Draga Bianca, incep familiar acest mesaj pt.ca inca mai am lacrimile in ochi dupa lecturarea si trairea alaturi de tine a experientei pe care ne-ai impartasit-o.Sunt si eu mama, dar cred ca nu despre asta doresc sa vorbesc acum.... Sunt trista ,pentru ca asa ma simt acum,si sunt trista pentru tristetea ta. E normal sa te revolte unele lucruri,dar eu asa stiu ca din suferinte profunde traite impreuna cu Dumnezeu nu pot sa se nasca decat adevarate miracole.... Pe tine asta te asteapta si incearca sa nu te rupi de Biserica si Dumnezeu. Sunt atatea femei care trec prin incercari dureroase, femei care nu pot sa se faca auzite pt.ca nu au stattut de persoana publica....... N-as vrea sa cad in ispita de a dori incercari cat mai triste "vedetelor" pentru ca si pe plan social la un nivel mai larg sa inceapa sa se miste lucrurile. Tu esti extraordinara...statutul de persoana publica,cu toate riscurile si expunerile pe care acesta le preupune, a fost invins de dorinta de a ajunge si sprijini persoanele obisnuite care au nevoie de acest gen de ajutor... Cu deosebita consideratie, Liliana
7 February, 2008 - 07:00 — Anca
SA DEA DUMNEZEU SA-TI DEA PUTEREA DE CARE AI NEVOI PANA LA CAPAT.AM TRECUT SI NOI PRIN ASA CEVA ACUM UN AN SU JUMATATE,ITI INTELEG DUREREA."DAR NU UITA " CA TE PRIVESTE DE SUS SUI CA ESTE SIGUR INGERASUL CE ARE GRIJA DE TOATA FAMILIA TA .IN SPECIAL DE FRATIORU EI. MULTA BAFTA, TOATA LUMEA ESTE ALATURI DE TINE.CAND TI-E GREU GANDESTE-TE LA EA SI SA VEZI CA VEI TRECE MULT MAI USOR PESTE ACEST MOMENT.EU UNA ASA FAC MA GANDESC LA NEPOTELUL MEU CARE A DECEDAT LA 2 SAPTAMANI DE LA NASTERE SI IMI ESTE DE MARE AJUTOR. AVETI GRIJA DE VOI. CU STIMA SI RESPECT, ANCA
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
draga Bianca , sunt alaturi de tine si sunt sigura ca prin aceasta campanie vei realiza ceva , ceva bun pentru actualele si viitoarele mamici , si cum in viata ceva maret nu se face decat prin sacrificiu , probabil acel sacrificiu al tau a fost pierderea fetitei tale , din pacate astfel de cazuri sunt tot mai frecvente . Sunt , presupun , o viitoare mamica , dar dupa un avort spontan si o extrauterina , macelarita de asazisi doctori , nu mai am puterea de a o lua de la capat. Nu mai am incredere in doctori , nu am incredere in tot sistemul sanitar , si probabil ca inca un esec ar fi fatal pentru psihicul meu . Nu cred ca se poate face sa fie ca in spitalele din alte tari , cel putin nu intr-un timp relativ scurt , desi ar fi nevoie sa se schimbe multe chiar peste noapte , doar ca trebuie si merita sa incercam . privim la statistici cum ca populatia va fi tot in descrestere si ca peste cativa ani se va micsora considerabil , dar prea putini aud aceste lucruri , sau nu vor sa le auda , si nu se face absolut nimic pentru a schimba acest lucru . Imi pun o intrebare , in mana cui sta puterea de a schimba ? Noi , guvernul , presedintele , sau poate trebuie sa asteptam pe cineva din afara , sau din alta lume.....Stam si acceptam tacit si suferim cumplit ,unii ca au trecut prin tot felul de necazuri , altii stau speriati intr-un colt fara a gasi puterea de a incerca din cauza celor intamplate din jur , si nu putem face nimic...de ce? Trebuie sa facem ceva , avem o datorie fata de noi , fata de cei ce vor veni si fata de cei ce au plecat dintre noi , prea curand. Domnilor si doamnelor doctori , va rog sa mai mergeti si pe la biserica sa va mai rugati , sa va mai lumineze cel de sus sufletele , in drumul spre banca unde va tot umflati conturile , opriti-va 5 minute si rugati-va , amintiti-va de acel juramant din facultate , daca mai exista asa ceva , sau ganditi-va ca se poate intampla oricui apropiat voua ceva asemenator . Ar fi multe de spus dar pentru toate lucrurile exista un inceput , poate acum a inceput ceva.... Sa ne ajute Dumnezeu
7 February, 2008 - 07:00 — Mihaela
buna Bianca,buna tuturor mamicilor,pot sa-ti spun ca am trecut si eu prin acelasi chin de a-mi pierde copilul,l-am nascut la 26 de saptamani,la 6luni jumatate,a trait doua zile,dupa care a murit,mai bine zis a fost lasat sa moara,doctorii mi-au spus ca nu era suficient dezvoltat cerebral si putea sa nu vada,sa nu auda,sa nu mearga...si au decis sa-l lase sa moara,desi la exterior era un baietel perfect.A fost botezat in spital de catre preotul de acolo,iar eu mergeam in fiecare zi si-l vedeam in incubator,dar nu mi-au dat voie sa-l tin in brate,iar a treia zi cand m-am dus nu l-am mai gasit acolo.....nimeni nu-mi spusese ca murise...l-am ingropat si il pastrez in amintire asa cum l-am gasit intr-o dimineata,cu o manuta scoasa din pelincuta,si dusa la ureche....acum merg la cimitir si ii aprind candela si ma gandesc ca acum mergea si vorbea...l-am pirdut in august 2005...... in iunie 2006,am pirdut o alta sarcina la 20 saptamini,dar nu am mai avut puterea sa vad,nu am mai vrut,desi mi-au spus ca era tot baietel... acum sunt insarcinata in 7 saptamini,la 12 saptamini trebuie sa merg sa fac cerclaj,am colul elastic,si la presiune,atunci cand sarcina creste,se deschide,si pierd copilul....din cauza mea....si din cauza doctorilor,care au vazut ce mi se intampla,si m-au lasat asa spunindu-mi ca e bine.... Mi-am schimbat medicul si sper sa nu mai trec prin ce-am trecut,pentru ca cei din jur nu inteleg,nu percep acel copil ca pe un "copil",nu cred ca poti suferi din cauza asta,dar suferi enorm,atitea luni cat sta in burtica il simti,vorbesti cu el,il vezi la ecograf cum se misca,traiesti pentru el...... Pot sa-ti spun eu ca o sa treaca, cand mie nu mi-a trecut de aproape 3 ani? Inteleg prin ce treci,si sunt alaturi de tine si de toate mamicile care trec prin asa ceva,sunt foarte multe.... Am uitat sa ma prezint,sunt Mihaela,am 34 de ani,si sunt din Vaslui.
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
draga Bianca , sunt alaturi de tine si sunt sigura ca prin aceasta campanie vei realiza ceva , ceva bun pentru actualele si viitoarele mamici , si cum in viata ceva maret nu se face decat prin sacrificiu , probabil acel sacrificiu al tau a fost pierderea fetitei tale , din pacate astfel de cazuri sunt tot mai frecvente . Sunt , presupun , o viitoare mamica , dar dupa un avort spontan si o extrauterina , macelarita de asazisi doctori , nu mai am puterea de a o lua de la capat. Nu mai am incredere in doctori , nu am incredere in tot sistemul sanitar , si probabil ca inca un esec ar fi fatal pentru psihicul meu . Nu cred ca se poate face sa fie ca in spitalele din alte tari , cel putin nu intr-un timp relativ scurt , desi ar fi nevoie sa se schimbe multe chiar peste noapte , doar ca trebuie si merita sa incercam . privim la statistici cum ca populatia va fi tot in descrestere si ca peste cativa ani se va micsora considerabil , dar prea putini aud aceste lucruri , sau nu vor sa le auda , si nu se face absolut nimic pentru a schimba acest lucru . Imi pun o intrebare , in mana cui sta puterea de a schimba ? Noi , guvernul , presedintele , sau poate trebuie sa asteptam pe cineva din afara , sau din alta lume.....Stam si acceptam tacit si suferim cumplit ,unii ca au trecut prin tot felul de necazuri , altii stau speriati intr-un colt fara a gasi puterea de a incerca din cauza celor intamplate din jur , si nu putem face nimic...de ce? Trebuie sa facem ceva , avem o datorie fata de noi , fata de cei ce vor veni si fata de cei ce au plecat dintre noi , prea curand. Domnilor si doamnelor doctori , va rog sa mai mergeti si pe la biserica sa va mai rugati , sa va mai lumineze cel de sus sufletele , in drumul spre banca unde va tot umflati conturile , opriti-va 5 minute si rugati-va , amintiti-va de acel juramant din facultate , daca mai exista asa ceva , sau ganditi-va ca se poate intampla oricui apropiat voua ceva asemenator . Ar fi multe de spus dar pentru toate lucrurile exista un inceput , poate acum a inceput ceva.... Sa ne ajute Dumnezeu
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Un,,imi pare rau !" e putin spus ,sau cred ca nu isi are sensul , urmarind emisiunea de pe postul TV , am simtit ca desi durerea sufleteasca nu e a mea , ma afecteaza si pe mine , ma simteam coplesit de durerea care cred ca te-a macinat si te macina inca. Pot spune ca sunt un tatic al unui baietel de 2 ani si 2 luni ,sanatos si frumos ,care mi-a schimbat viata in bine asa cum nu puteam sa imi inchipui inainte de a aparea el .Ma gandesc uneori cum ar fi fost viata fara el , in nasterea lui am gasit adevaratul sens al vietii si cred ca-ti inteleg durerea .Chiar am incercat sa ma pun in locul tau (desi sunt barbat si nu pot sa ma compar cu o femeie care poarta in pantec un copil, eu am toata admiratia pentru mamele insarcinate ), insa m-au trecut niste fiori reci , o senzatie ciudata si chiar o durere in suflet.
