sunt o proaspata mamica .durea ta este si durerea mea.esti o femeie foarte puternica am doi copii=o fetita de 4 ani si un baietel de 4 luni.i-am nascut f greu si casi la tine nici unul nu a fost planuit.si inteleg ce este in sufletul unei mame atunci cand pruncul ei se zbate intre viata si moarte.este ceva ce nu poti descrie in cuvine. sunt alaturi de sufletul tau si sper ca bunul dumnezeu sa-ti dea putera sa mergi mai departe alaturi de cei dragi tie

Buna Bianca. Sunt Andreea din Pitesti si iti spun ca imi pare sincer rau ca ai trecut prin asa ceva. E groaznic sa pierzi o fiinta draga si te inteleg chiar daca nu sunt inca mama. Cuvintele sunt greu de gasit in astfel de situatii. Stiu sigur insa ca Dumnezeu o sa te intareasca si o sa te ajute sa treci peste tot. O sa-ti dea puterea de care ai nevoie. Il ai alaturi de tine pe Luca si el te va face sa zambesti. Gandeste-te ca micuta ta Emma Nicole este un ingeras mic, acolo SUS, si te vegheaza atat pe tine mamica ei cat si pe Luca, fratiorul ei. Te felicit pentru puterea de a spune ceea ce simti si iti doresc mult succes si putere. Te imbratisez cu drag si te pup.

Ma numesc Elena sunt din Giurgiu,am urmarit emisiunea Nasu'pe B1tv,si am plans toata emisiunea..initial am crezut ca este o emisiune ca toate celelalte,dar cand am vazut...am ramas socata si am retrait ce mi s-a intamplat si mie in luna noiembrie.Eram insarcinata in 3 luni jum si am mers la Bucuresti la doctor pt un control(avusesem o mica sangerare)in urma caruia totul parea ok si sa urmez tratament cu utrogestan si sa revin peste o saptamana..urmatoarea saptamana cand mi-a facut ecograf mi-a spus cu o mare seninatate,de parca nimic nu s-ar fi intamplat ca " copilul a incetat din viata " si ca numai au ce sa-mi faca...am ramas cu ochii in acel ecran si nu imi venea sa cred..eram intr-o clinica particulara si nu au avut puterea sa-mi spuna exact cum spuneai tu: IMI PARE RAU .. m-au lasat in cab si au plecat...este o durere pe care nimeni si nimic din lume nu ti-o poate alina..IMI PARE SINCER SI DIN INIMA ITI SPUN RAU ...trebuie sa pretuim tot ...te pup

Draga Bianca,ma numesc Ana,imi pare rau ... dumnezeu a vrut sa m-ai aiba un ingeras alaturi...Fratiorul meu a murit la 4 luni ...stiu cat o suferit mama ...si am nevoie atat de multa de un frate,nu l-am cunoscut era mai mare decat mine dar durerea mamei pentru ca era primul copil mi-a transmis-o si mie...Suferea de sindromul Daun...medicii i-au zis ca oricum murea,ce mult au linistit-o...citind ceea ce ai scris tu,mi-am dat seama cat de mult conteaza sa ai cine sa te stranga in brate cand ai cea mai mare nevoie...si mi-am dat seama ca sunt putini oamenii aceea...sa ai grija de tine si de copilasul de langa tine...

Bianca, ti-as raspunde prin tacere, asa cum as face-o cu fiecare mama, cu fiecare parinte care isi pierde copilul. Cred ca nu exista pe lumea aceasta, suferinta mai mare decat aceea de a-ti vedea copilul stingandu-se. Orice pierdere de acest fel este insurmontabila. Lumii ii este greu sa insoteasca pe cineva in doliu si de aceea fuge sau cauta sa grabeasca "vindecarea lui" insa ... Ma gandesc la tine, si la voi toate, dragi mamici, dragi tatici ce ati fost striviti sub o astfel de povara. Exista o strofa scrisa de un mare intelept odata, demult, pe nume Omar Khayyam care spune asa: "Joc monoton e viata. Castigul ei? Suferinta sau moarte./Fericit e copilul ce-n nastere avu parte/ de cea de-a doua; si mai fericit/acel ce inca nici nu s-a ivit". Sa va de-a Dumnezeu puterea, intelepciune si dragoste.

