Daraga Bianca,
Chiar in dimineata zilei de luni, vorbeam cu iubitul meu despre tine. Imi doream sa stiu ce faci, nu aflasem nimic despre tragedia prin care ai trecut. Seara am vazut doar putin din emisiunea ta, pentru ca nici eu, dar mai ales el, nu am rezistat sa ascultam suferinta ta...ne durea. Aseara insa, la nasul, am ascultat, am plans si m-am hotarat sa-ti scriu. Va sunt alaturi, atat tie cat si logodnicului tau, pentru ca si el sufera alaturi de tine. Cuvintele nu au rost, dar sa stii ca multe persoane ar vrea doar sa va stanga in brate si sa simtiti ca sunt acolo.
Sunt madic, tanar, am doar 30 ani, nu am experienta pierderii pacientilor, nici macar experienta pierderii unei persoane dragi, dar acum 2 ani de zile am facut o intrerupere de sarcina, fiindca am zis atunci ca nu e momentul, iar azi, tot ceea ce imi doresc este sa strang acel copilas in brate. Aseara, cred ca instinctiv am stat si te-am ascultat mangaind locul unde incepe universul din punctul meu de vedere.
Ai mare drptate, noi, medicii romani nu suntem pregatiti pentru astfel de situatii.
Vreau sa stii ca poti oricand sa imi scrii pe ****@yahoo.com daca vei considera ca imi gasesc un loc in campania voastra si va pot ajuta cu ceva.
Aseara mii de ochi si de ganduri au fost indreptate spre cer, acolo de unde micuta Emma ne priveste.
Mii de inimi sunt alaturi de voi.
Cu drag Tatiana

Draga Bianca,
Ma numesc Maria, am 44 de ani si sunt din Rm.Valcea. Aseara te-am urmarit la TV si ai reusit sa imi rascolesti sufletu pina la lacrimi. Vreu sa iti spun ca eu am trecut de 2 ori prin aceasta situatie nefericita prin care ai trecut tu. In anul 1985 am nascut primul copil, un baiat de 3350 gr., sanatos, fara nici un fel de probleme. La doi ani , in 1987 am ramas din nou insarcinata, bineinteles ca mam bucurat, sarcina fara probleme, brusc la 8 luni, copilul nu mai misca bine, dar am zis ca e prea mare poate si de aceea nu mai misca bine, si brusc intr/o noapte m.au apucat durerile , am chemat salvarea , dar nu am mai putut ajunge la spital, asa ca am nascut acasa cu asistenta de pe salvare, dupa care am plecat la maternitate cu copilul mort in prosop, in plus era si fetita, iar cind am ajuns la spital a inceput calvarul, cum era pe aceea vreme nenorocita, ca sa spun ce am facut, ce am luat ca sa omor copilul,iar eu simteam ca inebunesc , spunindu/le ca mi/am dorit copilul si ca nu am facut nimic. In fine am reusit sa trec peste acest episod. In 1988 am ramas din nou insarcinata, si dorindu/mi din suflet al doilea copil,am incercat din dou, de aceasta data fiind luata in evidenta speciala ca sarcina problema, numai datorita faptului ca pierdusem acel copil dinainte, dar sarcina mea decurgea si de aceasta data la fel de normal, fara probleme , pina in luna a VII/a cind din nou copilul nu a mai miscat. Acum am mers imediat la spital, spunind ce simt, si au decis sa imi declanseze nasterea. Am reusit sa nasc natural in aproximativ 3 ore, dar din pacate copilul era deja mort. De aceasta data era un baietel. Nici nu vreau imi mai amintesc prin ce am trecut dupa aceea, ce durere sufleteasca am avut. Norocul meu a fost ca am avut si am linga mine un barbat care m/a inteles foarte mult , m/a incurajat, m/a sprijinit in tot ce a urmat dupa aceea. Mai tirziu , dupa ce s/au schimbat timpurile , in 1992 am ramas din nou insarcinata, am mers imediat la un medic genecolog caruia i/am posvestit prin tot ce am trecut, dupa consult si analize mi/a zis ca tot este bine la acel momentat, si am decis de comun acord sa merg inainte cu sarcina. Si Dumnezeu a fost bun cu mine si in data de 27 iunie 1993 am nascut din nou un baiat sanatos, fara nici un probleme, de 3200 gr. caruia i/am pus numele de Bogdan / darul lui Dumnezeu, acum are 14 ani si imi este apropiat de suflet mai mult decit o fata. Draga Bianca si acum cind scriu aceste rinduri, dupa atitia ani,cca.20, am ochii tot in lacrimi, acei copii nu ii pot scoate din suflet niciodata, dar totodata ii multulesc lui Dumnezeu pentru minunea facuta dupa atita suferinta, daruindu/mi inca un copil. Eu iti urez din suflet sa treci cu bine peste aceasta suferinta , si sa te ajute Dumnezeu in campania pe care ai inceput/o. Cu toata dragostea, Maria. ****@post.ro.