7 February, 2008 - 07:00 — Cristina
Draga Bianca ma numesc Cristina am 24 ani si am trecut si eu prin ceva asemanator,doar ca eu mi-am omorat capilul cand nici nu avea 10 saptamani.Am facut-o de frica unor probleme pe care le aveam cu sarcina si mi-a fost teama ca nu va trai si ca nu voi mai putea avea copii niciodata.E foarte dureros,inteleg suferinta ta pt ca si eu trec prin ea de cate ori vad copi.Ma gandeam ca ma voi vindeca dar este imposibil sa te vindeci de asa ceva.Ma incearca vinovatia in fiacare zi si am ajuns in stadiul in care ma gandesc ca era mai bine sa-l pastrez si sa fi hotarat Dumnezeu soarta lui si nu eu.Imi pare rau ca ti s-a intamplat asta dar poate toate se intampla cu un scop in viata asta si asa suficient de grea.Sper ca Dumnezeu sa-ti usureze suferinta.
7 February, 2008 - 07:00 — Mirela
Imi pare nespus de rau BIANCA dar tot e pot sa iti spun e ca sunt alaturi de tine asa cum pot eu adica cu SUFLETUL MEU.Iti doresc sa depasesti momentele grele cu bine si Dumnezeu va avea grija de ingerasul tau(fetita ta)care a devenit si ingerul tau pazitor.SA ITI DE-A DUMNEZEU PUTERE SI FORTA MULTA SANATATE TIE SI FAMILIEI TALE SI MAI ALES CELUI DE-AL DOILEA INGERAS PE PAMANT ADICA PE LUCA BAIETELUL TAU.Cu drag MIRELA din Bucuresti,18ani.FII TARE BIANCA!!!!TE SARUT.
7 February, 2008 - 07:00 — Marlena
Bianca......ce as putea sa-ti spun: am 34 de ani ,sunt necasatorita si nu am avut niciodata fericirea de a fi macar insarcinata . Un singur lucru stiu ca l-as face daca te-as intalni : te-as imbratisa cu toata dragostea unei surori si nu stiu daca as fi in stare sa-ti vorbesc. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti! Marlena - Buzau
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Bianca imi pare sincer rau pentru ce ai patit. Eu am vazut emisiunea cu Nasul si asa am aflat de drama si de durerea prin care treci. Roagate la Dumnezeu sati dea putere si sa te intareasca sa poti sa ajuti si mamele din Rominia . Iti doresc sanatate tie si lui Luca ( familiei tale) . Imi pare sincer rau.
7 February, 2008 - 07:00 — Georgiana
Buna Bianca ma numesc Georgiana si am 26 de ani nu sunt mamica inca dar i-mi doresc foarte mult. Imi pare nespus de rau sunt sigura ca ingerasul tau Emma ti-a dat putere si intelepciune sa treci peste acest urat cosmar. I-ti doresc multa sanatate, ca bunul Dumnezeu sa-ti calauzeasca pasi si sati umple inima de multa bucurie si fericire. Sunt alaturi de tine , si multumita tie am aflat lucrurii de care nu stiam.
7 February, 2008 - 07:00 — Laura
Scrie aici... Buna draga mea, Numele meu este Laura, am 27 de ani si in toamna, eu si viitorul meu sot intentionam sa concepem un copilas. Acum parca mi-e si putin frica, dupa ce am citit articolul tau. Doresc sa-ti spun ca imi pare foarte de ceea ce ti s-a intamplat, dar D-zeu te va ajuta in timp sa nu mai suferi atat, mai ales ca esti o femeie foarte puternica. E bine ca il ai pe Luca, cred ca il iubesti atat de mult. Citind ceea ce ai scris, mi-au dat lacrimile. Probabil nu iti simt durerea, dar incerc sa inteleg. Gandeste-te ca puisorul tau e in Cer si poate cand va vrea D-zeu il vei tine in brate, il vei saruta, il vei alinta. Sa te ajute D-zeu sa treci peste aceasta durere. Te sarut frumoasa,
7 February, 2008 - 07:00 — Adriana
Draga Bianca, imi pare nespus de rau. Iti doresc liniste si sanatate, putere si credinta. Te imbratisez cu drag, Adriana.
7 February, 2008 - 07:00 — Gabi
Gabi Timisoara, mama a unei fetite de 14 ani Sunt profund marcata de ceea ce ti s-a intamplat,si ma rog la Dumnezeu sa-ti aline durerea, iar ingerasul tau din ceruri te va vedea ce vrei sa faci , sa alini durerea altor mamici care au trecut printr-o situatie asemanatoare, si de acolo de sus iti va da putere sa mergi mai departe, si va fi fericita de mamica ei . Dumnezeu sa vegheze asupra tuturor viitoarelor mamicii,
7 February, 2008 - 07:00 — Ovidiu
Un,,imi pare rau !" e putin spus ,sau cred ca nu isi are sensul , urmarind emisiunea de pe postul TV , am simtit ca desi durerea sufleteasca nu e a mea , ma afecteaza si pe mine , ma simteam coplesit de durerea care cred ca te-a macinat si te macina inca. Pot spune ca sunt un tatic al unui baietel de 2 ani si 2 luni(Sebastian Stefan) ,sanatos si frumos ,care mi-a schimbat viata in bine asa cum nu puteam sa imi inchipui inainte de a aparea el .Ma gandesc uneori cum ar fi fost viata fara el(si ma cuprinde un fior rece) , in nasterea lui am gasit adevaratul sens al vietii si cred ca-ti inteleg durerea .Chiar am incercat sa ma pun in locul tau (desi sunt barbat si nu pot sa ma compar cu o femeie care poarta in pantec un copil si care apoi il pierde , eu am toata admiratia pentru mamele insarcinate ), insa m-au trecut niste fiori reci , o senzatie ciudata si chiar o durere in suflet. Imi dau seama ca aceste lucruri care ti se pot intampla te fac , te schimba si nu vei mai fi acelasi care ai fost inainte si cred ca durerea nu va disparea niciodata , ea se va face mica si se va cuibari in suflet , doar timpul va fi dusmanul ei .Sper ca cine trebuie sa auda , sa auda si sa faca ce e de facut pentru femeile din Romania , sau poate noi toti ceilalti sa facem ceva ca aceasta durere sa fie alinata pentru toate persoanele care trec prin asa ceva. Cu sinceritate , respect si multumiri pentru curajul de a vorbi despre astfel de lucruri ! (Ovidiu **** ,Rupea, jud Brasov, 07****,e-mail ****@yahoo.com).
