamini.Dupa toate analizele si investigatiile facute ,se pare ca fatita mea este in afara acestui pricol,in sensul ca virusul l-a contactat mult mai demult de a ramine insarcinata si deci nu sint pericole pentru fat.Dar totusi face in continuare tratament si va repeta iar analiza care sa-i arate daca mai are sau nu microbul.Acest nenorocit de microb,il poti contacta de la animale sau din alimentatie(carne pregatita insuficient prin prajire sau fiebere, sau maninci cu miinile nespalate dupa ce ai pus mina pe carne cruda,etc)Te inteleg perfect si iti respect durerea prin care ai trecut si pe care o vei purta in suflet toata viata,deoarece eu la prima sarcina(cea cu fetita care este acum viitoare mamica)am avut probleme care au condus la o nastere tot prin cezariana.Desi se vedea ca am proble si ca este necesar o interventie chirurgicala, am fost lasata sa ma chunui cu durerile de nastere de joi dimineata pina simbata spre duminica, cind au hotarit ca este necesara o cezariana.A doua zi dupa operatie, in timp ce ma aflam la reanimare si asteptam cu nerabdare sa fiu dusa la salon si sa-mi vad fetita, medicul care m-a opererat mi-a comunicat sec:daca nu te operam ,tu poate ai fi scapat, dar fetita nu o mai aveai"Cind primesti un astfel de raspuns,mai ales ca acum 32 de ani pina nu i-a bagat bani in buzunar nu s-a uitat la mine-cred ca asa se procedeaza si azi-am simtit ca imi vine sa-l string de git,mai ales ca imi cunostea sarcina din prima luna,fiind cu eminenta de avort de la prima luna si eram veterana in acel spital unde am fost internata aproape toata sarcina,pe motiv ca era uter infantil si ca eu la virsta de 22 de ani nu eram pregatita de sarcina. Daca medicul constata ca sint probleme majore care pot afecta atit starea mamei cit si pe a fatului,el ar trebui sa ia toate masurile care se impun ori sa se duca la bun sfirsit sarcina ori sa se intrerupa.Cind treci prin momente atit de neplacute ramii marcat pe viata si pot spune ca stirea de aseara despre drama ta m-a cutremurat si m-a emotionat profund,.pot recunoaste ca stateam singura in fata televizorului si plingeam,as fi vrut sa pot sa-ti vorbesc atunci in direct dar nu aveam cum insa aflind de site-ul pe care l-ai pus la dispozitie,am aceasta ocazie fericita sa-ti spun ca sint alaturi de tine sufleteste si ma rog la Dumnezeu sa-ti dea putere atit tie cit si la alte mamici sa treaca cu bine peste astfel de drame si sa fie ferite de toate relele din lume,iti doresc sa reusesti sa faci ce ti-ai propus in legatura cu acest subiect-fiindca pierderea unei sarcini e acelasi lucru cu pierderea unei parti din propriul corp,ca si cum ti-ai pierde o mina ,un picior etc.Este un subiect care trebuie privit pe viitor cu mult mai mult interes si care sper ca va da de gindit mult mai mult la toate forurile(sanatate,psihologi,biserica etc.)Iti doresc sa ai parte de numai fericire de acum incolo,drumul vietii sa fie pavat numai cu petale de flori,sa nu mai dai de niciun spin,te imbratisez cu dragoste,o mamica si viitoare bunica(avind 2 copii,fata si baiat)in virsta de 54 ani din Craiova.Nu este niciun secret si deci pot sa-mi dau si numele:Stricescu Mariana,Craiova,adresa de e-mail:****@yahoo.com.si daca pentru campania pe care ai inceput-o pot sa-ti fiu cu ceva de ajutor nu ma dau in laturi si-ti voi fi alaturi intotdeauna,te pup.

