Vlad Andrei 20.02.2012

Povestea ingerasului nostru a inceput cu mult timp inainte sa ma gandesc ca voi mai avea un copil...
Ma numesc Mihaela si am 26 de ani. Nu de mult am divortat de tatal fetitei mele si puteam sa jur ca nu ma voi mai casatori si nici ca voi mai avea inca un bebe. La cateva luni dupa divort l-am intalnit pe actualul meu sot. Din cauza distantei ne-am mutat impreuna repede...zicea ca nu va putea sa mai doarma fara fetita mea de 3 ani, pe nume Maria Miruna. O iubeste ingrozitor de mult, cum nici nu speram vreodata si Miruna ii spune tata inca de asta vara... La 3 luni de cand ne-am vazut intaia oara mi-a intarziat menstruatia...eram stupefiati. Foloseam anticonceptionale locale si chiar ne feream de o sarcina...mai ales eu, care nu vroiam sa imi mai cresc un copil fara tata. Fusese o alarma falsa, dar stiam deja ce vom avea de facut daca avea sa se intample cu adevarat: avort! Luna urmatoare menstruatia inceta sa apara...banuiam ca tot despre o dereglare este vorba. Dar curand au inceput sa se simta primele semne de sarcina asa ca am facut un test...a iesit pozitiv. Iubitul meu era in culmea fericirii dar eu eram ingrijorata ca poate nu e cel mai bun lucru sa pastrez acest copil. Cand i-am spus ca as vrea sa nu fiu insarcinata mi-a raspuns ca e doar decizia mea, doar ca eu nu aveam puterea sa trec printr-un avort, nu as fi putut sa imi omor cu buna stiinta pruncul din mine. Dupa primele greturi i-am zis iubitului meu ca ne vom creste impreuna si cel de-al doilea copilas; pe Miruna o considera de la inceputul relatiei, fetita lui.
Ne bucuram impreuna de miracolul ce crestea la mine in burtica si eram in culmea fericirii cand se mai implinea cate o saptamana. Imi faceam constiincioasa analizele si imi luam vitaminele in fiecare dimineata. Iubitul meu ma menaja si ma incuraja mereu, ii simteam iubirea si aprecierea mai mult ca niciodata, cu toate ca eu eram un pachet de nervi. Nu aveam bani de ecografii lunare sau de morfologii, speram ca este totul in regula si ne consolam ca de fiecare data mie imi iesau ok toate analizele. La prima ecografie nu m-a putut insotii, dar au fost alaturi de mine mama si fetita mea. M-am linistit cand medicul mi-a spus ca bebe este in regula si mi-a fost indiferent cand a presupus ca voi mai avea o fetita, noi dorindu-ne mult un baietel...
Timpul trecea greu pentru mine, eram atat de nerebdatoare sa imi tin puiutul in brate! si iubitul meu, cata rabdare a avut sa creasca putin bebe ca sa il poata macar auzi cum misca in burtica! Stateau seara, si el si fetita mea, cu urechile lipite de burtica si vorbeau cu bebe...ii spuneau Cleo.
Am hotarat sa ne casatorim. Asa ca am inceput pregatirile si totodata a inceput si stresul. Am trecut relativ usor prin toate pt ca am primit ajutor de la toti cei apropiati. A venit si ziua mult asteptata:14 feb 2012!!! Ne-am prezentat emotionati in fata oficiantului starii civile. Am spus amandoi DA si dupa ce ne-am semnat bebe a dat din picioare... Si petrecerea a fost una reusita si deloc obositoare pt mine sau pt bebe... A doua zi bebe s-a trezit ca de obicei cand a sunat telefonul. A fost activ si chiar eram fericita alaturi de sotul meu. A treia zi cand a sunat telefonul la 6:00 l-am simtit pe bebe foarte bine si chiar m-am mirat ca acum dadea si din maini si din pcioare cu o forta pe care nu o mai simtisem pana atunci. Am plecat la cumparaturi in ziua aceea si am cumparat o pereche de botosei de bebe drept cadou de valentne's pt sotul meu iar seara, ajunsa acasa m-am intins si asteptam sa imi simt odorul de fetita din burtica...nimic... In ziua urmatoare am stat cu atentia sporita pe burtica...nimic, nicio miscare... parca a mea fetita era sparata pe mine ca ma plimbasem cam multicel in ziua precedenta... A venit si ziua de sambata...am plecat spre casa parintilor mei sa o luam inapoi acasa pe Miruna care statuse acolo inca de dupa actele noastre. Pe drum i-am spus sotului meu ca imi e teama ca s-a intamplat ceva cu Cleutza nostra pt ca nu am mai simtit-o miscand inca de joi dimineata. El mi-a zambit ingrijorat si mi-a spus ca e doar mai puturoasa zilele astea..."doar nu o sa ni se intample tocmai noua..."
Am vb si cu mama mea si ramasese hotarat ca luni sa merg la un control, dar nu am mai apucat... Duminica dimineata am vazut primele pete de sange pe lenjeria intima. Ne-am imbracat grabiti si am fugit la urgenta. Initial mi-au spus sa nu ma ingrijorez, apoi mi-au pus un mic aparat pe burta sa ii asulte inima puiutului...Nimic! Mi-au spus ca poate din cauza grasimii nu se aude... Deja nu mai credeam si presimteam ca ma apropii de o prapastie. In drum spre ecograf i-am zambit sotului meu.