Imi pare sincer rau si cred ca iti inteleg durerea...abia acum,la cateva ore de la citire pot scrie ceva..nu o sa fiu lunga in discutii.Eu am pierdut un suflet sau "o sarcina" la numai 11saptamani,acum doi ani in luna februarie,s-a oprit din evolutie si,desi nu am simtit miscarile,visele mele au fost la fel ca ale oricarei viitoare mamici.Am fost la un pas de a ma sinucide (de fapt mai bine zis am fost pazita sa nu o fac),totul se naruise in jurul meu,toata fericirea se transformase in cel mai dur cosmar...si mai dureros nimeni,nici macar mama mea,nu au stiut sa fie langa mine si sa ma sprijine.A trebuit sa imi ling ranile singura.Nici nu concepeam - de spaima - sa mai raman insarcinata fapt pentru care la 1 an cand am ramas insarcinata (de 2 ori) si am facut avorturi...Nu am sa ma iert niciodata...si acum merg si aprind lumanari la biserica si ma rog nu pentru singurul meu copil pe care l-am pierdut,ci pentru toti 3.Sper ca Dumnezeu sa ma ierte si intr-o buna zi sa ma pot ierta si eu.Acum sunt insarcinata in 14 saptamani si nimeni si nimic nu ma va impiedica sa am acest copil,chiar daca nimeni nu ma sprijina iar logodnicul meu a preferat sa fuga decat sa isi asume responsabilitatea.Indiferent cat imi va fi de greu,pentru ca am si o sarcina dificila,stiu ca o sa ma descurc si o sa lupt cu toata lumea pentru copilul meu.Sper sa imi pot permite sa imi fac toate analizele la timp si sa fim sanatosi.Sper sa fie o fetita iar daca va fi asa se va numi Emma Inolla Elena.Iti doresc din tot sufletul forta si credinta in Dumnezeu sa iti poti cicatriza ranile,pentru ca de vindecat nu cred ca o vei face vreodata.Iti multumesc ca pentru prima data am reusit sa vorbesc...am reusit sa imi descarc cumva sufletul,chiar daca povestea ar fi mult mai lunga...Anamaria ****@yahoo.com

Draga Bianca............cu toate ca nu am experienta necesara d a fi in masura sa ma pronunt, totusi am simtit niste fiori cumpliti cand am auzit ce ti s-a intamplat..........e ingrozitor........cred k nici un cuvant nu poate descrie imensa durere p care o simti in acele momente.........e nedrept, dar cred k toate isi au rostul in viata.....bune, rele.......poate k tu ai fost ALEASA pt a schimba ceva in tara asta, in mentalitatea tuturor........de a ajuta pe toate mamicile care se afla in asa mare durere.........ma pierd printre cuvinte, printre idei.........nu as vrea sa-ti zgandaresc si eu durerea, d aceea o sa inchei urandu-ti multa sanatate si putere d a merge mai departe pentru a-l creste p luca.......ai incredere in Dumnezeu si nu uita k acolo de sus te vegheaza micutul ingeras Emma.......

buna Bianca,si imi pare nespus de rau pt ce t i s a intamplat.ma numesc Raluca am 25 ani si pe 17 mai 2006 am nascut un baietel care i am pus numele ca cel al baiatului tau,vazandu te intr o emisiune cu el in parc.eu nu am avut probleme iar bebe e perfect sanatos.vreau sa ti multumesc ca ai avut taria sa povestesti drama prin care ai trecut,si fi tare in continuare pentru Luca iar Emma te va calauzii peste tot.am plans toata emisiunea de pe B1 si ceea ce am citit mai sus mai rau m a tulburat.sanatate la toti copii de langa voi,mamici,si Dumnezeu sa le fie calauza celor de langa El.RALUCA DIN CONSTANTA

DRAGA BIANCA,ma numesc **** LIDIA sunt din Petrila,Hunedoara am urmarit emisiunea pe b1 si sincer am plans pentru ca te inteleg prin ce ai trecut si inca mai treci pentru ca si eu am suferit timp de 2 saptamani.De ce zic 2 sapt. pentru ca atunci cand am facut primul ecograf la 4 sapt.misa spus ca sar putea ca fatul sa fie mort sau din cauza ca e prea mic fatul nu se aud bataile inimi ca doar de la 6 sapt se pot auzi.La fel si eu nu pot sa descriu cat de mult am suferit dar in acelas timp ma rugab foarte mult la DUMNEZEU ca acel copil sa traiasca pentru ca a fost un copil dorit si conceput in urma unui tratament si l-am iubit din clipa in care am vazut pe acel test ca e pozitiv,iar acel test a fost cel mai frumos cadou de craciun din viata noastra.Vreau sa iti mai spun ca eu spre deosebire de alte femei am avut o doctorita FOARTE BUNA SI DE NOTA 1000 pentru ca a stiut cum sa imi vorbeasca si cum sa se poarte cu mine in acele momente si pe tot parcursul sarcinii pentru ca am avut o sarcina cu probleme in care am avut 2 eminente de avort prima la 4 sapt. si a-2-a la 14 sapt.si a avut o grija foarte mare de mine si de copilsul meu ca sa ajungem cu bine pana la sfarsit si aceias grija a avuto si dupa ce am nascut si ii multumesc foarte mult si ma rog la DUMNEZEU pentru ea caci datorita ei si bunului DUMNEZEU am acuma un baetel mare,frumos si sanatos de 1 an si 4 luni.Dar sa sti ca am cunoscut un doctor cu care aveam cosmaruri ca nu imi doream sa nasc cu un astfel de doctor CRETIN SI MAGAR zic asa pentru ca se poarta si vorbeste foarte urat cu femeile,le considera niste carpe si credema ca nu exagerez ca au fost destule femei care au murit din cauza lui pentru ca nu aveau bani ca sai dea ,ca sa le faca cezariana,dar mai dureros e ca nimeni nui face nimica pentru ca are pile foarte mai puse sus.Dar cum ti-am zis eu ma bucur ca am avut o doctorita care stie cum trebe sa se poarte cu pacientii.Sunt alaturi de tine si de toate femeile care trec printro astfel de drama...te pup....PA

Buna, Bianca . Vreau sa stii ca – ti inteleg profund durerea , sunt alaturi de tine si te felicit pentru initiativa , desi sufletul iti este rascolit si amintirile atat de crancene , reinviate. E un lucru necesar , insa , si-ti admir taria si curajul .