Draga mea Bianca,
Ma numesc Raluca ****, sunt din Brasov si am 27 de ani.Te-am urmarit aseara la emisiunea NASU si am hotarat sa-ti scriu si eu povestea mea si durerea mea care o port in suflet. Anul trecut in seara de INVIERE (7 aprilie 2007) am pierdut o sarcina gemelara la 4 luni, baietei, gemeni in casute diferite, dar din nefericire cu o singura placenta, din vina medicilor.Totul a inceput la 14 saptamani cand din senin am sangerat.Am fost internata in maternitate si mi s-a administrat tratamnet cu duphaston, spun medicii ca fixeaza sarcina.La o saptamana am inceput sa am dureri ingrozitoare pe piciorul stang.Am fost internata din nou in maternitate cu diagnostic TROMBOFLEBITA (boala ce a luat mare amploare in sarcini) si SINDROM ANTIFOSFOLIPIDIC.Au inceput medicii cu tot felul de tratamente: heparina, antibiotice(augumentin), fraxiparina, toate intravenos.Pe timpul tratamentului cu heparina nu e voie administrare de injectii intramuscular.Tromboflebita produce febra, iar medicii imi administrau antibiotic pentru infectie, nici atata n-au stiut, am aflat eu dupa de pe internet.La 3 zile m-au diagnosticat cu probleme hepatice, sarcina mai precis sindromul antifosfolipidic mi-a afectat ficatul (imi crescusera foarte mult globulele rosii, eram la un pas de hepatita) si au inceput sa-mi administreze aspatofort, care dupa am aflat ca nu e voie sa se dea in timpul sarcinei.La alte 17 saptamani, dc. ginecolog, nu vreau sa-i dau numele ca o fac de rusine, mi-a diagnosticat sarcina cu SINDROM TRANSFUZOR-TRANSFUZAT(gemenii isi furau sangele de la unul la altul), ceea ce vazuse de la 8 saptamani si nu mi-a zis nimic.Mi-a zis foarte senin ca sarcina se dezvolta normal, doar ca am cam mult lichid si ca cel mai rau caz unul din bebelusi va muri si se va pietrifica, dar pe celelalt o sa-l nasc normal la 7 luni.M-au trimis la FUNDENI la DC.Uscatescu unde am inceput tratament cu anticoagulant, necesar pe toata durata sarcinei.Am facut un lat control la Bucuresti, la dr. Voiculescu si de cand mi-a auzit povestea mi-a spus sa renunt la sarcina ca altfel o sa am sanse sa mor odata cu ei. A fost singura care nu-mi dadea nici o sansa si-mi spunea sa ma tin de capul doctoritei de la brasov sa-mi intrerupa sarcina, fiind la 4 luni deja trebuie facuta comisie la maternitatea judeteana de care apartii, sa se faca investigatii si numai daca rezulta ca sarcina dauneaza mamei, numai atunci o intreerup. Pe 7 aprilie seara, mi s-a produs avort spontan.Dimineata , tin minte tot minut cu minut, pe 7 trebuia sa merg la maternitate sa-mi faca tratamentul cu aspatofort si pentru ca urma Pastele au zis sa vin dimineata si la pranz cand se termina perfuzia ma lasa acasa, urmand sa revin dupa 3 zile pentru comisie.Nu-ti pot spune cat de greu am convins-o pe doctorita sa-mi intrerupa sarcina, imi spunea ca ea nu-si face pacate si ca sarcina e bine, dar eu ma simteam groaznic, mi-era rau, aveam la 4 luni burta de 9 luni, era tare si nu simteam nimic ca misca sau nu bebelusii.Parintii mei, saracii cand ma vedeau cum arat, eram ca un schelete ambulant cu o burta mare, imi spuneau ca ei nu vor nepoti fara mama si sa inteleg o data ca nu pot tine sarcina.Am trait niste momente infioratoare, sa dea Domnul sa fereasca de asa ceva, sa vezi cum doi mititei ies din tine, morti, si nu poti face nimic.Si acum cand ma gandesc, simt ca mi se rupe sufletul.Eu am avut de dimineata contractii, dar fiind prima sarcina, n-am stiut cum se manifesta, si le-am asociat cu probleme musculare.Chiar cu o seara inainte sotul mi-a facut injectia de fraxiparina si mi-a facut-o intramuscular, ceea ce nu e voie si am dat vina pe acea injectie. Cand eram la perfuzii, i-am spus sotului ca ma dor muschii de la burta si pe picioare, mi-a spus sa-i spun asistentei, dar de frica sa nu ma tina in maternitate nu i-am spus.Am ajuns acasa pe la 2 dupa-amiaza, am mancat si chiar ii spuneam mamei ca nu mai suport burta asat mare. Era grea, parca ma sufoca. M-am asezat in pat si pe la 7 m-am dus la baie cu senzatie de urinare.Si cand sa urimez mi s-a spart apa, prima casuta. Am strigat la sotu si cand a venit s-a uitat la mine si un piciorus iesise afara.Pe moment m-am speriat, dar nu stiu cum am prins dintr-o data curaj. A venit repede mama, ca stam in aceeasi curte si i-am spus "Mami, nu-l mai pot tine", am tipat si l-am scapat.Apoi mi s-a rupt a doua punga cu lichid si m-au apucat durerile si niste frisoane de abia stateam pe wc.Am stat asa vreo jumatate de ora pana a venit intr-un tarziu salvarea. Era o asistenta care habar n-avea ce sa-mi faca, ii spuneam eu sa-mi taie cordonul de la primul ca nu pot merge cu el intre picoare, apoi a vrut sa mi-l lase acasa si am tipat la ea sa-l ia la spital ca asa e normal.Am ajuns la maternitate cu dureri mari, practic am nascut.Doctorul de garda n-a vrut sa-mi faca nimic pana nu iese el singur ceea ce era periculos pentru tromboflebita mea, el nici nu s-a uitat peste fisa mea, dar am avut noroc ca era cazut jos si cand m-a consultat a zis ca ma ajuta sa-l scoata.M-a chiuretat si gata, ceva s-a rupt din mine pentru totdeauna.Apoi pe 30 aprilie a fost ziua mea de nastere, ce zi mohorata, trista si plina de amintiri.Dupa, prin iulie, am citit in revista Story de durerea ta si a altor persoane de televiziune - Ioana Ghinghina, Nicoleta Luciu . . .