Draga mea,
Sunt una dintre femeile care au trecut printr-o astfel de experienta cumplita.Asta se intampla acum 29 de ani...Privind retrospectiv,este o distanta "astronomica",dar vreau sa spun ca,poate nu este zi sa nu ma gandesc la acel "atunci"si la faptul ca poate alta ar fi fost existenta mea.
A fost prima sarcina(eu avand 21 de ani)sarcina dorita,rodul unei iubiri minunate.Sarcina a debutat stangaci,apoi s-a tranformat in sarcina toxica.Am stat in spital mai mult de trei luni,avand voie doar duminica sa merg acasa pt.un dus si pt.a schimba putin "decorul".Trebuia sa mi se faca cezariana,dar cu o saptamana inainte de aceasta,fatul a murit intrauterin.De dimineata(7 august)au inceput demersurile pt.expulzarea fatului(nu-mi puteau face cezariana deoarece eram preeclamptica-am aflat dupa aceea)si totul s-a sfarsit la miezul noptii cand am nascut un baietel de 1,500 g...Nu l-am vazut "ca sa nu raman cu traume psihice"(asa mi s-a spus),dar era un copil normal fizic,insa cu tare psihice cu siguranta.Nu-ti spun prin ce chinuri sufletesti am trecut!Am fost oprita toata noaptea in sala de nastere pt.a fi supravegheata si parca atunci,in noaptea aceea,s-au nascut cei mai multi copii...iar eu plangeam pt.fiecare strigat de viata si pt.fiecare "sa va traiasca si sa va bucurati de el"...Apoi,mi-au spus ca nu mai am voie sa am copii...Dar eu m-am incapatanat si am facut doi copii,frumosi,sanatosi si destepti.Iti emaginezi ca acum,eu mai am o luna si implinesc 50 de ani,iar puii mei au 26 si respectiv 23 de ani!
Pentru Ingeras am facut tot ce trebuia facut crestineste.Ajutata de bunica mea,trei ani la rand,in Vinerea Pastelui,am impartit lumanari cu tot ce trebuia ca la orice pomenire,iar preotul mi-a citi o slujba pt.copilul mort si pt.mine.
Un singur regret am:nu l-am luat din spital si nu l-am inmormantat pt.ca nu mi l-au dat!Dar stiu ca el a venit la mine avand o misiune:aceea de a-mi intari credinta in iubire,in bine si in vointa trecerii peste tot ce ni se pare IMPOSIBIL!
Si acum vreau sa-mi declin identitate ca asa este normal.Ma numesc Anca,sunt din Craiova si daca ai nevoie de sprijinul meu,o fac cu toata dragostea!
Dumnezeu sa-ti lumineze gandurile si sa-ti intareasca vointa!
Numai bine,Anca

