Mesaje de la dumneavoastră

buna...sunt gabi...de curand am pierdut si eu un pui mic de numai 9 saptamani....era primul meu copil, prima sarcina si mi l-am dorit enorm si eu si sotul meu....ne doream ft mult o fetita pe care urma sa o cheme andreea...nu pot sa inteleg dc s-a dus, desi medicul mi-a explicat ce s-a intamplat, s-au format cheaguri de sange in placenta si atunci embrionul nu a mai primit oxigen si a murit, dar totusi mintea mea nu vrea sa priceapa... ...am intrebat medicul ce analize pot sa fac sau tratament si mi-a spus ca NU exista, ca asa a fost sa fie, natura a ales., nu stiu ce sa mai zic...tin sa precizez ca sunt in germania....din 8 dec 2008 de cand am pierdut puiutul am tot cautat pe internet niste raspunsuri si am gasit ceva despre niste anticorpi fosfolipidici si s-ar parea ca exista o serie de analize care se pot face pt coagularea sangelui....intr-adevar aici primim mult mai multa sustinere din partea medicilor si a asistentelor in spital decat in romania...dar si asa ingeraul meu nu mai e cu mine....din februarie pot sa raman din nou insarcinata, dar si asa, puiutul meu nu mai e si ma doare ft tare....nu mai suport sa aud asa a fost sa fie, sau mai bine ca s-a intamplat asa...si mai mult, am impresia ca toata lumea a uitat, parca nici n-a fost....dar el va fi mereu in inima mea....scuzati-mi incoerenta dar nu ma pot opri din plans bianca, fetita ta este un ingeras ft frumos care are grija de Luca si de voi toti de acolo de sus...

de doua ore stau in fata calculatorului si citesc ceea ce ai scris pe acest site.nu-mi vine sa cred ca unele persoane trec prin ce ati trecut, voi mame de ingeri.nu-mi vine sa cred ca asa-zisii prieteni nu ti-au fost alaturi.tu,tu cea indurerata le-ai asteptat tel si ei nu au fost in stare sa...te asculte.ce poate fi mai usor decat sa asculti o persoana indurerata care vrea sa-ti vorbeasca despre durerea ei?traim intr-o lume cruda in care nu ne pasa decat de noi.nu intoarcem capul,cu toate ca si o simpla privire il poate ajuta pe cel de langa noi.mergem ca niste cai,cu privirea inainte si nu ne pasa decat cum sa facem rost de mai multi bani.te felicit din suflet pentru tot ce ai facut si te consider o persoana puternica,in primul rand pentru ca ai putut vorbi despre ceea ce ti s-a intamplat si acum ajuti alte persoane sa depaseasca aceste momente cumplite,de nedescris,sfasietoare.eu nu am copii,dar ce este uimitor ca...ma cheama nicoleta (asemanator cu nicole) si cand discutam despre copii,le spuneam prietenilor ca-mi doresc o fetita pe care s-o cheme ema. ----------------