De atunci nu mai sunt fericita.Inca nu stiu daca mai pot avea copii din cauza sindromului antifosfolipidic.Dau vina pe medici, ca practic au facut experimente pe mine si pe bebelusii mei cum au vrut ei.Te duci in maternitate si ei te distrug.Cu acest sindrom te nasti, adica sangele iti e prea coagulat, ai surplus de trombocite in sange, si se formeaza cheaguri care circula prin vene, netratate duc la embolie pulmonara si apoi deces.Afecteaza nasterea si produce avort spontan prin obturarea vaselor placentare, practic aceste cheaguri se duc pe vasele placentare si opresc toate legaturile dintre mama si fat, nu mai are aer si hrana.Nimeni nu-ti spune nimic, macar ginecologul, de fapt nimeni nu te invata de cand iti planuiesti sa ai copii.Cand venea doctorita, imi arunca niste termeni medicali si ma lasa asa sa-mi storc creierii ce o fi si asta.Am aflat mai tarziu prin intermediul internetului.Si pacat ca nu se discuta mai mult prin scoli, spitale, cabinete de planificatie familiara despre acest subiect, probleme si riscuri ale coagularii sangelui.
Cel mai tare m-au enervat oamenii din preajma mea ca-mi spuneau ca si tie, lasa ca o sa mai ai si alti copii, dar eu ii vroiam pe acesti doi micuti pe care i-ar fi chemat Luca si Matei, ca pe sfinti.Mi-e frica sa mai raman gravida, oricum 2 ani cel putin nu am voie pana nu se dizolva cheagul din vena de pe picior.Si doctorita Voiculescu, in ea am acum incredere, ca a fost singura care a prevazut nenorocirea, mi-a spus ca sunt o gravida cu mare risc din cauza Anticorpilor anticardiolipilici cu care m-am nascut si ii am in sange, care se declanseaza la sarcina si corpul meu percepe sarcina ca pe o boala si o elimina.
Am ramas doar cu o ecografie, care mi-e teama s-o privesc, dar o voi pastra toata viata mea.
Dupa ce am iesit din maternitate, m-a scos sotul la plimbare.Vedeam numai copii pe strada, mai mici, mai mari si mergeam, taceam si plangeam.Am dvenit foarte rece acum cand e vorba de copii, nu-i pot tine in brate, ii tratez cu distanta.Am ramas mereu cu gandul cum ar fi aratat, cu cine ar fi semanat si cel mai dureros este ca nu am un mormant unde sa-i plang si sa le pun o lumanare.Exact ce se spunea in emisiune, copilasii mei au fost automat incinerati.
Acum inchei, ca m-au roscolit foarte tare aceste amintiri.daca te pot ajuta cu ceva in campania ta, scrie-mi la adresa ****@yahoo.com. Nu suntem o familie bogata, dar daca crezi ca ai nevoie de ajutorul meu iti sunt alaturi cu toate puterile mele.
In final,cu lacrimi in ochi, nu-ti pot spune decat "Imi pare rau, Bianca!"