Buna ziua.Ma numesc Sorina ****, si sint psiholog clinician,cu specializare in psihologia traumei,in cadrul Spitalului de Urgenta Floreasca si cu mare drag va ofer tot sprijinul si ajutorul meu,in aceasta campanie si tuturor celor care au nevoie de un pic de alinare sau care au nevoie sa isi povesteasca durerea Ma puteti contacta la nr de tel 072****,sau pe adresa de mail: ****@hotmail.com.Va multumesc pentru ceea ce faceti in acest moment pentru femeile tramatizate,si as vrea sa va mai spun ca imi pare enorm de rau pentru pierderea suferita,si sa va spun ca sint alaturi de dvs in aceasta durere.Cu mult drag,Sorina ****

Draga Bianca,
Numele meu este Corina **** sunt din Oradea si nu iti pot descrie in cuvinte ce am simtit cd am aflat povestea ta.De ce ?Pt ca ascultandu-te pe tine am realizat pentru a nu stiu cata oara ca moartea a trecut pe langa noi la milimetru.Dar sa incep cu inceputul.In anul 2006 am pierdut o sarcina la 8 saptamani.Am suferit enorm fiind prima sarcina ,dorita bineinteles si dupa 4 luni D-zeu ne-a ascultat rugile si am aflat cu bucurie ca sunt din nou insarcinata.Pe parcursul sarcinii nu am avut nici o problema ,toate analizele ai fost ok,deci nu aveam nici un motiv de ingrijorare si nimic nu prevestea ceea ce urma sa se intample.In data de 03.03.2007 mi s-au rupt membranele si ma plecat asa cum ai spus si tu ca o floricica vesela si increzatoare ca peste cateva ore imi voi tine in brate fetita.Travaliul a fost unul prelungit,doctorita nu mi-a facut cezariana si mai grav nu a observat ca fetita mea nu avea o pozitie favorabila nasterii naturale.Asa ca dupa ce am stat 45 de minute pe masa ,timp in care am impins nonstop ,timp in care s-au urcat pe burta mea nu mai stiu cate persoane ,timp in care dr mea nu l-a anuntat pe dr de garda ca are probleme doar cd inimioara ei nu a mai batut regulat a fost anuntat medicul de garda.Fetita mea era deja angajata in nastere ,dar datorita faptului ca nu avea o pozitie favorabila a ramas blocata cu capsorul intre oasele bazinului.In final am nascut o fetita de 3900 g,dar cu ce pret???Copilul meu nu a plans ,nu si-a manifestat bucuria ca a vazut lumnina zilei ,asa ca intrebarile mele de ce nu-mi plage copilul au ramas fara raspuns.Nici nu mi-au aratat-o,au dus-o direct la terapie intensiva unde a fost resuscitata 10 minute ,iat in noaptea imediat urmatoare copilul meu a facut convulsii,hemoragie cerebrala.Hipoxia a fost foarte severa...Auzeam pe la "colturi"daca trece de noaptea asta mai are sanse de supravietuire.Cum ma simteam?Socata.Nu realizam ca eu si copilul meu suntem personajele principale ale acestui cosmar urat.Asa ca in momentul in care familia a venit cu propunerea sa o botezam am refuzat categoric.Imi era teama sa fac acest pas pt ca stiam ca atunci cd cineva este bolnav daca este spovedit si impartasit ori isi revine ori moare.In cele din urma am cedat si i-am facut botezul si pot spune ca s-a imtamplat o minune .A doua zi de la botez fetita mea a fost scoasa de la incubator,mutata intr-un patut normal ,mi-au spus sa-i aduc hainute.Am fost in culmea fericirii.Am stat 2 saptamani in spital ,timp in care am luptat alaturi de ea sa o invat sa manance.Sa-ti mai zic cum s-au comportat cadrele medicale?Dr ginecolog mi-a spus ca-i pare rau si ca la urmatorul copil imi va face cezariana.Probabil isi facea iluzii ca voi mai merge la ea.Am uitat sa spun cum se numeste dr ginecolog LAcziko Szidonia.Asistentele(unele dintre ele)te faceau pe tine sa te simti prost ca aveai copilul asa ,de parca tu la-i adus in starea respectiva,ca tb sa stea cu copilul meu sa-i dea sa manance cat nu sta cu toti copiii dupa sectie,ca asta e tb sa ma obisnuiesc cu ideea ca am un copil bolnav ,ca ce pacat de ea ca e asa de frumoasa si alte chestii de genul asta.Din pacate pt mine si familia rezultatul incompetentei acestei dr se vad.Avem 11 luni si Stefania nu sta in fund,nu-si apuca bine jucariile si de la 3 luni facem gimnastica de recuperare si luam tratament medicamentos si sper ca intr-o zi sa-mi vad si eu copilul alergand ,sa o aud spunandu-mi mami ,sa fie un copil ca majoritatea copiilor.Nu pot sa afirm cu certitudine ca asa va fi,dar trag nadejde ca daca D-zeu a lasat-o in viata nu o va lasa sa se chinuie.Nu degeaba o cheama Stefania(cununa invingatorului).Cam asta este povestea mea si a fetitei mele.Ce sa-ti mai zic?Sa-ti dea D-zeu putere sa mergi mai departe,fiecare avem o cruce de dus si tb sa o ducem fie ca vrem sau nu si iti doresc mult succes in campania pe care ai inceput-o si sper totodata ca vei reusi sa schimbi ceva.Daca pot ajuta cu ceva adresa mea de mail este ****@yahoo.com