Buna Bianca! In primul si in primul rand vreau sa te felicit pentru tot ceea ce faci. Cat despre drama prin care ai trcut...Am citit tot ceea ce ai postat pe site si nu am putu sa nu ma intreb "Oare eu ce as fi facut? Oare eu cum as fi reactionat intr-un asemenea caz?" Esti foarte puternica si te felicit! Si e foarte important sa te bucuri de Luca si sa apreciezi fiecare zi data de la Dumnezeu. Fiecare moment e important, chiar si atunci cand face nazbatii :). Al meu cand face nazbatii, imi vine sa il mananc. Dar si cand e bolnavior...mi-as da si viata sa fie bine...Si la final ma gandesc ca cel mai bine e sa fie sanatos, restul nu mai conteaza... Si eu ma numesc tot Bianca, sunt din Brasov si am un ingeras de 1 an si 3 luni care se numeste Alexandru-Gabriel. E cel mai frumos, cel mai minunat dar al vietii mele,..e ingerul meu...e toata viata mea. L-am nascut cu 2,700 kg si 49 cm. Foarte mic. Tin minte ca eram pe masa, dupa ce am nascut, iar copilul meu nu se auzea. Nu a tipat, nu a plans, nu...nimic...M-am impacientat, m-am speriat, m-am ingrozit...Tot intrebam ce se intampla cu copilul meu si nimeni nu imi spunea nimc. Doctorul cu care am nascut era preocupat de mine, asa cum era si normal, iar in jurul baiatului meu roiau o gramada de oameni. Toti imi spuneau ca e totul in regula, dar pe copilul meu tot nu il auzeam...Si acum cand ma gandesc la momentul ala, nu-mi pot retine lacrimile. A fost cel mai "urat" moment din viata mea. Pana la urma mi-am auzit copilul plangand, usor, dar era un inceput...Mi l-a pus in brate si am simtit ca nimic nu mai conta in acel moment. EL era centrul universului meu. Apoi am inteles ca de fapt a avut cordonul ombilical in jurul gatului si asta a fost motivul pentru care nu a tipat cum fac altii...Dar lasa ca tipa acum si pentru atunci :)., ca tot mi-era teama ca nu o sa planga. Asta a fost primul moment de cosmar. Si au mai urmat...Icterul care m-a innebunit. Implinise deja o luna jumate si el nu mai trecea...Acum vreo doua luni ne-am speriat pentru ca desteapta de doctorita a lui ne-a spus ca e suspect de epilepsie pentru ca din cauza ca e foarte alintat si rasfatat, domnisorul meu se incordeaza si tremura de nervi si alte reactii din astea cu multi nervi daca indraznesti sa nu ii faci pe plac. Iti dai seama ce am simtit in momentul in care am auzit EPILEPSIE...De ce copilul meu? E prima intrebare care iti vine in cap. Si pana am reusit sa ajungem la un control, pentru ca si ala trebuie programat, am stat intr-un stres continuu. Finalul e ca baiatul meu e sanatos tun, dar mai are nevoie din cand in cand de cateva corectii, sfatul medicului :), ca sa i se mai taie din rasfat. In orice caz, ideea e ca mi-as da si viata pentru el. Nimic nu e mai important in viata asta pentru mine. Nu stiu daca a fost cel mai bun subiect cel pe care l-am abordat, dar si eu sunt tot mama de ingeras, chiar daca el e langa mine. Tot ingeras e si tot al meu e. Probabil ca dragostea asta materna ne face sa o cam luam razna :). Asadar...Din fericire pentru mine am un copil sanatos si cred ca asta e cel mai important in viata. Cred ca nimic in lumea asta nu inseamna atat de mult ca sanatatea copilului tau. Nici bogatiile, nici cariera exceptionala, nici prietenii si cu atat mai putin sanatatea ta. Cred ca cel mai dureros e cand tu, mama, esti sanatoasa, iar copilul iti e bolnav si tu nu poti face nimic pentru el. Sau...ma rog...mai nimic. Asa cum ti-am spus, eu ma incadrez in categoria mamelor fericite. Pana in acest moment copilul meu e sanatos si sper sa ne ajute Dumnezeu sa ramana asa pana la adanci batraneti. Dar, cu toate astea, nu pot ramane indiferenta la durerea celor din jurul meu. Am urmarit vineri seara teledonul organizat de Antena 1 si Fundatia "Mereu aproape". M-au impresionat pana la lacrimi dramele prin care trec acei oameni si mai ales acei copii...Din pacate situatia mea financiara nu imi permite sa ii ajut mai mult decat am facut-o, adica, cu un simplu sms, dar stateam si ma gandeam cat de schimbata ar fi lumea in care traim daca toti acei oameni bogati din top 300 Capital s-ar implica putin in povestile astea dramatice si din bogatiile lor ar da putin si celor care au cu adevarat nevoie. Dar cred ca asta e un vis frumos, iar OAMENII se ajuta tot cu OAMENI. In fine...Intamplarea face sa cunosc si eu o persoana aflata intr-un caz asemanator, o mama de inger...Ingerasul e o fetita de 6 ani din Brasov, bolnava de tetrapareza spastica...Cand am vazut-o prima data, nu mi-a venit sa cred...Nu mai cunoscusem pana la ea pe nimeni in aceeasi situatie...E INGROZITOR! Parintii au reusit sa adune banuti pentru o operatie in China care a costat 50.000 de euro, dar acum mai au nevoie de bani pentru a merge la o clinica de recuperare din Ucraina, unde o sedinta de tratament costa in jur de 3.500 de euro. Nu inseamna foarte mult, dar pentru niste oameni de rand inseamna imens. La oamenii care te-au ajutat o data, nu mai poti apela, iar pentru a aduna acea suma, 50.000 de euro, au ajutat multi. Ceea ce inseamna ca spatiul de miscare s-a restrans considerabil, motiv pentru care mi-am propus sa incerc si eu sa o ajut. Atat cat pot. Asadar apelez la bunavointa voastra, a OAMENILOR. Oricat de mic ar fi ajutorul, inseamna un inceput. Casa se face de la temelie, caramida cu caramida. Sunt convinsa ca OAMENII nu vor ramane indiferenti la acest mesaj. Mai ales ca suma nu e imensa. Va multumesc din suflet. Sarbatori fericite!