Exista o intrebare la care astept un raspuns: de ce Biserica nu recunoaste si nu face slujba copiilor nascuti fara viata? Am gasit afirmatii contradictorii facute de Biserica, care m-au intrigat si m-au infuriat enorm: "învăţătura Bisericii spune că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu toate drepturile din momentul conceperii" sau "fătul are viaţa lui personală, este fiinţă omenească autonomă şi persoană umană deplină" urmate apoi de "Să se ştie că pruncii născuţi morţi, deci fără suflet, nu pot fi nici botezaţi, nici îngropaţi cu rugăciuni creştineşti, nici pomeniţi împreună cu adormiţii întru Domnul." De ce, atata timp cat este considerat un "individ cu toate drepturile", cat nu moare in urma unui avort provocat si a fost dat si luat de Dumnezeu(?), de ce acelui copil i se ia dreptul la slujba de pomenire? Nu e indeajuns de mare trauma mamei, care pe langa faptul ca, in loc sa-si stranga copilasul la piept, il pune intr-un sicrias alb si il coboara in pamant, nu primeste macar putina alinare din partea Bisericii?!? Cat de cruda poate fi? Oare acest lucru nu ar trebui sa se schimbe si el? In strainatate se poate.......la noi...doar daca ai norocul sa dai de un preot dispus sa incalce regulile............stabilite, de fapt, de cine?!?e aici...
Lasa BIANCA draga nu te mai supara asa sunt ei indoctrinati si asa stiu ei sa se manifeste doar sa ia bani de la oameni dar sa-i ajute cand e mai mare nevoie de ea (BISERICA ) nici ca le pasa.
Ma rog Domnului sa-ti dea putere sa treci peste necazul cel mare sa stii ca am plans in hohote cand am citit povestea ta.
Va doresc multa sanatate tie si lui LUCA...........aveti grija unul de altul.
Multa sanatate si fericire si binecuvantari sa se reverse asupra voastra.............si........am sa ma rog pentru tine daca mai vrei sa mai incerci sa mai ai un copil.

DRAGA BIANCA ,IMI PARE TARE RAU,AM O FETITA DE 2 ANI,SI SUNT TARE FERICITA CA O AM .ITI MULTUMESC CA EXISTI,AM VAZUT SI EMISIUNEA DE ASEARA 'NASUL'.PLANG ALATURI DE TINE,DUMNEZEU SA ITI DEA PUTERE MULTA,RABDARE SI INTELEPCIUNE.DUMNEZEU SA O OHIHNEASCA IN PACE ACOLO UNDE NU EXISTA NICI DURERE NICI SUSPIN.DOAMNE AJUTA DRAGA NOASTRA.

Sunt mama unei fetite de 4 anisori. Din ziua in care am aflat ca voi avea un copil, viata mea s-a schimbat. Iubirea pentru fiinta care crestea in mine mi-a inundat intreaga fiinta. Ma bucur de magia fiecarei clipe petrecute impreuna cu copilul, cu familia.
Nimic nu este mai de pret decat zambetul fetitei, care imi lumineaza viata.
Stiu ca suferinta ta nu poate fi descrisa in cuvinte, ca este profunda si coplesitoare. Iti impartasesc durerea si iti trimit gandurile mele bune, drept alinare.
Ingerasul tau iti va fi intotdeauna alaturi, se va bucura si se va intrista odata cu tine.
Maria, Ploiesti

Draga Bianca,
Urmaresc subiectul de cand a aparut, plang alaturi de tine de fiecare data si, totusi, mi-e teama sa-mi spun povestea....
Si-mi dau seama ca, dupa fiecare emisiune, ma impac putin cate putin cu mine, ca ma accept asa cum cum sunt cu fericirile si suferintele mele...
Iti multumesc ca ai deschis "Cutia Pandorei" intr-o tara in care nepasarea si hotia din sistemul sanitar concureaza cu ignoranta guvernantilor. Spun asta nu pentru ca simt nevoia sa invinovatesc neaparat pe cineva, ci pentru ca e timpul sa incepem sa facem cate ceva, asa cum faci tu.
Acum doi ani am pierdut si noi un baietel, la 23 de saptamani...Am renuntat cu greu la el, avea malformatie la cap, si o malformatie pe cordonul ombilical, fapt pentru care nu se punea problema ducerii sarcinii pana la capat...