7 February, 2008 - 07:00 — Ovidiu
Nu am cuvinte pentru durerea ta...Am plâns aseara la emisiunea de pe B1TV, am citit ce ai scris si de asemenea am sufletul greu de emoţie. Incearca sa il ierti pe Dumnezeu... Ce putem face sa schimbam ceva...putem schimba mentalităţi, oameni? Daca pot ajuta cu ceva, orice, voluntar, nu ezita...Eu vreau sa putem schimba aceasta indolenţa a sistemului sanitar din România. MIHAELA ****, BUCUREŞTI, email: ****@yahoo.com
7 February, 2008 - 07:00 — Ramona
Imi pare foarte rau de ceea ce ti s-a intamplat.Am fost si eu insarcinata si am pierdut, si nimeni nu mi-a inteles cu adevarat suferinta.Mi s-a spus "esti tanara, o sa ai altul" sau "nu a fost sa fie"...dar nimeni nu a vazut ce se intampla in sufletul meu.Nimeni si nimic nu pot inlocui aceasta pierdere, oricati copii voi avea de acum, mereu ma voi uita peste umar si ma voi gandi la cel pierdut...Dumnezeu sa fie cu tine si cu toate care au trecut prin asta!Ramona
7 February, 2008 - 07:00 — Cori
Imi pare sincer rău pt. ce ţi s-a întâmplat.Nu sunt mama încă dar imi doresc din tot sufletul să fiu cât mai curând.Am o prietenă căreia i-a murit fetiţa la vârsta de 2 aniţori după o operaţie la inimă deşi înainte de operaţie i s-a spus că şansele de reuşită sunt foarte mari.A cui o fi vina.........??? De ce....???Prietenii, familia şi faptul că a rămas însărcinat la scurt timp după această dramă a ajutat-o să meargă mai departe, cu paşi mici şi înconjurată de pozele şi amintirile fetiţei. Deşi azi are încă o fetiţă, se gândeşte că de fapt ea are două fetiţe.Şi cea mică ştie că are o surioară pe care Doamne-Doamne a iubit-o atât de mult încât a luat-o la El în ceruri.Te doare sufletul numai când te gândeşti că se întâmplă aceste lucruri....că Doamne fereşe -i se poate întâmpa şi ţie.Încă o dată îmi pare sincer rău şi îţi trimit mii de îmbrăţişări.Cori
7 February, 2008 - 07:00 — Felicia
Bianca, sunt o viitoare sotie si bineanteles cu timpu voi fi si o viitoare mama, sincer iti spun ca am plans si aseara cand am vazut emisiune "la nasu" si azi cand am citit pe site , imi pare nespus de rau si sa stii ca te imbratisez cu toata dragostea, iubesc enorm copiii si iti spun sincer ca am ramas fara cuvinte la toata poveste ta. Tie si la familie sa va dea D-zeu multa putere, intelepciune,dragoste sa treceti de aceasta cumplita etapa din viata voastra. Iti doresc tot binele din lume, D-zeu sa va aiba in paza pe tine, pe Emma si intreaga ta familie! Ma numesc Felicia! Daca te pot ajuta pe tine si aceasat campanie te rog sa-mi scrii pe aceasta adresa de email ****@yahoo.com
7 February, 2008 - 07:00 — Delia
ma numesc delia si reau sa iti spun k imi pare rau,,,,,nu cred k sunt cuvinte pe care le poti spune unei femeii care trece prin ceea ce treci tu.si eu am pierdut o sarcina in 2005 din cauza medicilor,,,,atunci aveam 19 ani si imi doream copilul cu toata fiinta mea dar l-am pierdut,,,,,mi-a ramas un singur eco doar atat din ceea ce trebuia sa fie bucuria vietii mele,,,inca o dat aimi pare sincer rau si sa stii k sunt alaturi de tine,,,,te pup si o mare imbratisare
7 February, 2008 - 07:00 — Florentina
Sunt ravasita, mi-am amintit cum acum 12 ani pe 9 februarie am nascut dupa 9 zile de stat in spital, noua zile de rugaminti sa ma mai consulte o data ,pentruca simteam ca baietelul meu trebuie sa se nasca din clipa in clipa, iar medicii imi spuneau sa astept.Stiu ce ai simtit pentruca pentru aproape 16 ore am simtit si eu la fel.Am nascut prin cezariana, nu mi-am vazut baietelul cand m-am trezit, iar prietena mea care m-a asistat la nastere nu a putu sa-mi spuna nimic , cand am intrebat-o, sotul meu mi-a spus ca nu l-a vazut..... nimeni nu-mi dadea nici un indiciu, mi se parea ca toti ma evita, am vrut sa mor pentruca ma gandeam la ce este mai rau.La un moment dat am simtit ca m-am dezlipit de trup si o vedeam pe mama, care era in ceruri de un cateva luni si care nu apucase sa-si sarute nepotul cum ma chema la ea.....o clipa am intins bratele si i-am spus iama si in clipa aceea ceva de departe mi-a spus AI NASCUT UN BAIETEL CUI IL LASI....Am avut senzatia ca ma intorc in trup pentruca am simtit cum cad ca un bolovan .Si acum dupa atatea ani imi amintesc de acele ore cumplite pana dimineata cand efectiv m-am tart pe langa pereti, ca sa pot sa-mi vad baiatul. Nimeni nu m-a ajutat desi aveam" pile" cativa doctori si o prietena care fusese medicul meu. Imi pare rau Bianca si sper ca dumnezeu sa te intareasca si sa te iubeasca asa cum m-a iubit si pe mine.Sunt Florentina din Iasi
7 February, 2008 - 07:00 — Mihaela
Buna ziua, Bianca, Sunt Mihaela si am 48 de ani. La varsta de 22 de ani am avut si eu o ,, sarcina oprita in evolutie" la 7 luni. Pentru ca avem putin lichid amniotic si burtica nu era prea mare medicii mi-au spus ca am doar trei luni si m-au programat pentru chiuretaj. Dar sarcina era dezvoltata normal si mi-au rupt colul, mi-au perforat uterul, am facut hemoragie si mi-au dat unu la mie, sanse sa traiesc. Cand mi-am revenit, nimeni nu spunea nimic despre copilul meu, nici medici, nici familia, nici prietenii...parca nici nu ar fi existat, toti erau fericiti ca traiesc. Cred ca au trecut doua saptamani, pana cand am inteles exact ce s-a intamplat... si nu puteam sa vorbesc cu nimeni. Nici astazi nu pot. Ma gandesc deseori la el si la faptul ca as fi vrut sa-l vad...La 31 de ani am avut un fiu , astazi are 17 ani si este lumina vietii mele! Iti doresc mult succes in ceea ce faci!
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Buna Bianca, imi pare rau pentru ce ti s-a intamplat.Nu stiu cum as putea sa te ajut, am 22 de ani, nu sunt casatorita si nu pot sa iti impartasesc durerea, pentru ca nu stiu ce se simte.In momentul in care am inceput sa citesc am simtit cum imi siroiasc lacrimile pe fata, fara sa le pot opri si continua sa cada si in aceste momente cand iti scriu... Am inteles ca e o durere imensa care te sfasie atat in interior cat si in exterior.Imi pare rau pentru toate mamicile care trec prin asa ceva si nu pot decat sa spun ca sunt alaturi de voi cu sufletul.