Nu stiu cum sa ancep.Sunt mama am doi copii.Mai bine spus am avut.Acum nu mai am decat fata,sufletul meu plange de 7 ani.dar nu mi-am mai gasit linistea.Baiatul meu Stefan-Ionut avea 20 de ani,era student anul 2 an Constanta intr-o dimineata mi-a spus sa-l trezesc mai devreme ca are o treaba.N-am sa-mi iert asta niciodata.L-am trezit a iesit pe usa s-a antors anapoi si mi-a spus''mama fi fara grija ma antorc repede nu-mi se antampla nimic.Si de atunci nu l-am mai vazut.Plange inima an mine si nu-mi gasesc linistea de 7 ani.baiatul meu a plecat pentru totdeauna.Pe drum a podus cineva accident si mi-a omorat baiatul.De cand am aflat de EMMA citesc zilnic mesajele si plang.Sunt alaturi de toate mamele care si-au pierdut copii.

Eu sunt matusa de inger.Nu stiu cat de mare este durerea cand pierzi un copil dar stiu cum poate fi cand pierzi un nepot pe care l-ai crescut si pentru care ai fost ca o mama.Eu eram confidenta,sora lui mai mare,prietena lui si il adoram.In iulie 2007 l-am pierdut dupa o suferinta de un an si sase luni.Diagnosticul a fost groaznic:leucemie.In cateva zile am albit complet,mergeam pe strada plangand,simt un gol imens in suflet si ori de cate ori pot,alerg in cimitir si plang pana la epuizare.Mi-e dor de el,imi lipseste optimismul lui,caldura lui,era raza mea de soare.Acelasi lucru simte fiica mea care il diviniza si era modelul ei in viata.Uneori vorbim in vis.De cand a plecat sarbatorile nu mai au nici un farmec si mereu vad acel scaun gol pe care trebuia sa fie el.Daca o matusa simte atata durere cum poate sa suporte o mama suferinta???????