Ce m-a durut cel mai tare a fost faptul ca, de fiecare data cand am mers la ginecolog si la medicul de familie, am intrebat daca trebuie sa fac teste suplimentare, dat fiind faptul ca aveam peste 35 de ani......Si de fiecare data ma linisteau cu faptul ca am acasa un baietel sanatos si destept... (As vrea sa atrag atentia ca daca acum in Bucuresti se recomanda testele suplimentare, in provincie nu fac decat sa te linisteasca ca tie nu ti se poate intampla).
Aveam o presimtire parca, am fost din nou la ginecolog la control, mi-a spus ca e ok...Dupa doua zile am ales sa merg la o cosultatie ecografica sa mai aud inca o data ca suntem bine......
Nu, nu eram bine...Doctorita a vazut malformatie pe cordonul ombilical si mi-a spus ca se poate intampla sa nu se mai poata alimenta in curand, dar...sa vin peste o luna la control. Atata ignoranta! Bineinteles ca n-am stat si am plecat la Bucuresti, am sunat o prietena, am plans, am cautat si-am reusit sa ajung sa fac triplul test...
E foarte adevarat ca prima intrebare a medicului care mi-a facut triplul test a fost "mai ai acasa copii?", dar nu-l pot condamna ca asta a fost prima lui reactie, pentru ca am citit compasiunea in ochii lui......
Ce pot condamna este reactia UNOR cadre medicale din spitale, care trateaza cazul ca unul "nefericit, dar peste care treci repede", si care te sfatuiesc "sa nu mai incerci sa ai altul, pentru ca vezi ce se poate intampla daca nu faci copii pana la 35 de ani".
Nu vreau sa povestesc ce a urmat, ci vreau sa va spun ca eu si sotul meu am plans, am suferit si am reusit sa trecem peste ce a urmat IMPREUNA. Doar atat, pentru ca nimic nu a inlocuit in sufletele noastre baietelul pierdut!
Am ramas amandoi cu un imens gol in suflet, cu dorinta nestinsa de a mai incerca sa-i facem un fratior baiatului nostru, cu imensa teama ca se poate repeta si ca nu mai gasesc taria sa trec peste inca o asa pierdere...
Si asa trec zilele si lunile in care eu oscilez intre "mai vreau sa incerc sa avem un bebe" si "nu stiu daca mai pot incerca, pentru ca mi-e teama de o alta pedeapsa".
Si, a propos de Biserica, .....am fost dupa cateva luni de la minicezariana la o manastire si am incercat sa vorbesc cu o maicuta. Ma urmareau visele in care-mi tineam copilul in brate si era asa frumos si SANATOS! Si stii ce mi-a spus? "Ai facut un mare pacat! Nu stiu ce sa-ti spun, vorbeste cu un preot!" O abordasem pentru ca era in primul rand femeie!
N-am putut vorbi despre asta cu nici un preot. Ma rog la bunul Dumnezeu sa ne tina sanatosi si sa ne ierte pacatele!
Iti multumesc pentru ce faci si iti admir curajul de a vorbi despre asta!
Sunt alaturi de tine si am sa-ti las adresa de e-mail (pe care te rog sa n-o publici) ****@yahoo.com
Liana

DRAGA BIANCA,AM VAZUT emisiunea de aseara la nasul si am ramas socata de drama ta.Ma numesc ALINA si am 29 de ani si am o fetita de 5 ani.La 4 luni am avut o scurgere de sange si am fost internata la spital si puteam sa pierd copilul,am avut un soc imens deoarece adoram acest copil si stiind ca in doar o fractiune de secunda pot avorta m-a facut sa realizez cat de fragila e viata.Am avut noroc si am nascut-o pe REBECCA dar nu pot uita aceea experienta toata viata mea.Iti doresc sa fii sanatoasa,curajoasa si sa te poti bucura in fiecare zi de LUCA.Am plans pentru tine si voi plange cu tine si mi-as fi dorit sa fiu prietena pe umarul careia sa plangi ore in sir.Te sarut si curaj mult.DUMNEZEU SA TE AIBA IN GRIJA. ALINA

ionela:am 33 de ani si mi se pare o povara sufleteasca cumplita pt orice mama care si pierde un copil indiferent de varsta copilului,nascut sau nenascut.am doi copilasi de 2 si 4 ani .ei sunt totul pt mine nu am cuvinte sa-mi exprim dragostea si nu exista nici termen de comparatiecu care sa o compar.simt o infinita neputinta pr toate femeile care trec prin aceste cumplite momente, de aceea eu sprijin intru totul campania inceputa da tine draga mea bianca regret nespus ceea ce ti s-a intamplat ,apreciez ceea ce faci ,chiar era nevoie de acest inceput.vreau sa cred ca vom avea mai multa intelegere si toleranta pt aproapele nostru si asta asa cum ai subliniat tu incepand cu biserica.