7 February, 2008 - 07:00 — Lavinia
Sunt impresionata de povestea ta si sunt alaturi de tine.Sper ca bunul dumnezeu sa iti dea puterea sa treci peste durerea provocata de aceasta pierdere.Am si eu o fetita de 2 ani jumatate Alexia Teodora si ma rog mereu sa ii dea Dumnezeu multa sanatate pentru ca restul se poate rezolva dar sanatatea este un dar pe care il primesti dar iti poate fi luat.Referitor la medicii romani si eu am unele retineri pt ca atunci cand am nascut am fost lasata cu dureri aproape doua zile spunand ca nu sunt dureri de nastere iar cand i-am intrebat ce au de gand mi-au spus ca nu am tipat ca sa stie ca nu mai suport durerea.Dar momentul cand am tinut-o in brate a fost unic si m-a facut sa las totul deoparte dar nu sa uit atitudinea lor. Lavinia
7 February, 2008 - 07:00 — Luna
Stai la mine in brate putin, lasa-ti capul pe umarul meu stang, cel mai aproape de inima... Luna
7 February, 2008 - 07:00 — Elena
Buna , Draga Bianca, Numele meu este Elena si locuiesc in Bucuresti, am citit tragedia, daca o pot numi asa, a vietii tale, cumpana prin care ai trecut si vreau sa-ti scriu si sa iti spun ca sunt si eu alaturi de tine, cum si alte mamici de ingerasi sau copilasi, au fost, sunt si vor fii... Eu o sa-ti spun povestea vietii mele de mamica astfel: sunt mamica a doi copilasi, un baietel, Valentin-Roberto si o fetita Maria -Roxana, amandoi lumina ochilor mei, insa ce vreau sa iti spun, este poate un pic mai mult decat as putea spune in cuvinte de dureros si ori de cate ori imi amintesc acest lucru, simt aceeasi durere in suflet.Pe baiat l-am nascut, sa zicem de tanara, aveam atunci 21 ani, nu prea stiam eu multe despre cum este cu copii dra mi l-am dorit si l-am nascut, sanatos in termen,la 3.600gr , ok, nici un fel de alta problema, insa cu fetita chiar ca am intampinat multe probleme aproape toata sarcina, anul trecut pe vremea asta, in luna februarie dupa ce mi-am facut testul de sarcina si s-a dovedit a fi pozitiv, m-am bucurat atat eu cat si sotul meu, caci demult ne doream sa avem inca un copilas, si Dumnezeu m-a auzit si m-a ajutat. Au trecut primele 3 luni sa zicem, bine, dar in luna a patra au inceput surprizele, multe la numar, nici nu mai stiam unde sa merg si pe cine sa ascult, asa de derutata eram ,pentru ca nimeni, absolut nimeni nu vorbeste amanunte, se ascund, iti spun fel si fel de chestii nestiute si neintelese de noi, ba chiar mai mult nu iti spun la ce sa te astepti, si gata. In fine,poate am avut sa zicem noroc amandoua pana la urma, eu nu pot sa-l numesc altfel, pentru ca in toata lupta asta, viata,fiinta din mine, acea micuta de acolo, din burtica mea, a viitoarei mamici, a izbavit reusind sa treaca peste sute de obstacole si piedici nestiute de noi... Nu stiu ce as putea sa concluzionez, este un moment de cumpana in viata fiecaruia, negresit, exista, sau va exista, insa noi nu avem total puterea sa trecem peste, oricat am vrea, este greu..., dar in toata istoria asta, fetita mea s-a nascut la momentul nestiut de nimeni, ci pur si simplu, nu stiu daca intelegi, am trait trauma vietii mele, atunci, in sfanta zi de Duminica, cand mi s-a spus :"haide mamica ca te operam, sus la sala de operatii".., asa dintr-o data, am inlemnit. Nu stiam ce anume se intampla,de ce noua, am refuzat sa cred alte lucruri...., si m-au operat... la 31 saptamini si cateva zile.M-am rugat la Dumnezeu cat am putut, caci sunt credincioasa, asa in felul meu, ca fetita mea sa se nasca sanatoasa, sa nu fie surpize, dupa...., dar nu a fost chiar cum mi-am dorit in toata fiinta mea.Sincer ,atunci cand m-am trezit dupa operatie, nestiind ce anume s-a intamplat cu copilul, am inceput sa intreb in stanga si in dreapta cum este starea fetitei mele.Mi s-a spus ca este ok, si atat.Eu nu puteam in acel moment sa ma conving daca intradevar asa este, fiind abia operata, dar in urmatoarea zi, dupa vizita, m-am rugat la Dumnezeu sa ma tina pe picioare, sa ma pot ridica sa merg sa imi vad fata.Si am ajuns, era la terapie,cu o suta de aparate pe langa ea, medicul copilului de acolo mi-a explicat foarte pe scurt: "fat nascut prematur la 31 saptamani, cu probleme la respirat,plamini nedezvoltati,.... noi incercam sa facem tot ce putem....., etc,etc, ... aveti de stat ceva in spital..,"cuvinte care m-au durut tare in acel moment, adica asteptam sa-mi spuna ce..., eram sau devenisem deja o mamica in asteptare....ca alte mamici de altfel, ce traiau cu aceeasi suferinta sau aproximativ..., fiindca niciodata un caz nu seamana cu altul. Asa ca ma rugam in fiecare zi si ma rog in continuare, ca fetita mea sa fie bine si toti copilasii, caci sunt fiinte nevinovate.... Acum cand ti-am citit povestea, am indraznit sa am curaj si sa scriu sa iti pot spune ca exista suferinta indiferent de moment, ca mama si ca iti inteleg foarte tare suferinta, este ceva in toata trairea noastra pe acest pamant,ceva de neinteles, Domnul ne da... dar si cand ne ia..., Ceea ce vreau sa subliniez, este faptul ca aceste mamici in asteptatre ca si mine , sufera...., ceea ce nu este tocmai necesar in acele momente delicate. Aceasta suferinta la multe mamici se termina fatal, altele, cum si eu m-am nimerit, au un hapy end, ca sa-l numesc asa...Dar in toata povestea mea vreu sa intelegi un lucru: in toata acea perioada critica, nimeni nu iti spunea nimic, astepti sa vina ziua urmatoare, ca dupa vizita medicului la copil sa mai vezi ceva nou la patut sau la incubatorul copilului, asa ceva este greu de descris in cuvinte... Peste toate astea Dumnezeu mi-a dat putere sa trec, dar ranile sunt inca deschise,asa sistem in toata sanatatea asta si asa oameni prost pregatiti, nu am intalnit si chiar am ramas cu un gust amar... Ce sa mai zic, sunt alaturi de tine si de toate celelate mamici in suferinta sau suferinde, sincer as fii poate nu prime si nici ultima de parere ca ar trebui introdus in sistemul sanitar romanesc o veriga si anume cea de consiliere a mamicii inainte si dupa nastere, de pregatire a momentului inanite de nasterea copilului mult asteptat si dupa nasterea fericita sau nu a acestuia..., aici avem lipsuri la greu. As vrea sa iti pot scrie mai multe, dar nu stiu daca o sa ai timpul de citit atatea cat as vrea sa-ti descriu si daca as avea putere as face un club al mamicilor cu asemenea probleme, caci numai prin cominicare iti mai alini durerea sau nu neaparat pe ea. Vreau sa stii ca nu esti singura, ca esti inconjurata de noi, mamici ca si tine, ca poti conta pe ajutorul si sprijinul meu intotdeuna. Daca vei vrea vreodata si vei avea nevoie de ceva, neconditionat eu te voi ajuta cu ceea ce voi putea, incerc sa iti spun, daca pot in acest moment de cumpana, sa fii o luptatoare pentru Luca si nu numai, in asa fel incat sa nu vezi viata altfel decat ROZ. Cu drag , Elena
7 February, 2008 - 07:00 — Elena
buna ,Bianca.Ma numesc Elena si am 30aniimi pare foarte rau ca a trebuit sa treci prin aseemenea clipe dureroase.Stiu ,ai mai auzit asta de mii si mii de ori,probabil nici nu vrei sa le mai auzi.Nu pot sa-mi imaginez cum este sa suferi ,dar incerc sa te inteleg.5 ani am asteptat cu disperare sa raman insarcinata,am facut analize peste analize si toti imi spuneau ca nu am ovulatie.ma obisnuisem cu gandul ca nu o sa am un copil niciodata,insa anul trecut in martie chiar inainte de Buna vestire(culmea,exact cand afla si Sfanta Fecioara Maria ca e insarcinata)mi-am facut un test de sarcina si spre marea noastra bucurie eram insarcinata.In sfarsit visul nostru se impinise. am avut o sarcina usoara pot spune dar 9 luni am trait cu gandul ca voi pierde sarcina Nu stiu de ce ,dar tot timpul ma gandeam la asta.cred ca toate femeile gravide trec prin asemenea ganduri.Am nascut pe 23 noiembrie un dolofanel de 4,200kg,binenteles prin cezariana.II multumesc lui Dumnezeu in fiecare seara si in fiecare clipa cand il tin in brate si ma uit la el.Nici acum nu imi vine sa cred ca e puiul meu.Este o minune dumnezeiasca.Vreau sa-ti spun ca in urma cu 2 ani am fost la Busteni la Manastirea Caraiman la staretul manastirii,si i-am spus plangand ca nu raman insarcinata.L-am rugat sa se roage la Dumnezeu sa ne dea si noua un copil.Mi-a pus mana pe burta ,mi-a spus o rugaciune si mi-a zis ca o sa raman insarcinata,o sa am un baiat si sa-l fac preot.Stii care a fost primul gand cand am aflat ca sunt insarcinata? Exact,parintele si gandul ca trb sa ajung sa-i multumesc.In mai am fost la Busteni si la fel,mi-a pus mana pe burta si a zis ca o sa-l tin 9 luni,se va naste la termen si va fii baiat.a avut draptate.Bianca,te rog mult sa mergi la parintele Gherontie Puiu de la Manastirea Caraiman.Iti doresc multa sanatate si ai grija de puiul tau Luca.
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
BIANCA draga sa-ti dea D-zeu puterea de a suporta aceasta durere... nu stiu ce altceva as putea sa-ti spun... imi pare tare rau ca se intampla astfel de nenorociri ....FII TARE!