Draga Bianca Au trecut cateva luni de la nasterea de cosmar .Abia acum sunt ceva mai in stare sa vorbesc despre asta .Am sa spun povestea mea care mi-a adus de doua ori numai tristete si durere:odata pentru ca bebe-boom a murit si a doaua oara pentru ca am fost pedepsita la serviciu pentru ca am vrut sa am un copil.dar sa incepem istorisirea. Am ramas gravida in octombrie 2007 dupa doua sarcini pierdute si fercirea mea a fost imensa .Imi doream enorm acest copil ,cu fiecare celula din corpul meu .A fost inceputul unei sarcini de cosmar care din start a debutat cu dureri, contractii, stari de rau si imposibilitatea de a manca mai nimic .Am mers la serviciu (lucrez intr-o institutie foarte puternica al carei nume nu-l dau pentru ca mi-e teama ca acest lucru sa nu se intoarca impotriva mea) si am comunicat directoarei mele ca sunt gravida si ca am probleme cu sarcina ,ca voi fi nevoita probabil sa merg mai des la medic si chiar sa o duc la termen stand acasa. Mi-a raspuns ca nu e nici o problema ca si ea a dus sarcina tot asa, mai mult prin spitale si sa merg sa ma ingrijesc.Zis si facut .A trebuit cu toate astea sa muncesc sambata ca sa pot lua recuperari si nu cele 2 zile platite acordate oricarei gravide pentru controale medicale asa cum scrie la carte. Medicul meu meu a decis ca sarcina e cu risc mare de avort si avand in vedere cele 2 pierderi dinainte trebuie sa stau la pat .Acesta a fost inceputul .cand am sunat sa anunt acest lucru sefa mea mi-a transmis rastit ca statul in medical o sa-mi aduca concedierea curand .Am cerut medicului o scrisoare medicala in care sa se confirme starea mea dar nimeni nu a vrut sa o vada si sa o ia in seama .In acest timp la fiecare suparare si stres copilul meu se rasucea in mine ingrozitor,contractiile continuau si nu dormeam noptile de frica .: si ca perd copilul si serviciul .Amenintarile au continuat ,bebe-boom se zbatea efectiv in burta mea .Eram hartuita si eu si sotul meu si amenintati ca voi fi prima pe lista concedierilor.Am incercat din rasputeri sa ignor toate astea si sa reusesc sa-l aduc pe lume pe bebe-boom dar era prea tarziu.De la atatea rasuciri in burtica cordonul s-a innodat,bietul bebe n-a mai putut respira si a murit cu 2 zile inaintea sa-l nasc .A urmat travaliul lung de 27 de ore si apoi agonia in care m-am zbatut sa nu ma rup in doua de durere, sa nu urlu ca un animal injunghiat, agonie din care inca nu pot sa ies. Cu toate astea m-am adunat si la sfarsitul concediului de materninate ,pe care am fost nevoita sa-l iau intreg pentru refacere fizica si psihica m-am intors la munca.La nici o luna am fost chemata de directorul regional sa -mi spuna ca am fost evaluata si ca nu mai corespund locului de munca actual si ca e posibil daca nu mi se oferi alt loc de munca in bucuresti sa fiu concediata. Aici vin si intreb cum e posibil ca o gravida sa fie hartuita asa ,cum a fost posilibil sa fiu evaluata in lipsa mea ,cum e posibil sa fiu blamata pentru ca am vrut sa am un copil? Cum poate o institutie stabili daca ai dreptul sau nu sa ai un copil si ca asta nu are importanta ,ca nu ai dreptul la un copil si la o viata de familie? Am nevoie disperata de un sfat ,de consiliere legala, de orice mi-ar da posibilitatea sa recastig drepurile ,dar nu si copilul pierdut. Am tacut pana acum pentru ca nu am crezut ca isi vor duce la indeplinire amenintarile dar nu mai pot suporta presiunile. Te rog ajuta-ma !Nimic nu-mi va aduce copilul inapoi dar se va face dreptate ,sper .

Ma numesc Dana Tomescu, sunt din Timisoara, si am 25 de ani. In 7 noiembrie 2008 am nascut prin operatie cezariana un baietel frumos si sanatos de aproape 3 kg, la 35 de saptamani de sarcina. Timp de 10 ore totul a fost Ok apoi starea lui David - Mihai (puiutul meu)s-a inrautatit din cauze necunoscute si la 12 ore de la nastere a decedat. Nu pot descrie in cuvinte durerea pe care o simt. Nu l-am tinut deloc in brate si nu m-au lasat sa il vad. L-am adus acasa si l-am inmormantat crestineste, atunci l-am vazut prima data. Era si este un ingeras. Si durerea cea mai mare este ca nimeni nu stie ce s-a intamplat. Toate analizele lui de sange au iesit bune si ale mele la fel. Era primul copil si il doream foarte mult. ----------------