Buna Bianca!aseara am urmarit emisiunea de pe b1 tv si vreau sa-ti spun k am plans ca un copil.imi pare rau pt pierderea suferita.nici nu vreau sa-mi imaginez ce a fost in sufletelul tau in momentul in care nu ai mai auzit bataile inimii bebelului tau...cata suferinta si amaraciune...sa stii ce in urma cu cateva zile inainte sa mearga alaturi de D-zeu i-ai simtit loviturile si cum te prindea cu manatele ei micute si dragalase.eu sunt o mamaica norocoasa!bebelusul meu a putut fii salvat si s-a nascut cu 3 sapt mai devreme multumita d-nei doctor care m-a supravegheat pe timpul sarcinii.eu am avut o sarcina foarte usoara din pc de vedere fizic,dar din pc de vedere psihic ´si emotional am fost distrusa pt k nimeni in afara de mine nu si-o dorea pt k restul considerau k sunt prea tanara le 22 ani sa am un copil!dar nu era orice copil,era bebelusul ce mi l-am dorit din tot sufletul si a prins viata in pantecele mele!!.am mers si la psiholog a fost cumplit!!!nu am dormit cu noptile si eram foarte stresata.din cauza stresului la nastere a avut dublacirculara in jurul gataului si inca o data in jurul umerilor.putea sa moara sufocata si chiar ma gandeam in momentul in care ti-am citit randurile pline de suferinta si planset oare eu ce as fii facut in locul tau...as fii avut taria sa trec peste vreodata???nu cred... probabil mi-as fii luat viata,pt ca as fii considerat k nu mai ii nevoie sa traiesc fara ea!inainte sa nasc am mers la un ultim eco,dar d-na doctor nu mi-a spus k ceva nu ii in neregual.mi-a spus doar sa vin sa nasc in data de 17 ian 2007 cand era dansa de garda k sa fie acolo sa ma supravegheze.femeiea asta care ne-a salvat vietile cred k de fapt ii un inger care are grija de noi.asa aproape am simtit-o si mai imp era alaturi de mine.dupa 4 ore de cand mi-a rupt membranele la 22:10 am nascut pe cale naturala o fetita de 2700 gr si 48 cm.era micuta si asa frumoasa si m-am bucurat k totul a fost bine.acum Maria Ariana are un anisor si 3 sapt si alearga prin toata casa.ii mai plina casa,are mai multa energie ´dar cel mai imp ii k si mie imi da energie cat si prietenului meu.ea ii motivul pt care eu mai traiesc!as vrea sa fac un apel tuturor mamicilor sa mearga des la controale si analize pt k ii foarte important.si nu in ultimul rand medicilor de tot felul...ar trebui sa-si dea mai mult interesul pt k au facut un juramant si nu ar trebui sa-l uite.in final vreau sa stii k iti doresc tot binele din urma si sa nu incerci niciodata suferinta si mai ales bucura-te k ai sprijin pt k asta ii cel mai important...Lore din Timisoara

buna bianca si sa sti ca imi pare nespus de rau ce sa intamplat, sunt mamica unui baietel de 5 ani si surpriza sunt insarcinata cu al doilea copil .dar ce sa spun este un cosmar ce traiesc ,am fost racita am luat antibiotice si am fost la ecograf ieri 06.02.08 si a spus doctorita ca nu vede sa bata inimioara la copil .ce sa spun plang in truna de cand am aflat si caut disperata raspunsuri de ce? trebuie sa revin la control peste o saptamana si se va decide ce o sa fac.ESTE GROAZNIC DE CE MI SE INTAMPLA MIE IL DORESC DIN TOT SUFLETUL .SPUNE CE SA FAC AJUTAMA .IULIANA

Draga Bianca,
nu mai stiu daca scriu pentru tine, pentru durerea ta sau pentru mine. Pana acum stiu ca te iubeam. Acum nu mai stiu: durerea mea atat de bine ascunsa timp de 8 ani a iesit brusc, din nou, la iveala. Si n-am putut sa nu plang cu tine si n-am putut sa nu-ti dau dreptate: e adevarat, nu se uita niciodata!Desi dupa Daniel, primul meu copil nascut la termen, de 3,6kg,mort la cateva secunde dupa nastere, a urmat un Darius si o Daria care ne umplu vietile,ramane totusi acel gol, acel "cum ar fi fost daca".Dupa moartea subita a mamei si a fratelui dupa doar un an, credeam ca mi s-au secat lacrimile. Si dupa inca un an, sa pierd primul copil ca din senin, fara nicio veste,a fost cea mai dura incercare.Imi amintesc ca era de ajuns sa vad un copil, la orice varsta, si greu ma mai opream din plans. Am crezut ca va fi asa mereu. Dar dupa 10 luni am nascut un alt baietel si dupa 5 ani o fetita si acum mergem impreuna la mormantul lui. Si daca ne merge atat de bine acum, e pentru ca multi de acolo de sus care ne iubesc se roaga pentru noi. Regretele sunt si ele multe: l-am vazut, dar nu mi l-au dat in brate, n-am asistat la inmormantarea lui, n-am stiut sa-mi iau adio, nu i-am facut poze, n-am inteles nici pana acum de ce a murit cand eu eram sanatoasa si el la fel.Aceasta pierdere insa ne-a unit si mai mult ca familie, sotul meu a plans langa mine, a avut taria de a fi slab in fata altora. Si pentru asta l-am iubit si mai mult.