7 February, 2008 - 07:00 — cristina
Draga Bianca, Imi pare nespus de rau pentru tine si pentru toate femeile care au trecut prin asa ceva!!!! Cred ca cel mai greu pe lumea asta este sa fi mama; grijile incep din momentul in care ramai insarcinata............. Cu doctorii de la noi este adevarat ca ei nu sut pregatiti pentru astfel de momente. Ei nu stiu cum sa se comporte cu tine,nu inteleg cat de mult conteaza sa fie alaturi de tine!Eu am nascut normal si stiu ce inseamna acele dureri groaznice, simti ca mori, ca nu poti sa treci peste acele dureri ,iar doctorii,moasele mai si tipa la tine. cristina
7 February, 2008 - 07:00 — Anonim
Bianca imi pare nespus de rau pentru cele intamplate.Sper sa gasesti putere sa mergi mai departe.
Comments
Draga Bianca,
incep familiar acest mesaj pt.ca inca mai am lacrimile in ochi dupa lecturarea si trairea alaturi de tine a experientei pe care ne-ai impartasit-o.Sunt si eu mama, dar cred ca nu despre asta doresc sa vorbesc acum....
Sunt trista ,pentru ca asa ma simt acum,si sunt trista pentru tristetea ta.
E normal sa te revolte unele lucruri,dar eu asa stiu ca din suferinte profunde traite impreuna cu Dumnezeu nu pot sa se nasca decat adevarate miracole....
Pe tine asta te asteapta si incearca sa nu te rupi de Biserica si Dumnezeu.
Sunt atatea femei care trec prin incercari dureroase, femei care nu pot sa se faca auzite pt.ca nu au stattut de persoana publica.......
N-as vrea sa cad in ispita de a dori incercari cat mai triste "vedetelor" pentru ca si pe plan social la un nivel mai larg sa inceapa sa se miste lucrurile.
Tu esti extraordinara...statutul de persoana publica,cu toate riscurile si expunerile pe care acesta le preupune, a fost invins de dorinta de a ajunge si sprijini persoanele obisnuite care au nevoie de acest gen de ajutor...
Cu deosebita consideratie, Liliana
SA DEA DUMNEZEU SA-TI DEA PUTEREA DE CARE AI NEVOI PANA LA CAPAT.AM TRECUT SI NOI PRIN ASA CEVA ACUM UN AN SU JUMATATE,ITI INTELEG DUREREA."DAR NU UITA " CA TE PRIVESTE DE SUS SUI CA ESTE SIGUR INGERASUL CE ARE GRIJA DE TOATA FAMILIA TA .IN SPECIAL DE FRATIORU EI.
MULTA BAFTA, TOATA LUMEA ESTE ALATURI DE TINE.CAND TI-E GREU GANDESTE-TE LA EA SI SA VEZI CA VEI TRECE MULT MAI USOR PESTE ACEST MOMENT.EU UNA ASA FAC MA GANDESC LA NEPOTELUL MEU CARE A DECEDAT LA 2 SAPTAMANI DE LA NASTERE SI IMI ESTE DE MARE AJUTOR.
AVETI GRIJA DE VOI.
CU STIMA SI RESPECT,
ANCA
draga Bianca , sunt alaturi de tine si sunt sigura ca prin aceasta campanie vei realiza ceva , ceva bun pentru actualele si viitoarele mamici , si cum in viata ceva maret nu se face decat prin sacrificiu , probabil acel sacrificiu al tau a fost pierderea fetitei tale , din pacate astfel de cazuri sunt tot mai frecvente . Sunt , presupun , o viitoare mamica , dar dupa un avort spontan si o extrauterina , macelarita de asazisi doctori , nu mai am puterea de a o lua de la capat. Nu mai am incredere in doctori , nu am incredere in tot sistemul sanitar , si probabil ca inca un esec ar fi fatal pentru psihicul meu . Nu cred ca se poate face sa fie ca in spitalele din alte tari , cel putin nu intr-un timp relativ scurt , desi ar fi nevoie sa se schimbe multe chiar peste noapte , doar ca trebuie si merita sa incercam . privim la statistici cum ca populatia va fi tot in descrestere si ca peste cativa ani se va micsora considerabil , dar prea putini aud aceste lucruri , sau nu vor sa le auda , si nu se face absolut nimic pentru a schimba acest lucru . Imi pun o intrebare , in mana cui sta puterea de a schimba ? Noi , guvernul , presedintele , sau poate trebuie sa asteptam pe cineva din afara , sau din alta lume.....Stam si acceptam tacit si suferim cumplit ,unii ca au trecut prin tot felul de necazuri , altii stau speriati intr-un colt fara a gasi puterea de a incerca din cauza celor intamplate din jur , si nu putem face nimic...de ce? Trebuie sa facem ceva , avem o datorie fata de noi , fata de cei ce vor veni si fata de cei ce au plecat dintre noi , prea curand. Domnilor si doamnelor doctori , va rog sa mai mergeti si pe la biserica sa va mai rugati , sa va mai lumineze cel de sus sufletele , in drumul spre banca unde va tot umflati conturile , opriti-va 5 minute si rugati-va , amintiti-va de acel juramant din facultate , daca mai exista asa ceva , sau ganditi-va ca se poate intampla oricui apropiat voua ceva asemenator . Ar fi multe de spus dar pentru toate lucrurile exista un inceput , poate acum a inceput ceva.... Sa ne ajute Dumnezeu
buna Bianca,buna tuturor mamicilor,pot sa-ti spun ca am trecut si eu prin acelasi chin de a-mi pierde copilul,l-am nascut la 26 de saptamani,la 6luni jumatate,a trait doua zile,dupa care a murit,mai bine zis a fost lasat sa moara,doctorii mi-au spus ca nu era suficient dezvoltat cerebral si putea sa nu vada,sa nu auda,sa nu mearga...si au decis sa-l lase sa moara,desi la exterior era un baietel perfect.A fost botezat in spital de catre preotul de acolo,iar eu mergeam in fiecare zi si-l vedeam in incubator,dar nu mi-au dat voie sa-l tin in brate,iar a treia zi cand m-am dus nu l-am mai gasit acolo.....nimeni nu-mi spusese ca murise...l-am ingropat si il pastrez in amintire asa cum l-am gasit intr-o dimineata,cu o manuta scoasa din pelincuta,si dusa la ureche....acum merg la cimitir si ii aprind candela si ma gandesc ca acum mergea si vorbea...l-am pirdut in august 2005......
in iunie 2006,am pirdut o alta sarcina la 20 saptamini,dar nu am mai avut puterea sa vad,nu am mai vrut,desi mi-au spus ca era tot baietel...
acum sunt insarcinata in 7 saptamini,la 12 saptamini trebuie sa merg sa fac cerclaj,am colul elastic,si la presiune,atunci cand sarcina creste,se deschide,si pierd copilul....din cauza mea....si din cauza doctorilor,care au vazut ce mi se intampla,si m-au lasat asa spunindu-mi ca e bine....
Mi-am schimbat medicul si sper sa nu mai trec prin ce-am trecut,pentru ca cei din jur nu inteleg,nu percep acel copil ca pe un "copil",nu cred ca poti suferi din cauza asta,dar suferi enorm,atitea luni cat sta in burtica il simti,vorbesti cu el,il vezi la ecograf cum se misca,traiesti pentru el......
Pot sa-ti spun eu ca o sa treaca, cand mie nu mi-a trecut de aproape 3 ani?
Inteleg prin ce treci,si sunt alaturi de tine si de toate mamicile care trec prin asa ceva,sunt foarte multe....
Am uitat sa ma prezint,sunt Mihaela,am 34 de ani,si sunt din Vaslui.
draga Bianca , sunt alaturi de tine si sunt sigura ca prin aceasta campanie vei realiza ceva , ceva bun pentru actualele si viitoarele mamici , si cum in viata ceva maret nu se face decat prin sacrificiu , probabil acel sacrificiu al tau a fost pierderea fetitei tale , din pacate astfel de cazuri sunt tot mai frecvente . Sunt , presupun , o viitoare mamica , dar dupa un avort spontan si o extrauterina , macelarita de asazisi doctori , nu mai am puterea de a o lua de la capat. Nu mai am incredere in doctori , nu am incredere in tot sistemul sanitar , si probabil ca inca un esec ar fi fatal pentru psihicul meu . Nu cred ca se poate face sa fie ca in spitalele din alte tari , cel putin nu intr-un timp relativ scurt , desi ar fi nevoie sa se schimbe multe chiar peste noapte , doar ca trebuie si merita sa incercam . privim la statistici cum ca populatia va fi tot in descrestere si ca peste cativa ani se va micsora considerabil , dar prea putini aud aceste lucruri , sau nu vor sa le auda , si nu se face absolut nimic pentru a schimba acest lucru . Imi pun o intrebare , in mana cui sta puterea de a schimba ? Noi , guvernul , presedintele , sau poate trebuie sa asteptam pe cineva din afara , sau din alta lume.....Stam si acceptam tacit si suferim cumplit ,unii ca au trecut prin tot felul de necazuri , altii stau speriati intr-un colt fara a gasi puterea de a incerca din cauza celor intamplate din jur , si nu putem face nimic...de ce? Trebuie sa facem ceva , avem o datorie fata de noi , fata de cei ce vor veni si fata de cei ce au plecat dintre noi , prea curand. Domnilor si doamnelor doctori , va rog sa mai mergeti si pe la biserica sa va mai rugati , sa va mai lumineze cel de sus sufletele , in drumul spre banca unde va tot umflati conturile , opriti-va 5 minute si rugati-va , amintiti-va de acel juramant din facultate , daca mai exista asa ceva , sau ganditi-va ca se poate intampla oricui apropiat voua ceva asemenator . Ar fi multe de spus dar pentru toate lucrurile exista un inceput , poate acum a inceput ceva.... Sa ne ajute Dumnezeu
Un,,imi pare rau !" e putin spus ,sau cred ca nu isi are sensul , urmarind emisiunea de pe postul TV , am simtit ca desi durerea sufleteasca nu e a mea , ma afecteaza si pe mine , ma simteam coplesit de durerea care cred ca te-a macinat si te macina inca.