Ma numesc Andreea si am 28 de ani.am un baietel de trei ani si jumatate,pe care il cresc singura,tatal lui ne-a parasit cand Rares era in burtica.Nu pot sa spun ca e usor,dar a fi mama e ....superb,uimitor...greu de descris....Nu pot sa spun ca inteleg cu adevarat prin ce trece o mama de inger,dar am si eu o durere in suflet,de zece ani si jumatate.mai am un baietel,se numeste Andrei,are acum zece ani si jumatate,si este adoptat.aveam optsprezece ani fara doua saptamani cand l-am nascut.nu-mi doream un copil la varsta aceea,dar s-a intamplat....e o poveste prea lunga si prea urata ....e greu de exprimat in cuvinte ce am si,tit cand mi-am tinut copilul in brate...bucurie,teama....confuzie,dar stiu ca l-am iubit si il iubesc.mama mea mi-a dat doua optiuni,sa-l dau spre adoptie sau sa-l pastrez si sa plec de acasa.adica,daca vroiam sa-l pastrez,trebuia sa plec,nu primeam nici un fel de ajutor...m-am simtit dintr-odata singura,obosita fizic si psihic,judecata,marginalizata...imi era cumplit de frica,imi iubeam copilul dar unde aveam sa ma duc cu el,cum sa-l cresc?asa ca ,constransa,impinsa de colo-colo,am facut un lucru cumplit,l-am dat spre adoptie.n-a trecut o zi de-atunci in care sa nu ma gandesc la ce am pierdut,ce pierd....gandul ca undeva,aproape de mine,copilul meu spune mama altei femei,ca poate nu i se va spune despre mine,ca poate nu voi reusi sa ajung la el,sa-l iau in brate,sa-i cer iertare...e cumplit!ce m-a durut si mai tare?ca mama mea nu a putut sau nu a vrut sa inteleaga ce era in sufletul meu,ca nu m-a intrebat macar o data daca imi iubesc copilul,daca vreau sa-l dau sau sa-l tin langa mine,ca de atunci,nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre asta,ca si cum nu s-a intamplat ,ca si cand Andrei nu exista!Dar el exista,astept ziua cand el va implini 18 ani,cand voi avea dreptul si sper sa am si curajul,sa-l caut!Pe voi,mamele de ingeri,nu pot decat sa va admir,sa fiu cu sufletul alaturi de voi,sa va doresc sa fiti in continuare puternice,sa invatati sa traiti cu durerea voastra,sa o folositi pentru a merge inainte,sa continuati sa va plangeti ingerii,dar sa nu uitati ca,tot pentru ei,sa si zambiti,sa visati si sa traiti!Multumesc ca m-ati ascultat1!

Draga Bianca,in primul rand vreau sa iti spun cu ceea mai mare sinceritate ca imi pare rau pentru pierderea ta si iti doresc tot binele din lume pentru tine si familia ta si sunt sigura ca acolo sus Emma este mandra de tine. Eu nu sunt mama de inger,dar in sufletul meu consider ca sunt.Am 28 de ani,la varsta de 18 ani am ramas gravida,din pacate familia mea nu a fost de acord cu sarcina mea,baiatul cu care ramasesem gravida nu era un om pe care sa te bazezi,cum a auzit ca sunt gravita mi-a zis ca nu este copilul lui si ca nu vrea sa isi asume responsibilitate atat de mare fiind atat de tanar si a plecat. Parintii mei cand au auzit nici nu au vrut sa ma asculte si mi-au zis sa fac avort,nu vroiam deja simteam ca face parte din mine copilasul nu puteam sa fac avort,il iubam cu toate ca sarcina nu era mare,avem doar o lun cand a aflat familia.Intr-un final le-am spus ca nu fac avort si ca nu au ce sa faca ca sunt majora. Am crezut ca am reusit sa ii conving si sa ma inteleaga,dar nu a fost asa,intr-o buna zi tatal meu mi-a zis sa mergem la un control,nu stiam de fapt ce avea in gand,am crezut ca el a inceput sa il interesze.Am ajuns la o clinica particula unde el imi programase avortul,nu stiam nimic,am ajuns in salon si in momentul ala doctorul m-a intrebat daca sunt majora,si nu intelegem sensul intrebarii.I-am zis ca sunt majora si m-a intrebat cat de mare este sarcina,eu stiam dupa calculele mele ca am 2 luni jumate,dupa care doctorul la randul lui m-a intrebat de ce m-am hotarat sa fac avort la o sarcina destul de maricica.Atunci am inteles de ce ma adusese tatal meu acolo,parca imi taiase cineva picioarele.Am incercat sa fiu puternica si i-am zis doctorului ca eu nu stiam nimic despre avort si ca eu venisem doar ptr un control.Mi-a facut doctorul o ecografie si in timpul ecografiei doctorul mi-a zis ca,chiar daca as fi vrut sa fac avort nu as fi putut ca sarcina de fapt este de 3 luni jumate.Am iesit din cabinetul doctorului si i-am dat vestea tatalui meu.Am crezut ca va exploda de nervi.Stia ca nu are de ales.Tot parcursul sarcinii m-am simtit foarte bine fizic.A venit momentul mult asteptat,nasterea.Nu a fost grea deloc,cum am ajuns la spital in jum de ora am nascut. Am facut un baietel superb,mancacios,sanatos.Prima vizita in spital am avut-o de la mama si sincer a fost ceea mai urata zi.In ziua aia mi-a zis ca trebuie sa imi dau copilul spre adoptie,am inceput sa plang,sa urlu,sa incerc sa inteleg de ce proprii mei parinti imi fac lucrul asta,si mi-au dat de ales familia sau copilul.Nu am avut ce face,nu aveam unde sa ma duc,nu aveam ajutor din partea nimanui,nu aveam servici,le era rusine cu propriul lor copil,intr-un final am facut actele pentru copil. Nici in ziua de azi nu mai vorbesc cu parintii mei,nu pot sa-i iert pentru ce mi-au facut.Mi-am tinut copilul in brate,l-am alaptat,i-am cantat si totul s-a terminat intr-o saptamana.Nu ma voi ierta nici in ziua de azi ca nu am luptat intr-un fel sau altul pentru copilul meu,pentru Cristi. Cum as putea sa imi iert parintii pentru ce mi-au facut? Si cel mai rau este ca acum nu mai pot sa am copii ca a trebuit sa imi scoata uterul. Nu stiu unde imi este baiatul,cum arata acum,daca este bine,daca este fericit langa noua lui familie,daca il iubesc cum il iubesc eu. Le doresc tuturor mamicilor de ingeri multa putere si sanatate si tie Bianca pentru organizatia care ai infiintat-o. Cu multa dragoste si multumiri Gabriele ----------------