M-am intins cuminte iar d-na doctor a inceput ecografia... Nu putam vedea mai nimic in afara de conturul capsorului... Cand i-am vazut ochii mirati si l-a chemat pe colegul dansei mi-am dat seama... Lacrimile erau prea putine. As fi vrut sa strig ca nu poate fi adevarat. Apoi m-au luat la intrebari: am facut eco? le-am raspuns ca da... Dar morfologia? Le-am spus ca nu mi-am permis nici macar una...
Nu mai stiu ce s-a intamplat si ce mi-au mai spus, nu mai auzeam si nu mai simteam nimic. M-au pus sa mai astept pe hol, eu plangeam intr-una... Nu stiu cum am ajuns inapoi in urgenta si l-am reintalnit pe sotul meu. Cuvintele erau de prisos. Plangeam imbratisati ca doi copii si acum constientizam si durerea lui... Urma sa fie primul lui nascut... Primul lui copilas... Trebuia sa fie tata cu adevarat si sa se bucure de dragalasenia unui nou nascut, a unui bebelus... Acum toate astea erau vise neindeplinite...
Cand la recomandarile asistentei l-am trimis sa imi cumpere vata i-am vazut fata...era distrus, abia il mai recunosteam...niciodata nu il vazusem asa, apoi l-am auzit dupa ce a iesit din spital...urla!!! Atunci m-a durut si mai tare...
M-au internat. Nu aveam nimic pregatit, nici papuci, nici macar servetele sa imi sterg lacrimile... Ajunsi in salon am inceput sa ne linistim si sa punem cap la cap ceea ce ni se spusese. S-a presupus ca bebe ar avea o malformatie si de aici si decesul. Dar facusem un eco! Degeaba, nu facusem morfologia! Ne simteam vinovati ca nu ne-am permis financiar sa face si acea analiza, dar era deja prea tarziu. Ni s-a explicat ce se va intampla, urma sa mi se induca starea de travalui si in urma contractiilor sa imi expulzez bebelusul mort, iar finalul era un chiuretaj.
Durerea fizica ce am simtit-o in noaptea de 19 spre 20 feb era infima cu cea care o resimteam adanc in inima. Macar acum aveam un motiv sa tip, puteam invinovati durerea ce se resimtea in urma contractiilor. Asteptam sa se termine cosmarul ca sa vad daca nu cumva este doar un vis.
Contractiile erau dureroase si parca interminabile, doar ca puiutul meu nu vroia sa isi paraseasca micul culcus in care era protejat, si sincer nici eu nu imi doream. Vroiam sa il pot pastra in mine, sa stiu ca este acolo, protejat de toate relele.
Tot personalul medical care se invartea pe langa mine ma priveau ciudat. nu intelegeam de ce...Apoi mi-am adus aminte de o discutie intre doua fete cu privire la geamurile inchise din saloane... le demontasera manerele...au avut candva un caz in care mama s-a aruncat de la etajul 7.
Abia pe la 3:50 s-a terminat cosmarul. Mi-am simtit puiutul alunecand in jos. Atunci s-a oprit tot, si durere fizica si lacrimi... parca si timpul statea in loc. Imi doream sa ma ridic si sa il iau in brate, sa il sarut si sa nu ii mai dau niciodata drumul de la piept... dar am fost o lasa, m-am temut sa nu fiu privita ca o nebuna si sa fiu trimisa la un spital de nebuni.
A venit un medic si l-a scos complet i-ar eu l-am intrebat: "fetita, nu-i asa?" "Nu" imi raspunde, "e baietel!" S-a sfarsit lumea pt mine! imi dorisem atat de mult un fratior pt Miruna...
Mi l-au luat inainte sa il vad, i-am zarit doar spatele mic si capsorul firav. Mi-as fi dat viata atunci doar baietelul meu sa traiasca. L-au cantarit, 900 de grame. Uimita de greutatea ingerasului meu o asistenta m-a intrebat in timp ce d-na doctor ma chiureta : "cate saptamani aveai?" 25!!! M-a privit cu mila si a plecat.
Vroiam sa imi sun sotul si sa ii spun ca s-a terminat...visul nostru frumos se incheiase!
Urmatoarele 2 zile am ramas in spital pt tratament. Copilasul nostru a fost trimis la necropsie dar nu s-a aflat cauza decesului deoarece era in stare avansata de descompunere, mi-au spus. Apoi l-au dus la crematoriu si l-au incinerat. Imi spusesera ca asta e procedura. Mi-a trecut prin cap sa il iau acasa si sa il inmormantez dar mi-am adus aminte de urletele sfasietoare ale sotului meu si mi-am zis ca macar el sa nu il vada asa, poate durerea ar fi mai mica.
Nu imi mai zicea nimeni nimic, oricat de mult ii rugam sa imi spuna ce s-a intamplat... dadeau din umeri. Ma resemnasem cu gandul ca nu voi afla niciodata ce anume ii curmase viata ingerasului nostru.
Abia in ziua externarii am inteles ce anume zbuciumase multa lume... Pe fisa de iesire din spital statea scris negru pe alb : CORDON OMBILICAL INNODAT!!!!!!!
Acum as vrea macar sa stiu ca nu l-a durut, ca nu a suferit...macar el sa nu fi simtit durere, pt ca noi acum in loc sa ii cumparam lumanare pt botez cumparam candele ca sa avem la ce plange... pt ca nu ne-a ramas nimic, nimic, decat lacrimile!


Odihneste-te in pace ingerasul nostru iubit! Mami si tati te iubesc si nu te vor uita niciodata! Intr-o zi ne vom intalni si mami iti promite ca te va lua in brate si nu iti va mai da drumul niciodata!

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"