Draga Bianca,
Ma numesc Liliana si sunt din Bucuresti.Trebuie sa-ti marturisesc de la inceput ca sunt o mama care nu a trecut prin ceea ce treci tu. Te-am vazut, recunosc, din intamplare la o emisiune (B1) si m-a miscat foarte mult cele povestite de tine si drama ta. Ascultand cele povestite de tine, cu lacrimi in ochi, mi-am intors fata spre baietelul meu de 2 ani care dormea linistit pe perna langa mine si nu am putut decat sa-i multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a dat si ca este sanatos, l-am sarutat pe frunte, pe manute si pe ochisori si....m-am bucurat enorm ca il am. Nu pot sa-ti spun dacat ca imi pare rau de cele intamplate si sa ma rog la Cel de Sus sa te ajute sa-ti alini durerea (pe a ta si pe a celora ca tine).Spuneai ceva legat de biserica;faptul ca nu se pomenesc in slujbe copii nascuti morti sau avortati. Din cate stiu eu (si recunosc nu stiu prea multe) este o slujba in care sunt pomniti "copiii nascuti si nenascuti"; si pana la urma daca preotii nostrii nu accepta, cu siguranta Dumnezeu va accepta rugamintile tale, gandurile tale si lumanarile aprinse pentru fetita ta.
Nu pot sa-ti spun decat ca ..........imi pare rau!Cu drag, stima, compasiune si cu dorinta ca tu sa reusesti sa faci ceva cu "sistemul medical" pentru toate mamele din Romania care trec prin acesta drama!te pup si cu Dumnezeu inainte!

Buna Bianca, ma numesc Elena , sunt din Iasi si am citit povestea ta si imi curg lacrimi involuntar.Am doar 26 de ani , dar sunt inebunita dupa copii si imi doresc sai am, povestea ta este sfasietoare, simti cu fiecare rand citit cum te doare sufletul, e cumplit si trebuie sa fim atente si sa invatam din drama pe care ai trait-o si ca orice trebuie facut sa eviti moartea copilului tau. In adolescenta eram o persoana zbuciumata si la un moment dat i-am spus mamei ca imi voi lua viata, la nervi, am vz ochii ei plini de lacrimi intr-o secunda si cuvintele: "Tu te duci, dar nu te gandesti o secunda la durerea noastra, ca vom inebuni de durere?". Cuvintele acelea m-au schimbat viata complet si am inteles ca numai o mama poate iubi puiul ei asa cum nu o face nimeni pe aceasta lume.Imi pare rau din suflet pentru pierderea ta, Dumnezeu sa aiba grija de ingerasul tau , de Luca si de tine!