Sunt din Ploiesti , am 34 ani si jumatate si in vara lui 2006 am trait o tragedie similara. Eram insarcinata pentru prima oara , urma sa am un baietel asteptat cu mare drag de mine, sot si toata familia . Totul decursese extraordinar pana in saptamana 24 , nu avusesem greturi , eram extrem de activa si intr-o forma extraordinara – desi nu luasem decat 4 kg , bebele avea o greutate mai mare decat cea corespunzatoare varstei fetale . Toate ecografiile aratau impecabil . De 2 ori pe saptamana luam Aspenter pentru ca in urma unor analize efectuate la Institutul de Hematologie din Bucuresti se constatase o deficienta a proteinei S pe care o avea sangele meu.
La un ultim control ginecologic pe care-l efectuasem in Bucuresti in data de 31.05.06 mi se prescrisese Clexane pentru tratarea acelei deficiente . Totul parea in ordine, desi ii spusesem medicului ca in acea zi copilasul nu a mai fost atat de activ . Vineri , 03.06., am mers la medicul de familie pentru o vizita de rutina . Intrebata fiind de evolutia sarcinii , i-am spus acesteia ca singurul lucru mai neobisnuit pe care-l sesizasem era ca nu mai simtisem copilasul atat de activ in ultimele 2 zile. Aceasta a incercat sa asculte cu o palnie bataile fetale si neauzind nimic mi-a sugerat sa fac o noua ecografie .
M-am programat la un cabinet pentru echo a doua zi , sambata , 04.06.06 .…Era o dimineata calda , insorita , trebuia sa fie o zi speciala - urma sa particip la o cununie religioasa in familie , eu si bebele ne pregateam tinuta pentru petrecere si eram foarte vesela . nici prin gand nu-mi trecea ca urmatoarele ore aveau sa fie cele mai cumplite din viata mea de pana atunci. Medicul ecografist a deschis aparatul si astepta sa inceapa sa se auda bataile inimii. Nici ea, nici eu nu auzeam nimic . .. a tot facut cateva incercari sa provoace o miscare a bebelusului , dar..nimic.. Cu o mina speriata , incercand sa dea vina pe aparat sau pe o nu prea mare experienta a ei, pentru lipsa batailor inimii fatului , m-a rugat sa merg de urgenta la MateRnitate pentru ca ‘ aceia au aparate mai bune , sunt specialisti si pot sa-mi spuna mai bine despre ce este vorba’. . am inceput sa plang , nu stiu cum m-am urcat in masina si am condus pana acasa . nemaiputand sa ma concentrez , am luat un taxi si m-am dus imediat la Maternitate. Aici m-au imbracat intr- o camasa de noapte – un fel de sac , m - au introdus intr-o camera cu peretii gauriti prin care se vedeau tevile de la baie (unde nu exista lumina ) si unde 3 femei erau in travaliu . Panica mea era amplificata de tipetele de durere ale femeilor gata sa nasca. Una dintre ele care parea epuizata complet m-a rugat cu ochii in lacrimi s-o ajut ; am alergat la capatul holului sa o rog pe una dintre asistente sa vina in salon sa o ajute cu un calmant sau altceva ; aceasta mi-a raspuns taios sa-mi vad de treaba mea ca stiu ele mai bine ce au de facut . mi s-au aplicat niste electrozi pe abdomen pentru a sesiza bataile cordului . peste circa 2 ore m-a examinat medicul de garda care a dat verdictul ‘fatul este mort , trebuie sa intervenim '. Neputand sau nevrand sa cred grozavia care mi se intampla , terifiata fiind si de condiile mizere intalnite – gandacii se plimbau in voie prin salon - am refuzat internarea , spunand ca voi merge la Bucuresti pentru a-mi rezolva problema . mi s-a replicat ca sunt inconstienta , ca mi se poate declansa o hemoragie si as putea muri pe drum . le-am raspuns , nevrand sa accept ca bebelusul meu murise , ca prefer sa mor pe drum decat in spitalul lor . ..…