draga bianca regret din suflet ce ai patit,stiu prin ce ai trecut....am patit o si eu la 19 ani,eram insarcinata aproape in 7 luni,ma simteam tare rau,adica aveam o stare proasta simteam ca ceva nu e in regula.am mers la control iar doctora a ramas uimita in timpul controlului a zis:"ma da copilul asta nu mai creste?"a zis k nu e dezvolat.ecograful nu mergea in spital si am mers la alt spital.doctora mea era la polizu iar ea m a trimis la cfr,eram singura,m am dus spre spital am ajuns la ecograf si nu voi uita niciodata seara aceea.in timpul ecografiei doctora mi a zis direct:DOAMNA E MORT!E MORT!NU I BATE INIMA,E MORT!in felul asta mi a zis de am zis ca o sa cada cerul pe mine,altceva nimic m am imbracat si am plecat....in ce directie trebuia sa o iau nici nu stiam,am patit ca tine am mers pe strazi plangand am luat tramvaiul spre casa dar in directia opusa am mers pana la capatul celalat,am ajuns acasa soacra mea cum ma asteptam:ce sa i faci..asta e lasa k faci tu altii,l-am sunat pe sotul meu a venit acasa,dimineata ne am dus la spital impreuna cu mama mea am zis sa mergem la cfr de acolo m au dat afara din spital a zis ca daca patesc ceva ce se intampla cu sitalul lor si au tipat la mine ffff tare m am dus la polizu acolo m au internat analize......dupa 2 zile mi a dat pastila sa imi provoace nasterea,m am chinui f tare de la ora 22:00 pana la 7 dimineata.nu iti poti imagina ce era in sufletul meu ca laga mine era o femeie la vreo 40 de ani care a nascut si cand i am auzit copilasul am izbucnit in plans ca stiam k si al meu va iesi dar nu i voi auzi glasul imediat a iesit si ingerasul meu dar nu am avut puterea sa l vad era micut nu se dezvoltase era mort de aproape o saptamana deja cordonul ombilical era in putrefactie am vrut sa l vad dar toata lumea a zis sa nu ma uit ca e mai bine ca astfel toata viata voi avea imaginea asta cu el...l-am intrebat pe doctor macar sa mi zica ce era....baietel...parca m a durut mai tare...m am inchis in mine si nu vroiam sa mai vad pe nimeni.....au trecut 4 ani se fac acum pe 21 noiembrie dar tot sunt afectata cand ma gandesc ca acum as fi avut un baietel de 4 anisori,doctorii nu mi au dat nici o explicatie.....suntem o romania,o tara de tot......acum imi doresc f tare un copil dar mi e frica sa nu se intample la fel mai ales ca de atunci de la un control al doctorei mele m am trezit cu o rana fff mare pe col care trebuie sa o cauterizez cat mai curand.te pup ai grija de tine si multa sanatate ----------------