Pot spune ca sunt un tatic al unui baietel de 2 ani si 2 luni ,sanatos si frumos ,care mi-a schimbat viata in bine asa cum nu puteam sa imi inchipui inainte de a aparea el .Ma gandesc uneori cum ar fi fost viata fara el , in nasterea lui am gasit adevaratul sens al vietii si cred ca-ti inteleg durerea .Chiar am incercat sa ma pun in locul tau (desi sunt barbat si nu pot sa ma compar cu o femeie care poarta in pantec un copil, eu am toata admiratia pentru mamele insarcinate ), insa m-au trecut niste fiori reci , o senzatie ciudata si chiar o durere in suflet.
Draga Bianca ma numesc Cristina am 24 ani si am trecut si eu prin ceva asemanator,doar ca eu mi-am omorat capilul cand nici nu avea 10 saptamani.Am facut-o de frica unor probleme pe care le aveam cu sarcina si mi-a fost teama ca nu va trai si ca nu voi mai putea avea copii niciodata.E foarte dureros,inteleg suferinta ta pt ca si eu trec prin ea de cate ori vad copi.Ma gandeam ca ma voi vindeca dar este imposibil sa te vindeci de asa ceva.Ma incearca vinovatia in fiacare zi si am ajuns in stadiul in care ma gandesc ca era mai bine sa-l pastrez si sa fi hotarat Dumnezeu soarta lui si nu eu.Imi pare rau ca ti s-a intamplat asta dar poate toate se intampla cu un scop in viata asta si asa suficient de grea.Sper ca Dumnezeu sa-ti usureze suferinta.
Imi pare nespus de rau BIANCA dar tot e pot sa iti spun e ca sunt alaturi de tine asa cum pot eu adica cu SUFLETUL MEU.Iti doresc sa depasesti momentele grele cu bine si Dumnezeu va avea grija de ingerasul tau(fetita ta)care a devenit si ingerul tau pazitor.SA ITI DE-A DUMNEZEU PUTERE SI FORTA MULTA SANATATE TIE SI FAMILIEI TALE SI MAI ALES CELUI DE-AL DOILEA INGERAS PE PAMANT ADICA PE LUCA BAIETELUL TAU.Cu drag MIRELA din Bucuresti,18ani.FII TARE BIANCA!!!!TE SARUT.
Bianca......ce as putea sa-ti spun: am 34 de ani ,sunt necasatorita si nu am avut niciodata fericirea de a fi macar insarcinata . Un singur lucru stiu ca l-as face daca te-as intalni : te-as imbratisa cu toata dragostea unei surori si nu stiu daca as fi in stare sa-ti vorbesc. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti! Marlena - Buzau
Bianca imi pare sincer rau pentru ce ai patit. Eu am vazut emisiunea cu Nasul si asa am aflat de drama si de durerea prin care treci. Roagate la Dumnezeu sati dea putere si sa te intareasca sa poti sa ajuti si mamele din Rominia . Iti doresc sanatate tie si lui Luca ( familiei tale) . Imi pare sincer rau.
Buna Bianca ma numesc Georgiana si am 26 de ani nu sunt mamica inca dar i-mi doresc foarte mult. Imi pare nespus de rau sunt sigura ca ingerasul tau Emma ti-a dat putere si intelepciune sa treci peste acest urat cosmar. I-ti doresc multa sanatate, ca bunul Dumnezeu sa-ti calauzeasca pasi si sati umple inima de multa bucurie si fericire. Sunt alaturi de tine , si multumita tie am aflat lucrurii de care nu stiam.
Scrie aici...
Buna draga mea,
Numele meu este Laura, am 27 de ani si in toamna, eu si viitorul meu sot intentionam sa concepem un copilas. Acum parca mi-e si putin frica, dupa ce am citit articolul tau. Doresc sa-ti spun ca imi pare foarte de ceea ce ti s-a intamplat, dar D-zeu te va ajuta in timp sa nu mai suferi atat, mai ales ca esti o femeie foarte puternica. E bine ca il ai pe Luca, cred ca il iubesti atat de mult. Citind ceea ce ai scris, mi-au dat lacrimile. Probabil nu iti simt durerea, dar incerc sa inteleg.
Gandeste-te ca puisorul tau e in Cer si poate cand va vrea D-zeu il vei tine in brate, il vei saruta, il vei alinta.
Sa te ajute D-zeu sa treci peste aceasta durere.
Te sarut frumoasa,
Draga Bianca, imi pare nespus de rau. Iti doresc liniste si sanatate, putere si credinta.
Te imbratisez cu drag, Adriana.
Gabi Timisoara, mama a unei fetite de 14 ani
Sunt profund marcata de ceea ce ti s-a intamplat,si ma rog la Dumnezeu sa-ti aline durerea, iar ingerasul tau din ceruri te va vedea ce vrei sa faci , sa alini durerea altor mamici care au trecut printr-o situatie asemanatoare, si de acolo de sus iti va da putere sa mergi mai departe, si va fi fericita de mamica ei .
Dumnezeu sa vegheze asupra tuturor viitoarelor mamicii,
Un,,imi pare rau !" e putin spus ,sau cred ca nu isi are sensul , urmarind emisiunea de pe postul TV , am simtit ca desi durerea sufleteasca nu e a mea , ma afecteaza si pe mine , ma simteam coplesit de durerea care cred ca te-a macinat si te macina inca.
Pot spune ca sunt un tatic al unui baietel de 2 ani si 2 luni(Sebastian Stefan) ,sanatos si frumos ,care mi-a schimbat viata in bine asa cum nu puteam sa imi inchipui inainte de a aparea el .Ma gandesc uneori cum ar fi fost viata fara el(si ma cuprinde un fior rece) , in nasterea lui am gasit adevaratul sens al vietii si cred ca-ti inteleg durerea .Chiar am incercat sa ma pun in locul tau (desi sunt barbat si nu pot sa ma compar cu o femeie care poarta in pantec un copil si care apoi il pierde , eu am toata admiratia pentru mamele insarcinate ), insa m-au trecut niste fiori reci , o senzatie ciudata si chiar o durere in suflet. Imi dau seama ca aceste lucruri care ti se pot intampla te fac , te schimba si nu vei mai fi acelasi care ai fost inainte si cred ca durerea nu va disparea niciodata , ea se va face mica si se va cuibari in suflet , doar timpul va fi dusmanul ei .Sper ca cine trebuie sa auda , sa auda si sa faca ce e de facut pentru femeile din Romania , sau poate noi toti ceilalti sa facem ceva ca aceasta durere sa fie alinata pentru toate persoanele care trec prin asa ceva.
Cu sinceritate , respect si multumiri pentru curajul de a vorbi despre astfel de lucruri ! (Ovidiu **** ,Rupea, jud Brasov, 07****,e-mail ****@yahoo.com).
Nu am cuvinte pentru durerea ta...Am plâns aseara la emisiunea de pe B1TV, am citit ce ai scris si de asemenea am sufletul greu de emoţie.
Incearca sa il ierti pe Dumnezeu...
Ce putem face sa schimbam ceva...putem schimba mentalităţi, oameni?