M-am dus acasa la parintii mei – am incercat sa ma port normal , pentru ca inca nu puteam sa cred ce mi se intampla. Am servit masa de pranz si le-am spus alor mei ca vreau sa merg acasa la mine . Odata ajunsa , am luat Pagini Aurii si am inceput sa sun la toate numerele cabinetelor de ecografie ( era practic imposbil sa gasesc unul deschis in Ploiesti intr-o dupa-amiaza de sambata) . In cele din urma, am gasit unul care se afla chiar in apropierea locuinteii mele , m-am imbracat si am plecat in graba. Medicul care avusese bunavointa sa ma primeasca avea cabinetul in renovare dar i-am spus ca este o urgenta si poate sa-mi faca echo in orice conditii . O jumatate de ora a manevrat aparatul incercand sa auda bataile cordului . Din nefericire , acesta imi confirma diagnosticul anterior – fat oprit in evolutie , estimarea sa fiind ca evolutia incetase in urma cu cca 24 h. Am plecat cu ochii in lacrimi , dar, totusi, ceva in mine inca mai spera intr-un miracol. Parca simteam ca incepe sa miste din nou .Intoarsa acasa , am fost asaltata de parinti si frati care nu m-au slabit pana cand nu m-au urcat in masina si m-au dus la un spital de Obstetrica Ginecologie din Bucuresti. Intre timp, sora mea luase lagatura cu medicul sau gincolog si – mi pregatise internarea . Aici am fost dusa din nou la echo si sperantele mele reinviasera. Imi tot spuenam ca poate inimioara va reporni . Pur si simplu nu puteam sa accept ideea ca Vldimir nu mai traieste . Din pacate , si medicul ginegolog de garda a dat acelasi verdict spunandu-mi ca, pentru linistea mea , medicul surorii mele imi va mai face o echografie duminica dimineata . Si totusi nu puteam sa cred…
In noaptea de sambata spre duminica am avut chiar senzatia ca-l simt miscandu-se . Colegele de salon m-au incurajat spunandu-mi ca se poate intampla un miracol. Eu tot credeam in el…..
A doua zi am mers cu nerabdare la o noua echo. Si atunci am simtit ca cerul se prabuseste peste mine – medicul mi-a spus ca ma va trece pe antibiotice si Oxitocina pentru provocarea nasterii – nu mai era nimic de facut . Timp de 4 zile si jumatate am stat neintrerupt cu perfuzii pentru declansarea nasterii . Parca nici eu , nici Vladimir nu voiam sa ne despartim unul de celalalt . In tot acest timp si mult dupa aceea, ochii mei au fost numai in lacrimi . Mi - amintesc ca Stela Popescu a povestit odata intr-o emisiune televizata ca atunci cand si-a revazut tatal ce fusese la munca silnica in Siberia multi ani , acesta avea ochi albastri desi, la momentul deportarii , avusese ochi caprui. Intrebat fiind de Stela ce s-a intamplat cu ochii sai, el i-a raspuns ca din cauza plansului neincetat , acestia si-au schimbat culoarea . Sunt convinsa de lucrul acesta pentru ca dupa ce m-am externat , ochii mei erau de un caprui mult mai deschis , lucru remarcat , de altfel , si de sora mea. Intr-un final , s-a declansat nasterea , in noaptea de 08/09 iunie , am nascut singura , in patul in care ma aflam de cateva zile . De teama sa nu provoc emotii unei colege de salon ce era internata si facea tratament pentru pastrarea sarcinii , nu am ridicat pledul pentru a-mi vedea copilul. Acesta a fost luat in graba de o femeie de serviciu si dus undeva. Mi s-s apus ca i se va face autopsie . A doua zi dimineata , asistenta- sefa a venit in salon pentru a ne saluta – era Ziua Inaltarii Domnului - si a spus’ Iisus s-a inaltat la cer si toti cei care au murit astazi , odata cu el’ . Si copilul meu se inaltase la cer …
In timpul spitalizarii mele , sora mea a petrecut ore in sir in salon , alaturi de mine . Din pacate , sotul meu aflat la lucru in strainatate , cand a auzit vestea , a avut un soc , nu a putut manca nimic cateva zile si o eruptie i-a cuprins tot corpul . Nici el nu intelegea cum ni s-a putut intampla asa ceva , – amadoi ne doream enorm copilul si-l asteptam cu atata dragoste . Am vorbit mult la telefon si temandu-se de o reactie necontrolata din partea mea , m- a rugat sa am grija de mine caci eu sunt viata lui si l-as distruge daca as face un gest necugetat . Marturisesc ca mi-am dorit sa mor si sa parasesc aceasta lume odata cu copilul meu. Totul se sfarsise pentru mine. Su totusi, cuvintele sotului au cantarit mult – am realizat ca as fi putut face mult rau si altora si ar fi fost nedrept .