regret foarte tare ceea ce ti s-a intamplat.imi doresc enorm de mult un copil,dar pana acum nu s-a intamplat sa raman insarcinata.am 26 de ani si iubesc viata,iubesc copii.nu stiu ce pot sa-ti spun pentru a nu-ti provoca o suferinta si mai mare.ma bucur de fiecare aparitie a ta si ma bucur ca ai avut puterea sa lupti si sa treci peste aceasta nenorocire...

cuvuntele sunt de prisos fii puternica si vei putea merge mai departe.Esti demna de orice doar cineva cu o putere atit de mare ca a ta poate sa-si povesteasca suferinta...in timp te vei obisnui dar niciodata nu vei putea uita

Buna Bianca,
Aseara zapand printre programe, sotul meu s-a oprit la emisiunea Nasul de pe B1 TV unde ai fost invitata. Dupa 2 minute l-am rugat sa mute. Sunt insarcinata in luna a 6-a spre 7 si recunosc ca nu puteam suporta ce auzeam. Nu am stiut ce s-a intamplat, dar am dedus din putinele cuvinte pe care le-am auzit. Astazi am vrut totusi sa aflu ce s-a intamplat, nu din curiozitate ci din respect pentru suferinta pe care o simteam in vocea ta in momentul interviului.
Recunosc ca nu stiu ce as putea spune sa alin suferinta mamelor care isi pierd copii. Stiu doar ca ma rog intr-una sa nu se intample nimic rau puiutului meu, si il rog sa loveasca tare, sa il simt mereu ca misca.
Mi se pare o cruzime de nedescris ce se intampla la noi in sistemul sanitar. Trateaza mamele ca pe niste animale in loc sa aiba cea mai mare grija de miracolul acesta al vietii, un copil care urmeaza sa se nasca. Nu au empatie pentru parinti, nu au compasiune pentru copii. Nu stiu de ce isi aleg aceasa profesie unii dintre ei, ca nu trebuie sa generalizam, sunt si oameni extraordinari.
Ce mi se pare insa si mai crud, este atitudinea preotilor, a bisericii. Eu nu sunt ortodoxa, si trebuie sa recunosc, fara a lipsi de respect religia si oamenii care cred in ea, ma bucur ca am alta religie de fiecare data cand mai aflu detalii despre ritualuri. Dumnezeu e bun, nu te considera "necurata" pentru ca ai nascut un copil, El iubeste toti copii, nu preotul boteaza si Dumnezeu. Preotii si dogmele nu fac decat sa strice tot ce a creat bun Dumnezeu.
Sper ca timpul sa iti aline suferinta, nu o uita niciodata si ai incredere ca oamenii pot fi si buni, iar Dumnezeu a primit-o cu bratele deschise indiferent de ce ti-ar zice orice preot din lumea asta.
Imi pare teribil de rau pentru fiecare mama care a trebuit sa treaca prin asta.

regret foarte tare ceea ce ti s-a intamplat.imi doresc enorm de mult un copil,dar pana acum nu s-a intamplat sa raman insarcinata.am 26 de ani si iubesc viata,iubesc copii.nu stiu ce pot sa-ti spun pentru a nu-ti provoca o suferinta si mai mare.ma bucur de fiecare aparitie a ta si ma bucur ca ai avut puterea sa lupti si sa treci peste aceasta nenorocire...sunt mirabela din craiova

Dureros, foarte dureros, mult prea dureros. Imi pare rau, atat pentru parinti, cat si pentru copilasi.Este cumplit mai ales pentru mama, care poarta acest copilas in burtica.Sper ca Dumnezeu sa le dea putere parintilor sa poata merge mai departe...