draga BIANCA am reusit sa imi pun si eu povestea mea acolo la povesti despre ingerasi, am REUSIT sa ma alatur voua datorita TIE si a intregii echipe. tin sa va MULTUMESC din suflet pentru ajutorul si timpul acordat. datorita voua nu mai sunt singura, va am pe voi, MAMICILE DE INGERASI, acum ma simnt mai bine facand acest lucru. nu as fii reusit fara voi. esti un inger pe pamant, nu am cuvinte , ceea ce face_ti voi este de admirat si de apreciat. micuta ta EMMA ti_a dat puterea care o ai , sa ajuti pe celelante mame sa treaca mai usor peste toata durerea ce o purtam in suflet. eu cred ca acelasi lucru face si ea acolo sus ca si tine, ajuta pe ceilanti ingerasi sa treaca si ei de durerea care o au , pentru faptul ca nu sunt alaturi de parinii lor.ea la fel ca si MAMA face acelasi lucru. ei ne vad de acolo de sus cum ii plangem si le ducem dorul si de aceea si ei sufera , si acolo este EMMA, ajutandui pe toti ingerasii sa accepte mai usor durerea si sa_i faca fericiti. ii multumesc lui dumnezeu, BIANCA, pentru ca existi. va pup pe toti si inca odata MULTUMESC ----------------

Anul trecut pe 28 iulie Bogdan pleca impreuna cu alti 15 prieteni la mare, cu motocicletele. La iesirea din comuna Castelu, a avut loc accidentul. Am fost sunata la telefon si mi s-a spus "Bogdan a murit". Mai departe nu mai stiu ce s-a intamplat, nu stiu cum am ajuns in Constanta, nu stiu cum m-am intors, au trecut 2-3 zile din care nu-mi amintesc multe lucruri. Si m-am trezit brusc, fara Bogdan, singurul meu copil, prietenul meu, bucuria vietii mele, copilul pentru care am infruntat in urma cu 10 ani, o cumplita boala - cancer, copilul care a dat un sens vietii mele. Am ramas fara el, am ramas fara sperante, fara viitor, fara dorinta de a ma trezi in fiecare dimineata, am ramas fara nimic. Traiesc, pentru ca nu am incotro si deocamdata, am un tel - sa-i fac dreptate. Bogdan avea 22 de ani, isi daduse pe 10 iulie licenta in informatica, era o bucurie de copil. Sper ca de acolo de unde e sa ma indrume sa-i pot face dreptate......atat mi-a mai ramas.....

buna !nu cred ca sunt in masura sa,ti dau un sfat dar si eu am 5 sarcini oprite in evolutie oricum te sfatuiesc sa mergi la fundeni la dr uscatescu si sa te investigheze dumneaiei ca mie mi sa pus un diagnostic de la dinsa care imi oprea sarcinile si am facut tratament si sunt gravida in 5 saptamani

Draga Bianca, am incercat sa imi imaginez ce simti, insa nu am reusit...Mi-e teama sa nu spun ceva gresit insa as vrea sa stii ca nu doar o data m-am gandit la tine si la fetita ta. Pentru ca orice ar spune unii, ei, ele, ingerasii nu sunt "sarcini pierdute", ci sunt adevarate fiinte si imi permit sa vb la prezent pentru ca vor trai mereu prin dragostea si puterea parintilor. Daca a fost ceva "deplasat" imi cer iertare, nu a fost cu intentie... ----------------

sa stiti ca e FOARTE necesar sa fie psihologi in maternitati pentru ca eu aveam mare nevoie cat am stat in spital cu copilasul meu, pe care l-am pierdut din pacate/nu te baga nimeni in seama/ te simti singura/ ----------------