Vineri, 10.06, m-am externat. Am ajuns acasa la mine - am refuzat sa stau la ai mei. Simteam nevoia sa stau singura si sa-mi plang copilul . Am spus familei ca as fi vrut sa-mi vad copilul . Toti mi-au raspuns ca nu are niciun sens, ca mi-as face mai mult rau . Si totusi , gandul ca nu - mi vazusem copilul ma chinuia . Luni dimineata m-am trezit foarte devreme , am luat primul microbuz spre Bucuresti la orele 6 si am plecat , fara sa spun nimanui . Trebuia sa-mi vad copilul!
Am ajuns la spital , m-am interesat unde se afla laboratorul de Anatomie Patogica , m-am prezentat si am cerut medicului de acolo sa –mi vad copilul . Dupa ezitari si incercari de a ma opri , spunandu-mi ca imi voi face si mai mult rau , la insistentele mele - le-am explicat ca venisem special din Ploiesti prentru acest lucru - mi-a fost adus recipientul in care se afla baiatul meu. Nu am reusit sa-i vad fata , dar i-am vazut trupul- am remarcat ca avea glezna si laba piciorului asemanatoare cu ale sotului iar mainile erau ale mele in miniatura . Desi m-a podidit plansul , eram impacata ca am reusit sa-mi vad macar o data copilul . Daca as fi intarziat o singura ora , acest lucru nu ar mai fi fost posibil . – ar fi inceput autopsia. Sunt convinsa ca toata viata m-ar fi chinuit gandul ca nu mi-am privit nciodata bebelusul. Singurul regret este ca nu am reusit sa-i fac o poza cu telefonul mobil- eram stanjenita si de prezenta medicului – probabil acesteia i-a fost teama sa nu fac vreo criza si ma urmarea indeaproape .
La 5 luni de la pierderea lui Vladimir am ramas insarcinta si acum sunt mamica unui alt baietel de 1 an si 7 luni . La aceasta a doua sarcina am urmat tratament cu Innohep si Aspenter pentru a incerca sa previn o alta tromboza. Cauza opririi in evolutie a copilului a fost tromboza cordonului ombilical ce l-a impiedicat sa mai respire si sa se hraneasca .
Toti spuneau ‘ lasa , trece, vei uita’ ,’ esti tanara , vei avea un alt copil ‘, ;nu esti nici prima ,nici ultima femeie careia i se intampla asa ceva ‘ , altii , mai cinici-‘ acest copil nu a avut CNP , deci nici n-a existat ‘,
Niciodata , si mai ales in momentele imediat urmatoare pierderii unui copil , nu spuneti unei mame astfel de lucruri , este o jignire fata de sentimentele si durerea ce o coplesesc pe aceasta ; indiferent cati alti copii are sau va mai avea acea femeie , copilul pierdut nu va putea fi inlocuit . Repectati – o pe ea si fiinta ce a existat o bucata de vreme in aceasta lume ( chiar si fara CNP propriu ) , oferiti –i tot sprijinul si dragostea de care sunteti capabili. Chiar daca la inceput va ezita sa iasa in lume , inconjurati-o de lucruri frumoase , oferiti-i liniste si iubire . Intelegeti – i pe cei care-si pierd copilul caci , asa cum spune un proverb chinezesc , ‘nu poate exista durere mai mare pe lumea aceasta pentru un parinte decat aceea de a supravietui copilului sau ‘ .

numele meu este olimpia si sunt din oradea.Imi pare foarte rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva!Eu inca nu am copii,dar vrem sa avem 1 copil daca s-ar putea anul acesta.Mie imi este frica sa am un copil al meu,nu in sensul ca ma gandesc ce rau va fi cand voi avea greturi sau restul simptomelor,ci ma gandesc la faptul ca la noi in oradea la maternitate daca nu dai bani la doctori si la asistente nimeni nu te baga in seama si te lasa sa te chinui!E bataie de joc si sa nu mai pomenesc de conditiile din spital!!!Anul trecut a nascut o verisoara si mi-a povestit cum ca o alta femeie nascuse cand nascuse si ea si cand i-a luat copilul (femeii respective) sa-l spele l-a scapat in chiuveta si a murit copilul!Cum e posibil asa ceva????Pe langa asta o prietena a nascut tot anul trecut un baietel si dupa o zi a murit si doctorii i-au spus ca probabil a inghitit lichid la nastere.Dupa aceea normal a vrut sa-l inmormanteze si nimeni nu vroia sa-i faca macar o slujba!!!Si cu greu a reusit sa gaseasca un preot sa ii faca slujba.Nici nu vreau sa cred ca si eu as putea trece prin asa ceva!Deci mie imi e frica sa ma las pe mana doctorilor si daca ar fi sa nasc nu mi-as putea permite sa merg in alta tara.In ziua de azi nu mai este nici un doctor bun!Imi pare foarte rau ca ti s-a intamplat asa ceva !!!O alta verisoar a nascut recent are un baietel foarte frumos si medicii au lasat-o sa se chinuie 12 ore si abia apoi i-au spus ca de fapt ea nu e dilatata complet si ii face cezariana.Sa lasi omul sa se chinuie da chiar asa??Nu stiu ce ar mai fi de facut in tara asta ca daca nu ai bani nu te baga in seama nimeni!!!te lasa sa mori!!!Sper sa iasa totul bine cu aceasta campanie avem nevoie!Iti urez mult succes mai departe!
