Vlad Stefan 24.10.2011-04.11.2011
In primul rand vreau sa felicit initiativa Biancai Brad de a infiinta organizatia E.M.M.A., locul unde "mamele de ingeri", cum frumos am fost numite cele care avem copilasii in cer alaturi de Dumnezeu si nu langa noi pe Pamant, putem impartasi durerea de a nu avea langa noi copilasul pe care l-am asteptat atat de mult si care era centrul noii noastre vieti, dar care nu mai este, lasandu-ne bratele goale si sufletul pustiu. Povestea pe care vreau sa o impartasesc cu mamele de ingeri de pe acest forum, incepe in luna februarie 2011, cand am realizat ca as-i putea fi insarcinata, ca viata mea este pe punctul de a se schimba radical........... o noua fiinta prinsese viata inauntrul meu si eu eram responsabila pentru ea. La inceput nu puteam crede ca eu eram in stare sa ceez o noua viata, dar incet,incet acest lucru a devenit o realitate in momentul in care luandu-ne inima in dinti ( eu si sotul meu, Cristi ) am cumparat un test de sarcina, pe care l-am facut exact inainte de a pleca la un interviu pentru un loc de munca ( eu eram in somaj ). Tremurand, am facut testul si cu mari emotii am luat testul in mana si am asteptat verdictul ........... urma sa fiu mama..... era o emotie pe care nu o mai traisem, imi tremmurau picioarele, mainile, sufletul si nu stiam cum sa reactionez, eram si bucuroasa si ingrijorata....... voi putea face fata, voi fi in stare sa fiu mama, dar bucuria a fost mai mare si mi-am spus ca Dumnezeu ne-a dat acest copil in dar, noi nu planificasem nimic, nu ne gandisem la un copil in acel moment, dat oricum era dorit si deja il iubeam. Tremurand, am coborat din casa, pentru ca trebuia sa plec la interviu, Cristi ma stepta in masina, si fara a spune nici un cuvant ( nu eram in stare ) i-am intins testul si a tras el singur concluzia.......... urma sa fie tata. Eram emotionati, speriati, bucurosi, un amalgam de sentimente pe care nu le mai traisem dar care dadeau senzatii foarte placute. Nu ma mai interesa interviul.......... nu putem crede ca voi fi mama, ca o viata crestea inauntrul meu.
Urmatoarele etape ale noii noastre vieti au fost anuntarea familiei si a prietenilor si apoi a cunostiintelor, de fericitul eveniment. Toata lumea s-a bucurat nespus de mult pentru noi, emotiile familiei erau mari , ne gandeam cum va fi, ce schimbari vor avea loc in viata noastra, si am inceput firesc cu anuntarea medicului de familie care este si nasa noastra si acum nasa de botez a ingerasului nostru. S-a bucurat foarte mult, si m-a trimis imediat sa imi fac analizele prenatale care le face orice femeie insarcinata, si m-a trimis la un specialist care sa imi urmareasca sarcina. Analizele au iesit bune, nu erau probleme, tensiunea era buna, nu aveam glicemia mare, iar ecografia facuta de medicul ginecolog nu a aratat nici o problema ci doar a confirnat ceea ce mi-au spus cele trei teste de sarcina pe care le facusem , bebelusul meu deja era maricel, avea sase saptamani si crestea la caldurica in burtica lui mami. Au urmat saptamani de emotii in care urmaream transformarile prin care treceam si eu si bebelusul meu, stari de rau datorate raului specific primelor luni de sarcina, dar si faptului ca nu puteam manca nimic, beam doar apa si mancam rosii cu cas, atat putem,sa mananc. Incet, incet, am inceput sa mananc si alte alimente, dar doar ce nu imi facea rau, au urmat alte ecografii, triplul test si in luna iunie, la 24 de saptamani, am facut morfologia fetala la un specialist recunoscut in domeniu, care ne-a asigurat ca bebelusul nostru este bine, nu sunt probleme si ne-a spus ca este baietel. Eram extrem de bucurosi ca avem un baietel sanatos, fara probleme, care urma sa se nasca pe 23 octombrie. Habar nu aveam ca baietelul pe cate hotarasem ca il va chema Vlad, era foarte bolnav si nu avea nici o sansa de supravietuire, era harazit dinainte