Daca pot ajuta cu ceva, orice, voluntar, nu ezita...Eu vreau sa putem schimba aceasta indolenţa a sistemului sanitar din România. MIHAELA ****, BUCUREŞTI, email: ****@yahoo.com
Imi pare foarte rau de ceea ce ti s-a intamplat.Am fost si eu insarcinata si am pierdut, si nimeni nu mi-a inteles cu adevarat suferinta.Mi s-a spus "esti tanara, o sa ai altul" sau "nu a fost sa fie"...dar nimeni nu a vazut ce se intampla in sufletul meu.Nimeni si nimic nu pot inlocui aceasta pierdere, oricati copii voi avea de acum, mereu ma voi uita peste umar si ma voi gandi la cel pierdut...Dumnezeu sa fie cu tine si cu toate care au trecut prin asta!Ramona
Imi pare sincer rău pt. ce ţi s-a întâmplat.Nu sunt mama încă dar imi doresc din tot sufletul să fiu cât mai curând.Am o prietenă căreia i-a murit fetiţa la vârsta de 2 aniţori după o operaţie la inimă deşi înainte de operaţie i s-a spus că şansele de reuşită sunt foarte mari.A cui o fi vina.........??? De ce....???Prietenii, familia şi faptul că a rămas însărcinat la scurt timp după această dramă a ajutat-o să meargă mai departe, cu paşi mici şi înconjurată de pozele şi amintirile fetiţei. Deşi azi are încă o fetiţă, se gândeşte că de fapt ea are două fetiţe.Şi cea mică ştie că are o surioară pe care Doamne-Doamne a iubit-o atât de mult încât a luat-o la El în ceruri.Te doare sufletul numai când te gândeşti că se întâmplă aceste lucruri....că Doamne fereşe -i se poate întâmpa şi ţie.Încă o dată îmi pare sincer rău şi îţi trimit mii de îmbrăţişări.Cori
Bianca, sunt o viitoare sotie si bineanteles cu timpu voi fi si o viitoare mama, sincer iti spun ca am plans si aseara cand am vazut emisiune "la nasu" si azi cand am citit pe site , imi pare nespus de rau si sa stii ca te imbratisez cu toata dragostea, iubesc enorm copiii si iti spun sincer ca am ramas fara cuvinte la toata poveste ta. Tie si la familie sa va dea D-zeu multa putere, intelepciune,dragoste sa treceti de aceasta cumplita etapa din viata voastra.
Iti doresc tot binele din lume, D-zeu sa va aiba in paza pe tine, pe Emma si intreaga ta familie!
Ma numesc Felicia!
Daca te pot ajuta pe tine si aceasat campanie te rog sa-mi scrii pe aceasta adresa de email ****@yahoo.com
ma numesc delia si reau sa iti spun k imi pare rau,,,,,nu cred k sunt cuvinte pe care le poti spune unei femeii care trece prin ceea ce treci tu.si eu am pierdut o sarcina in 2005 din cauza medicilor,,,,atunci aveam 19 ani si imi doream copilul cu toata fiinta mea dar l-am pierdut,,,,,mi-a ramas un singur eco doar atat din ceea ce trebuia sa fie bucuria vietii mele,,,inca o dat aimi pare sincer rau si sa stii k sunt alaturi de tine,,,,te pup si o mare imbratisare
Sunt ravasita, mi-am amintit cum acum 12 ani pe 9 februarie am nascut dupa 9 zile de stat in spital, noua zile de rugaminti sa ma mai consulte o data ,pentruca simteam ca baietelul meu trebuie sa se nasca din clipa in clipa, iar medicii imi spuneau sa astept.Stiu ce ai simtit pentruca pentru aproape 16 ore am simtit si eu la fel.Am nascut prin cezariana, nu mi-am vazut baietelul cand m-am trezit, iar prietena mea care m-a asistat la nastere nu a putu sa-mi spuna nimic , cand am intrebat-o, sotul meu mi-a spus ca nu l-a vazut..... nimeni nu-mi dadea nici un indiciu, mi se parea ca toti ma evita, am vrut sa mor pentruca ma gandeam la ce este mai rau.La un moment dat am simtit ca m-am dezlipit de trup si o vedeam pe mama, care era in ceruri de un cateva luni si care nu apucase sa-si sarute nepotul cum ma chema la ea.....o clipa am intins bratele si i-am spus iama si in clipa aceea ceva de departe mi-a spus AI NASCUT UN BAIETEL CUI IL LASI....Am avut senzatia ca ma intorc in trup pentruca am simtit cum cad ca un bolovan .Si acum dupa atatea ani imi amintesc de acele ore cumplite pana dimineata cand efectiv m-am tart pe langa pereti, ca sa pot sa-mi vad baiatul. Nimeni nu m-a ajutat desi aveam" pile" cativa doctori si o prietena care fusese medicul meu. Imi pare rau Bianca si sper ca dumnezeu sa te intareasca si sa te iubeasca asa cum m-a iubit si pe mine.Sunt Florentina din Iasi
Buna ziua, Bianca,
Sunt Mihaela si am 48 de ani. La varsta de 22 de ani am avut si eu o ,, sarcina oprita in evolutie" la 7 luni. Pentru ca avem putin lichid amniotic si burtica nu era prea mare medicii mi-au spus ca am doar trei luni si m-au programat pentru chiuretaj. Dar sarcina era dezvoltata normal si mi-au rupt colul, mi-au perforat uterul, am facut hemoragie si mi-au dat unu la mie, sanse sa traiesc. Cand mi-am revenit, nimeni nu spunea nimic despre copilul meu, nici medici, nici familia, nici prietenii...parca nici nu ar fi existat, toti erau fericiti ca traiesc. Cred ca au trecut doua saptamani, pana cand am inteles exact ce s-a intamplat... si nu puteam sa vorbesc cu nimeni. Nici astazi nu pot. Ma gandesc deseori la el si la faptul ca as fi vrut sa-l vad...La 31 de ani am avut un fiu , astazi are 17 ani si este lumina vietii mele! Iti doresc mult succes in ceea ce faci!
Buna Bianca, imi pare rau pentru ce ti s-a intamplat.Nu stiu cum as putea sa te ajut, am 22 de ani, nu sunt casatorita si nu pot sa iti impartasesc durerea, pentru ca nu stiu ce se simte.In momentul in care am inceput sa citesc am simtit cum imi siroiasc lacrimile pe fata, fara sa le pot opri si continua sa cada si in aceste momente cand iti scriu...
Am inteles ca e o durere imensa care te sfasie atat in interior cat si in exterior.Imi pare rau pentru toate mamicile care trec prin asa ceva si nu pot decat sa spun ca sunt alaturi de voi cu sufletul.
Sunt impresionata de povestea ta si sunt alaturi de tine.Sper ca bunul dumnezeu sa iti dea puterea sa treci peste durerea provocata de aceasta pierdere.Am si eu o fetita de 2 ani jumatate Alexia Teodora si ma rog mereu sa ii dea Dumnezeu multa sanatate pentru ca restul se poate rezolva dar sanatatea este un dar pe care il primesti dar iti poate fi luat.Referitor la medicii romani si eu am unele retineri pt ca atunci cand am nascut am fost lasata cu dureri aproape doua zile spunand ca nu sunt dureri de nastere iar cand i-am intrebat ce au de gand mi-au spus ca nu am tipat ca sa stie ca nu mai suport durerea.Dar momentul cand am tinut-o in brate a fost unic si m-a facut sa las totul deoparte dar nu sa uit atitudinea lor. Lavinia
Stai la mine in brate putin, lasa-ti capul pe umarul meu stang, cel mai aproape de inima... Luna
Buna , Draga Bianca,
Numele meu este Elena si locuiesc in Bucuresti, am citit tragedia, daca o pot numi asa, a vietii tale, cumpana prin care ai trecut si vreau sa-ti scriu si sa iti spun ca sunt si eu alaturi de tine, cum si alte mamici de ingerasi sau copilasi, au fost, sunt si vor fii...
Eu o sa-ti spun povestea vietii mele de mamica astfel: sunt mamica a doi copilasi, un baietel, Valentin-Roberto si o fetita Maria -Roxana, amandoi lumina ochilor mei, insa ce vreau sa iti spun, este poate un pic mai mult decat as putea spune in cuvinte de dureros si ori de cate ori imi amintesc acest lucru, simt aceeasi durere in suflet.Pe baiat l-am nascut, sa zicem de tanara, aveam atunci 21 ani, nu prea stiam eu multe despre cum este cu copii dra mi l-am dorit si l-am nascut, sanatos in termen,la 3.600gr , ok, nici un fel de alta problema, insa cu fetita chiar ca am intampinat multe probleme aproape toata sarcina, anul trecut pe vremea asta, in luna februarie dupa ce mi-am facut testul de sarcina si s-a dovedit a fi pozitiv, m-am bucurat atat eu cat si sotul meu, caci demult ne doream sa avem inca un copilas, si Dumnezeu m-a auzit si m-a ajutat. Au trecut primele 3 luni sa zicem, bine, dar in luna a patra au inceput surprizele, multe la numar, nici nu mai stiam unde sa merg si pe cine sa ascult, asa de derutata eram ,pentru ca nimeni, absolut nimeni nu vorbeste amanunte, se ascund, iti spun fel si fel de chestii nestiute si neintelese de noi, ba chiar mai mult nu iti spun la ce sa te astepti, si gata. In fine,poate am avut sa zicem noroc amandoua pana la urma, eu nu pot sa-l numesc altfel, pentru ca in toata lupta asta, viata,fiinta din mine, acea micuta de acolo, din burtica mea, a viitoarei mamici, a izbavit reusind sa treaca peste sute de obstacole si piedici nestiute de noi...