PS:Cand erai insarcinata chiar ma gandeam ca iti sta bine asa,mai ales cand te-am vazut in videoclipul acela.

Buna Bianca,iti multumesc ptr tot ceea ce faci ptr femeile din Romania .Tu le-ai deschis o usa continua sa o ti asa.ptr.ca o merita din plin.Eu nu locuiesc in Romania si este o diferenta mare din punct de vedere psihologic si medical.Ii multumesc lui Dumnezeu ptr.lumina vietii mele ,care s-a nascut aici departe de ACASA si care maine implineste 4 anisori.Regret nespus ptr. EMMA,dar v-a fii cu tine mereu,ea iti v-a da putere in viata,ea te v-a ajuta in tot ceea ce faci.Dumnezeu sa te binecuvanteze.Mirela 24 ani.

Buna Bianca,
Ma numesc Ionela, an 17 ani si sunt din judetul Harghita.
Vreau doar sa iti spun ca imi pare foarte rau pentru ceea ce ti s-a intamplat si am aflat, cu tristete, ca astfel de cazuri se inmultesc considerabil. Desi am doar 17 ani, am avut neplacerea sa vad cu proprii mei ochi in ce situatie deplorabila se afla sistemul sanitar romanesc: spitale cu conditii mizere si personal cu comportament neadecvat (bineinteles nu putem generaliza)... Nu se poate sa ramana totul ca pana acum! Trebuie sa punem mana de la mana sa schimbam aceasta situatie! Sunt lucruri de care ne lovim zi de zi! Dupa cum zice un proverb, "in unire sta puterea"!
Ma bucur ca ai initiat aceasta campanie si chiar daca sunt doar o adolescenta, sunt dispusa sa particip si eu. Sunt alaturi de tine si de toti cei care au trecut prin experiente similare, precum si de cei care vor intr-adevar sa ajute la imbunatatirea conditiilor sanitare din spitale.
Desi nu sunt ce mai in masura sa dau sfaturi, incurajez toate viitoarele mamici sa-si supravegheze atent sarcina, sa-si faca analize si ecografii periodic. Traim in Tara Nimanui, si daca dumneavoastra nu aveti grija de copiii dumneavoastra, nimeni nu va avea!
Sper ca Bunul Dumnezeu sa iti dea putere sa mergi mai departe si sa te ajute in campanie.
Cu multa caldura, Ionela.

ce sa zic...nu am avut rabdare sa citesc tot ce se scrie pe aici sau poate nu am avut puterea chiar si termenul de curaj ar fi potrivit
nu stiu exact de ce scriu nu sunt genul care se exterorizeaza foarte mult insa...vreau doar sa zic ca nimik nu se compara cu instincul matern si cu faptul ca in interiorul tau exista ceva care infloreste si dintr-un motiv sau altul trebuie sa stopezi evolutia sau poate miracolul...nu inteleg oamenii care spun: "nu conteaza o sa fie bine la o luna jumate nu avea viatza nu era nimiik..." nu poti spune asta cuiva care simte ca din lasitate sau lipsa de curaj pentru a infrunta ce urmeaza sa vina efectiv arunca la gunoi ca pe un pantof vechi copilul care pentru ea e sfant ...
ideea e ca nu o sa mi-o iert niciodata ... si inca ceva: IL IUBESC
............... semnat..........."nimeni"

Mult iubită, admirată, stimată doamnă... mamă Bianca,
Am avut atâta nevoie ... mi-e atât de dor...e atât de crud să simţi ceea ce o mamă simte la naştere...acea dragoste Dumnezeiască ...pentru un copil care e mort!
La externare, in faţa spitalului, mi-am luat la revedere de la una dintre tinerele asistente care m-a asistat la nastere. I-au curs lacrimi . Îmi amintesc că m-a uimit...
Am început sa simt înţelegere...să simt că acel gol care nu pot să îl umplu de 6 ani , se regăseşte în dramele pe care acum putem să le împărtăşim aici. Da. Făceam şi eu parte dintre părinţii fără copii- mamă doar 8 luni şi o săptămână...E dificil să îţi depăşeşti trăirile şi cruda experienţă...înăbuşite în suflet, suferind!
Am născut natural, un băieţel ...un MARE DAR A LUI DUMENZEU...iar numele trebuia să arate acest lucru...am căutat rădăcina numelor şi semnificaţia acestora... trebuia să fie Darius, Dios, Tudor, a rămas pe cruce doar Dragos şi unica data - cea în care l-am născut.
Eram mamă la 30 de ani. După 8 ani de căsnicie, am fost binecuvântată să am acest copil.