Iti multumesc ca existi, Bianca, imi pare rau pentru pierderea ta si te imbratisez cu drag. Luminita

Buna,
Ionela ma numesc si sunt din Suceava. Vreau sa va impartasesc si eu povestea mea….
In decembrie 2006 am aflat ca sunt insarcinata. Enorm de mult m-am bucurat si eu si sotul meu, mai ales ca nu era o sarcina planificata si ca trecusera 4 ani de cand ne casatorisem.
Bucuria a fost enorma si din partea parintilor nostril mai ales ca avea sa fie primul nepotel pentru ambii bunici.
Am hotarit sa mergem la Iasi sa facem acolo toate analizele si sa finalizam la Spitalul Bethesda in Suceava, daca toate erau ok. La primul control, mi-a dat sa fac o serie de analize in Iasi si ne-a spus ca avem baiat. Sotul meu déjà ii alesese numele…LUCA…Si toata ziua LUCA in sus Luca in jos….Am facut analizele la Iasi, rezultatele urmam sa le primesc prin fax de la cabinetul dr unde am mers la control. La al doilea control, dr mi-a cerut analizele…i-am dat tot ce primisem…mai putin toxoplasmoza …cu toate ca facusem toate analizele. Dr m-a certat a spus ca nu am facut toate analizele…pentru ca intr-un final sa apara secretara ei cu rezultatul care fusese “ratacit” intre hartiile ei. Si culmea, rezultatul era pozitiv. Dr mi-a dat tratament (scrisoare medicala catre medical de familie) si mi-a spsu sa fac sic ate o injectie pe saptamana pentru mentinere.
Nu am considerat si nu am vazut nimic grav in ochii dr, iar bucuria mea a fost si mai mare pentru ca dr imi spusese ca de fapt este FETITA….
Am iesit din cabinet la dr cu scrisoarea medicala in mana, si cu o speranta si o bucurie in suflet, deoarece eu tot timpul mi-am dorit fetita….M-am urcat in masina, si i-am spus sotului meu…ca avem o fetita…..s-a suparat…a afus ca el visase sa mearga la fotbal, ca era obisnuit sa fie baiat, si ca ce fel de dr e asta daca nu sties a citeasca un ecograf…
Am mers si la medical de familie, cu scrioarea medicala….i-am spus ca e fetita si ca aveam …toxoplasmoza….in acel moment a spus ca trebuie sa ma duc sa fac intrerupere….mi-a dat nu nr de tel al unui dr din Bucuresti, sa-l sun si sa merg la el sa finalizez cat mai repede ca déjà aveam 4 luni jumatate. Am ramas socata. Am iesit de la dr din cabinet fara cuvinte…nu intelegeam…de la Iasi venisem cu tratament pentru mentinere si cu antibiotic Rovamicina. Nici vorba de intrerupere de la medical ginecolog din Is. Mi-am sunat sotul care era plecat la Timisoara in delegatie si i-am spus ca medicul de familie mi-a spus sa fac intrerupere urgent. S-a lasat o tacere intre noi….ii auzem respiratia in telefon, dupa care a izbucnit in plans “Atat ne-am dorit copilul asta….am spus ca va veni cand va vrea Doamne Doamne….ni l-a dat…ni s-a spus ca e baiat, apoi ca e fetita….si acum….NIMIC? M-a batut Dumnezeu ca m-am suparat cand am aflat ca e fetita…” acestea au fost cuvintele lui in telefon si lacrimi, multe lacrimi….Cautam disperata sa ma agat de ceva, de cineva…Am mers la Dr Bolohan la policlinica Behesda, iar el mi-a spus ca nu stie ce e toxoplasmoza, ca el nu da analiza aceasta, dar ca se va interesa si ma va suna sa-mi spun ace afla….Luni dimineata m-a sunat si mi-a spus sa