Draga Bianca,
Sunt Denisa Alina ****,mamica unui baietel superb de aproape 7 ani. Nu am pirdut o sarcina sau un copil. In schimb, tarziu am realizat ca atunci cand l-am nascut pe Tudor se putea intampla ceva oribil. Sarcina a fost cu probleme in sensul ca eu am RH pozitiv si sotul negativ, si mai mult decat atat am avut probleme mari cu tensiunea, drept pentru care ma internam periodic pentru analize. Ideea e ca in luna a noua de sarcina (in prima saptamana) eram din nou in spital pentru analize, iar intr-o dimineata, in urma unui control de rutina (ecografie) doctorita mi-a spus ca in ziua respectiva voi deveni mamica, dupa care a inceput agitatia....M-au consultat si alti doctori, m-au mutat in sala de nasteri si...fara sa realizez ce mi se intampla au inceput contractiile si m-am trezit mamica (cu aproape o luna inainte de termen). Pana la urma a fost bine, in schimb nici acum nu pot uita atmosfera din maternitate, faptul ca nu esti tratat ca o fiinta cu sentimente, suflet, ci pur si simplu ca un obiect al muncii. Nu ti se respecta intimitatea, pudoarea, pur si simplu esti un obiect. Pentru aceste motive si pentru faptul ca simt ca am foarte multe de oferit oamenilor din jurul meu,vreau sa te ajut in incercarea ta de a convinge personalul din maternitati ca viitoarele posibile mamici sunt mai vulnerabile ca oricand in preajma marelui eveniment si nu mai spunem in situatiile ca aceea pe care tu ai trait-o. As vrea ca cei care isi aleg aceasta meserie sa mediteze adanc asupra acestei decizii si numai in situatia in care iubesc oamenii si simt cu adevarat ca isi pot face datoria si cu sufletul sa mearga pe acest drum.
Mai vreau sa-ti spun ceva foarte important: stiu ce inseamna sa pierzi pe cineva drag si mai ales stiu cat de important este sa nu te simti singur in aceste momente. Nu voi insista asupra acestui subiect pentru ca este inca foarte dureros desi au trecut opt ani de cand s-a intamplat cumplita tragedie. A doua zi dupa ce ue si sotul meu ne-am casatorit civil, tatal si sora mea au murit intr-un cumplit accident de masina. Am reusit sa mergem mai departe, iar mama mea (cu adevarat cea mai incercata dintre noi) a reusit sa zambeasca din nou datorita faptului ca am luat-o langa noi si i-am dat sansa sa se ocupe de nepotelul ei.
Am amintit aceasta tragedie intrucat vreau sa-ti spun ca fiecare fiinta draga din viata noastra ocupa un loc al sau in inima noastra pentru totdeauna si nimeni si nimic nu poate umple golul produs de disparitia acestora. In schimb putem aprecia fiecare secunda petrecuta impreuna cu cei dragi si mai putem sa ne gandim de doua ori inainte de a-i rani (poate nu o mai facem, nu?).
In concluzie, dupa ce am trait aceasta tragedie, am realizat ca intr-adevar "Moartea e un sfetnic bun" (inainte mi se pareau morbide aceste vorbe), am realizat ca aceste vorbe te indeamna sa fii mai bun,sa savurezi viata si tumultul ei, sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima si pentru tine si pentru cel de alaturi.
Am incercat sa spun prea multe in cat mai putine cuvinte. Sper ca am fost cat de cat coerenta.

imi pare rau Elena din ploiesti

BIANCA,AS VREA SA-TI SPUN CEVA CARE SA-TI ALINE SUFERINTA,INSA STIU CA ASTA NU SE POATE,ASA CA AM SA-TI SPUN DIN TOT SUFLETUL CA IMI PARE RAU PENTRU PIERDEREA TA.ALECSANDRA,CALARASI.