Sunt profesor într-un liceu din Bihor. Mi-am dorit mult acest copil. În noaptea de revelion 2001-2002 mi-am repetat testul de sarcină care îmi confirma că sunt însărcinată. Încă din prima lună de sarcină mergeam şi la consultaţie atât la medicul de familie (medic de medicina muncii si specialist ecografie) cat si la medicul ginecolog la care am hotarat să mă înscriu pentru toată perioada de sarcină. Lunar mă asigurau că nu am probleme. Urma naşterea, era vară, medicul ginecolog vroia să fixăm data naşterii, pentru că fiind perioada de concedii...
Am repetat vizita medicală şi ne-am întâlnit la spital, nu la cabinetul particular al acestuia. Ecografie, sotul meu nerăbdător se aşezase lânga medic pentru a vedea cât mai bine copilul. În pat, ascultând comentariile lui, aşteptam ca medicul să îmi vorbească. Îl întrebam dacă aşteptăm pană la reîntoarcerea din concediu sau nu.
Medicul mi-a spus:Nu.Nu e bine.Copilul e mort.Mergem sus la comisie.
Pe drum abia reuşeam să întreb. Soţul meu şi cu mine eram ca în transă. Devastaţi. Nu înţelegeam nimic.
La comisie-ca şi când eu nici nu eram acolo-îşi disputau data decesului: "oasele colmatate, marimea capului, înalţimea " elemente cu care îşi susţineau teoriile. Eu, soţul meu, copilul nostru...nu contam!
Am fost spitalizată, fiindu-mi provocată naşterea, primul pat era cel din camera de travaliu.
6 paturi.
Mamici , tătici, bunici,fericiţi pentru minunile ce deja veniseră pe lume sau încă în aşteptare...DOAR EU ŞTIAM.
Doza nu mi-a putut declanşa naşterea...am coborât în curtea spitalului.Era soare. O asistentă speriată m-a gasit. Nu puteam naşte însă trebuia să rămân acolo, la etaj, în sala de travaliu. Am fumat. Seara medicul mi-a spus ca ar fi dificil, în ideea că pot apărea complicaţii să facem operaţia noaptea. A renunţat. A doua zi va fi mai bine. Am acceptat? Nu cred că m-a întrebat cineva. Trebuia însă să fiu mutată la alt etaj, în alt salon.
2 paturi.
O doamnă aştepta cezariana planificată a doua zi. Asistenta de gardă m-a întrebat cum mă simt. Am o durere metalică în jurul ombilicului. Mă ceartă : sigur am intrat în travaliu, să am răbdare. Nu am somn? E linişte şi mi-e frig. Încerc să nu deranjez pe graviduţa din salon. Am amnezie în privinţa altor evenimente din acea noapte. Nu am dormit însă...ştiu însă că am dat telefon mamei (sunt căsătorită în Bihor, însă sunt din Sibiu) şi am minţit-o spunând că am născut un copil mort, că nu e nevoie să vină la Oradea, că soţul e lângă mine şi ne descurcăm. Nu mai era nevoie să vină să mă ajute...
Dimineata de iulie, soţul a venit cu fiolele de gluconat de calciu care erau necesare iar spitalul nu le avea.O asistentă din 3 reuşeşte să îmi găsească o venă pe mână şi îmi introduce serul. E fierbinte, nu pot respira. Horcăi şi trag cu greu aerul. Se opreşte...medicul mi-a spart placenta. Trebuie să aştept. Mă aduc în salon, şi încearcă să-mi dea o perfuzie. Asistentele se chinuie să îmi găsească venele...număr înţepăturile 17. Ceva din perfuzie se pare că am început să primesc. Medicii de gardă fac vizita. Medicul şef îl acuză pe medicul meu ginecolog...sunt hipertensivă...pleacă.
Au început orele de vizită în spital. Eu eram încă pe etajul "public". Mă duceam des la toaletă. Când aveam un puseu de durere, gemeam, însă asistenta ma ruga să îmi ascund durerea fiindcă era zi de vizită...am ascultat-o şi când contracţiile îmi provocau durere, îngenunchiam, mă adunam...pe coridor,în salon, acolo unde mă aflam în acel moment.
Am revenit în salon.Îmi privesc în trecere soţul care e transfigurat, negru-portocaliu, de nerecunoscut. Asistenta hotareşte că nu mai e timp să mă ducă în sala de naşteri. În camera de gardă de pe acel etaj, medicul îmi dă indicaţii, coordonează naşterea, mă ajută. Cu garoul de tensiune pe mână, asistată de 3 asistente, nasc. Aud sunetul metalic al cutiei în care îmi pun copilul. Îmi doresc să îl văd! Repede injecţie-tensiune arterială foarte mare!
"Mama şi copilul"
Am fost transferată imediat după naştere pe alt palier :"mama şi copilul". În salon cu mine o femeie avea cel de-al 11-lea copil. Nu puteam să-l aud plângând! Îl împingea cu picioarele în pat. Mi-era rău! Nu puteam să stau în salon. Am stat în curte pe bancă.