merg la el la policlinica…Mi-a spus ca a discutat peste week-end cu mai multi medici din Sv si ca toti spus ca ar fi mai bines a fac intrerupere…..eram disperata, dar tot dr Bolohan a mai spus ca e uimit de ce de la iasi am venit cu tratament antibiotic pentru toxoplasmoza si cu injectii pentru mentinere. M-a sfatuit sa merg la Iasi… ca e spital universitar si ca stiu ei ce fac, iar in caz de urgente dr de acolo ma pot ajuta. Dupa ce am discutat cu el am ramas uimita….poate daca era alt dr imi lua banii (20 mil) si il durea la basca de mine…banul vina…Ei bine, mi-a spus sa merg la Iasi si sa-l sun sip e el sa-I spus ce fac si unde merg ca sa stie si el la randul lui sa stie unde sa trimita fetele care vor avea problema asta. In acea zi am simtit-o pe Ioana pana in gat, cum se zbatea pentru viata ei….au fost momente pe care nu cred ca le voi uita vreodata….nu mai stiam de mine…mergeam ca intr-un labierint, nu vedeam, nu auzeam nimic…Am cautat alinare intelegere la preotul nostru Pr Grivinca Alexandru, un om exceptional…care mi-a spus ca asa cum dr spun ca copilul poate sa fie bolnav, asa imi spune si el ca copilul e sanatos….si ca daca decid sa fac intrerupere nu voi sti niciodata cum va fi copilul meu… mi-a dat sperante mi-a facut legatura si cu un alt Dr din Iasi….a sunat el insusi si mi-a facut programare la Dr Onofriescu Mircea. Nu stiu daca voi putea vreodata sa ii multumesc acestui om…pr Grivinca Alexandru. Am hotarat impreuna cu sotul meu ca acest copil sa se nasca, iar daca Dumnezeu vrea sa ne pedepseasca atunci noi vom duce pedeapsa. Si asa, am mers la el la cabinet la Iasi, am urmat tratamentul pana la sfarsitul sarcinii. De la 72 kg cat aveam inainte sa raman insarcinata, in luna a noua aveam 106kg. Retineam enorm de multa apa, aveam picioarele umflate, dar nu conta, mangaiam burtica si spuneam ca totul va fi bine….Am crezut in Doamne Doamne…si ne-a rasplatit din plin, am nascut pe 15 iulie 2007 o fetita de 2.650kg…I-au facut analizele si e ok….Acum are 7 luni, si de multe ori ma uit la ea, si ma minunez de minunea cu care Doamne Doamne ne-a binecuvantat.
Bianca, vreau sa stii ca sunt alaturi de tine, ca sufar pentru ca tu nu ai avut sansa sa-ti tii copila in brate…sa o auzi cum plange, rade…sa te bucuri de ea…Am scris aici in speranta ca vor mai citi si alte fete si poate le pot ajuta cu ceva prin experienta pe care am trait-o eu. Am trecut prin clipe de cosmar….dar am avut oameni care m-au ajutat enorm si accea sunt pr Grivinca Alexandru, sotul meu, sora mea, dr cu care am nascut Dr Onofriescu Mircea.
Acum ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu pentru minunea pe care ne-a dat-o. Eu am fost norocoasa, am avut sansa ca povestea mea sa se termine cu bine….sunt alaturi de voi mamici care v-ati pierdut copii, sunt alaturi de voi, mamici care aveti probleme pe perioada sarcinii. Incredere in Doamne Doamne, iar daca minunea se intampla, nu uitati sa-I multumiti zi de zi….Eu asa fac…..Sotul meu, nu ar da-o pe Ioana pe 20 de baieti acum. Ea este speranta noastra, bucuria de a trai….Daca va pot ajuta cu ceva, scrieti-mi pe bolomobila@yahoo.com
Cu mult drag,
Ionela