Nu stiu ce as putea sa concluzionez, este un moment de cumpana in viata fiecaruia, negresit, exista, sau va exista, insa noi nu avem total puterea sa trecem peste, oricat am vrea, este greu..., dar in toata istoria asta, fetita mea s-a nascut la momentul nestiut de nimeni, ci pur si simplu, nu stiu daca intelegi, am trait trauma vietii mele, atunci, in sfanta zi de Duminica, cand mi s-a spus :"haide mamica ca te operam, sus la sala de operatii".., asa dintr-o data, am inlemnit. Nu stiam ce anume se intampla,de ce noua, am refuzat sa cred alte lucruri...., si m-au operat... la 31 saptamini si cateva zile.M-am rugat la Dumnezeu cat am putut, caci sunt credincioasa, asa in felul meu, ca fetita mea sa se nasca sanatoasa, sa nu fie surpize, dupa...., dar nu a fost chiar cum mi-am dorit in toata fiinta mea.Sincer ,atunci cand m-am trezit dupa operatie, nestiind ce anume s-a intamplat cu copilul, am inceput sa intreb in stanga si in dreapta cum este starea fetitei mele.Mi s-a spus ca este ok, si atat.Eu nu puteam in acel moment sa ma conving daca intradevar asa este, fiind abia operata, dar in urmatoarea zi, dupa vizita, m-am rugat la Dumnezeu sa ma tina pe picioare, sa ma pot ridica sa merg sa imi vad fata.Si am ajuns, era la terapie,cu o suta de aparate pe langa ea, medicul copilului de acolo mi-a explicat foarte pe scurt: "fat nascut prematur la 31 saptamani, cu probleme la respirat,plamini nedezvoltati,.... noi incercam sa facem tot ce putem....., etc,etc, ... aveti de stat ceva in spital..,"cuvinte care m-au durut tare in acel moment, adica asteptam sa-mi spuna ce..., eram sau devenisem deja o mamica in asteptare....ca alte mamici de altfel, ce traiau cu aceeasi suferinta sau aproximativ..., fiindca niciodata un caz nu seamana cu altul.
Asa ca ma rugam in fiecare zi si ma rog in continuare, ca fetita mea sa fie bine si toti copilasii, caci sunt fiinte nevinovate....
Acum cand ti-am citit povestea, am indraznit sa am curaj si sa scriu sa iti pot spune ca exista suferinta indiferent de moment, ca mama si ca iti inteleg foarte tare suferinta, este ceva in toata trairea noastra pe acest pamant,ceva de neinteles, Domnul ne da... dar si cand ne ia...,
Ceea ce vreau sa subliniez, este faptul ca aceste mamici in asteptatre ca si mine , sufera...., ceea ce nu este tocmai necesar in acele momente delicate. Aceasta suferinta la multe mamici se termina fatal, altele, cum si eu m-am nimerit, au un hapy end, ca sa-l numesc asa...Dar in toata povestea mea vreu sa intelegi un lucru: in toata acea perioada critica, nimeni nu iti spunea nimic, astepti sa vina ziua urmatoare, ca dupa vizita medicului la copil sa mai vezi ceva nou la patut sau la incubatorul copilului, asa ceva este greu de descris in cuvinte...
Peste toate astea Dumnezeu mi-a dat putere sa trec, dar ranile sunt inca deschise,asa sistem in toata sanatatea asta si asa oameni prost pregatiti, nu am intalnit si chiar am ramas cu un gust amar... Ce sa mai zic, sunt alaturi de tine si de toate celelate mamici in suferinta sau suferinde, sincer as fii poate nu prime si nici ultima de parere ca ar trebui introdus in sistemul sanitar romanesc o veriga si anume cea de consiliere a mamicii inainte si dupa nastere, de pregatire a momentului inanite de nasterea copilului mult asteptat si dupa nasterea fericita sau nu a acestuia..., aici avem lipsuri la greu.
As vrea sa iti pot scrie mai multe, dar nu stiu daca o sa ai timpul de citit atatea cat as vrea sa-ti descriu si daca as avea putere as face un club al mamicilor cu asemenea probleme, caci numai prin cominicare iti mai alini durerea sau nu neaparat pe ea. Vreau sa stii ca nu esti singura, ca esti inconjurata de noi, mamici ca si tine, ca poti conta pe ajutorul si sprijinul meu intotdeuna. Daca vei vrea vreodata si vei avea nevoie de ceva, neconditionat
eu te voi ajuta cu ceea ce voi putea, incerc sa iti spun, daca pot in acest moment de cumpana, sa fii o luptatoare pentru Luca si nu numai, in asa fel incat sa nu vezi viata altfel decat ROZ.
Cu drag , Elena
buna ,Bianca.Ma numesc Elena si am 30aniimi pare foarte rau ca a trebuit sa treci prin aseemenea clipe dureroase.Stiu ,ai mai auzit asta de mii si mii de ori,probabil nici nu vrei sa le mai auzi.Nu pot sa-mi imaginez cum este sa suferi ,dar incerc sa te inteleg.5 ani am asteptat cu disperare sa raman insarcinata,am facut analize peste analize si toti imi spuneau ca nu am ovulatie.ma obisnuisem cu gandul ca nu o sa am un copil niciodata,insa anul trecut in martie chiar inainte de Buna vestire(culmea,exact cand afla si Sfanta Fecioara Maria ca e insarcinata)mi-am facut un test de sarcina si spre marea noastra bucurie eram insarcinata.In sfarsit visul nostru se impinise. am avut o sarcina usoara pot spune dar 9 luni am trait cu gandul ca voi pierde sarcina
Nu stiu de ce ,dar tot timpul ma gandeam la asta.cred ca toate femeile gravide trec prin asemenea ganduri.Am nascut pe 23 noiembrie un dolofanel de 4,200kg,binenteles prin cezariana.II multumesc lui Dumnezeu in fiecare seara si in fiecare clipa cand il tin in brate si ma uit la el.Nici acum nu imi vine sa cred ca e puiul meu.Este o minune dumnezeiasca.Vreau sa-ti spun ca in urma cu 2 ani am fost la Busteni la Manastirea Caraiman la staretul manastirii,si i-am spus plangand ca nu raman insarcinata.L-am rugat sa se roage la Dumnezeu sa ne dea si noua un copil.Mi-a pus mana pe burta ,mi-a spus o rugaciune si mi-a zis ca o sa raman insarcinata,o sa am un baiat si sa-l fac preot.Stii care a fost primul gand cand am aflat ca sunt insarcinata? Exact,parintele si gandul ca trb sa ajung sa-i multumesc.In mai am fost la Busteni si la fel,mi-a pus mana pe burta si a zis ca o sa-l tin 9 luni,se va naste la termen si va fii baiat.a avut draptate.Bianca,te rog mult sa mergi la parintele Gherontie Puiu de la Manastirea Caraiman.Iti doresc multa sanatate si ai grija de puiul tau Luca.
BIANCA draga sa-ti dea D-zeu puterea de a suporta aceasta durere... nu stiu ce altceva as putea sa-ti spun...
imi pare tare rau ca se intampla astfel de nenorociri ....FII TARE!
Draga Bianca,
Imi pare nespus de rau pentru tine si pentru toate femeile care au trecut prin asa ceva!!!!
Cred ca cel mai greu pe lumea asta este sa fi mama; grijile incep din momentul in care ramai insarcinata.............
Cu doctorii de la noi este adevarat ca ei nu sut pregatiti pentru astfel de momente. Ei nu stiu cum sa se comporte cu tine,nu inteleg cat de mult conteaza sa fie alaturi de tine!Eu am nascut normal si stiu ce inseamna acele dureri groaznice, simti ca mori, ca nu poti sa treci peste acele dureri ,iar doctorii,moasele mai si tipa la tine.
cristina
Bianca imi pare nespus de rau pentru cele intamplate.Sper sa gasesti putere sa mergi mai departe.