"Medicul patolog"
Mă simţeam vinovată faţă de copilul meu. Am încercat să vorbesc cu medicul patolog să vad cauza decesului şi dacă copilul meu a avut malformaţii...ceva care să justifice ...-"dublă înfăşurare a cordonului ombilical"-nimic altceva.
"Vizita"
Medicul de gardă, dimineaţa, mă priveşte suspect şi mă întreabă:"Doamnă, unde ţi-e copilul?" Îmi vine ... mă adun şi îi răspund:"Nu-i!"Apoi plec din salon, nu înainte să ridic tonul spunându-i cât de iresponsabilă e! Oare era atât de greu să-şi întrebe asistenta:"Cazuri deosebite sunt?"Mă ascund şi pentru prima dată plâng...nu pot să opresc siroiul de lacrimi, să mă adun...
Îmi întâlnesc soţul. A dus la registratură actele necesare. Mai avea unul."-Îl duc eu!". Îl conving că trebuie să meargă acasă...trecuseră 3 zile. Acceptă. Medicul mi-a făcut externarea-la cerere şi pe proprie răspundere. Nu mai pot rămâne acolo, în spital.
"Registratura"
Îmi duc actul la registratura spitalului. Fără să ştiu de ce o doamnă mă ameninţă ca dacă nu îmi "ridic"copilul să-l înmormântez, îmi trimite somaţie primăria. Habar nu aveam! Nici nu mi-am pus problema! O întreb de ce îmi vorbeşte astfel, sigur că îmi iau copilul! Ies plângând, umilită şi îmi sun soţul. De aceea acceptase să meargă acasă: a doua zi venea cu coşciugul...actele de transport ... S-a întors imediat la spital. Am cumpărat hăinuţe pentru copil. Am insistat să mergem la patolog. Nu era acolo. Asistenta îmi explică că e în pungă, dar daca insist... o să încerce să-l îmbrace. Nu îi cer decât să le pună în coşciug -mâine.
A doua zi, soţul meu, cu micul coşciug în braţe. L-a aşezat în maşină. Doamna i-a spus că mi-a îmbrăcat copilul. Trebuia să mai scoată încă un act de la primărie. Afară, una dintre asistentele care m-a asistat la naştere. Ne salutăm. Îi curg lacrimi. Nu pot să o uit. Ieşeam după zile de suferinţă şi cruzime dintr-un spital...Maternitatea din Oradea, unde tot ce trăisem depăşea orice ...nici nu ştiu cum să le calific! Îi mulţumesc în gand pentru că a avut lacrimi ...atunci le-am simţit ca singurul lucru uman din tot ceea ce trăisem acolo.
"Primăria Oradea"
În faţa primăriei în pană de curent, cu coşciugul care-mi ţinea copilul...nici nu are sens ce spun...un certificat de naştere pe care nici nu au trecut prenumele copilului!
Plecăm la cimitir. Domnul părinte ne aşteaptă. Îi sunt veşnic recunoscătoare! Înmormântarea scurtă. Vin şi acasă. Servesc masa. Rămânem singuri. Adunăm tot ce înseamnă amintirea copilului nostru: steluţele fosforescente de pe tavan, pătuţul,jucăriile, hăinuţele, ţarcul, lampa de veghe...TOT. Le punem în garaj.
Dorm.Visez un băieţel cu cârlionţi aurii dar de 2-3 ani. Îl ţin în braţe. Aşteptăm să întrăm la medic- lume multă, agitaţie. Îmi scapă copilul din braţe! Mă trezesc şi plâng...
Au trecut ani până să putem vorbi despre suferinţa noastră, am respectat ceea ce preotul mi-a spus şi copilul meu nu este în nici un pomelnic, tot ce am avut pregătit pentru copil le-am dat unor tineri nevoiaşi. Nu mi-am putut depăşi trauma trăită, noaptea port gutieră fiindcă de atunci scrâşnesc din dinţi. Soţul meu mi-a respectat opţiunea de a nu "păcăli" şi nu am avut altă sarcină, însă nici de o adopţie nu poate să accepte. Am probleme mai grave de sănătate...inima...
Norocul nostru e că suntem profesori...avem deci sute de copii minunaţi!
Câteodată simt dorinţa de a avea un copil...după ani când golul nu l-am putut umple...însă trec repede la altceva...
Mulţumesc doamnei Bianca Brad! Sentimentele descrise de tine şi alte mame le-am regăsit şi eu în toate trăirile mele. Faptul ca ai o astfel de iniţiativă este extraordinar pentru ca cei ca noi să fie sprijiniţi! Sistemul sanitar are mari carente în această privinţă!Eu nu mi-am dat în judecată medicul, nu aş face-o nici acum, însă mă ofer voluntar pentru demersurile tale: Monica ****@yahoo.com.