de a se naste sa fie un ingeras, sa stea cu noi foarte putin, sa fim parinti doar o clipa. Au urmat luni de pregatiri, am continuat sa fac controale periodice, la care nu s-au semnalat nici un fel de probleme, nu ma simteam rau, nu luasem prea mult in greutate, totul era aparent bine, spun aparent pentru ca de fapt copilasul meu era foarte bolnav, dar noi nu stiam nimic, poate asa a trebuit sa fie. Am inceput sa pregatim totul pentru venirea pe lume a lui Vladut : hainute, patut, cosulet peentru masina si cel mai important, planificarea nasterii cu doctorita care ,mi-a urmarit sarcina, hotarasem sa nasc natural, cand vrea Vladut, dar daca treceam de data de 23 octombrie, pe 24 faceam cezariana. Asa s-a si intamplat, pe 24 dimineata am plecat la 7.30 la spital cu cele doua bunici ale lui Vladut si cu sotul meu si tatal meu era si el acolo si mi-a urat toate cele bune si am intrat in spital. Au urmat trei ore in care mi-au facut internarea, analize ( electrocardiograma, analize de sange, viteza de coagulare a sangelui, test pentru reactia la antibiotice si la substanta cu care se face anestezia ) care au iesit bine, pregatirea pentru operatie, discutia cu anestezistul pentru a sti ce are de facut. M-au dus la sala de operatie, m-au pregatit la ora 11 si la 11 si 15 minute, a venit pe lume iubirea mea mica – Vlad Stefan - , care din prima clipa a avut de suferit. Copilasul meu a inghitit lichid amniotic iar neonatologa nu l-a putut aspira cum trebuie pe motiv ca are gurita mica, si au chinuit bebelusul cu sonda de aspiratie, pentru ca in cele din urma sa ii dea nota 7 la nastere si sa stabileasca ca are gura mica si apoi o serie de alte aberatii. Prima zi a trecut cu bine pentru mine, o refacerea normala de la terapie intensiva, credeam ca bebelusul pe care il adusesem pe lume este bine, inafara de faptul ca nu l-au putut aspira. Au fost singurele ore fericite din saptamanile care au urmat, marti seara, pe 25 a inceput cosmarul : neonatologa a venit la mine in salon si a inceput sa imi spuna in termeni medicali ca bebelusul meu are multe probleme : are gurita mica si prin urmare a tras concluzia impreuna cu nu stiu ce specialisti ca are sindromul Pierre- Robens , nu poate manca din aceeasi cauza, si nici nu iese afara cu scaun si prin urmare poate face complicatii care sa ii perforeze intestinul. Eu eram disperata, nu intelegeam nimic, m-am dus la el la terapie intensiva si a continuat cu explicatiile ei aberatiile ei fara rost, m-a pus sa ii dau sa suga pentru a demonstra ca nu se poate hrani singur, nu mai stiam ce sa cred, momentul frumos care trebuia sa fie nasterea copilului meu se transforma in cosmar, eram singura si nu stiam ce sa fac, faptul ca eram oparata si abia ma taraiam prin saloane si pe corridor nu mai conta, l-am sunat pe sotul meu si i-am povestit ceea ce imi spusese doctorita, de fapt eram bulversata si nu mai stiam ce sa cred, eram in stare de soc.
Adoua zi dimineata, s-a hotarat transferul copilasului meu de nici 48 de ore cu o salvare Smurd la Spitalul de copii Sfanta Maria din Iasi, dupa ce m-au pus sa semnez o hartie prin care eram de accord cu transportul si ca imi asumam eu riscurile pentru o eventuala problema medicala care ar fi survenit pe drum. Am urmarit cum copilasul meu pleaca fara mine cu salvarea , intr-un incubator, plin de ace si tuburi, si am ramas cu sufletul imdurerat si plina de indoieli si cu o stare de confuzie totala, dependenta de telefon.
Am sunat mereu pe mama mea, pe soacra mea si pe sotul meu care erau cu el la Iasi, la spital si asteptau rezultatul analizelor si examinarilor specialistilor. Ziua de miercuri si de joi au trecut foare greu, mai mereu la telefon, I se faceau toate analizele posibile, pentru a vedea ce probleme are bebelusul, nu era nici o problema din cele cu care venise de la spitalul de la Vaslui, ajungand doctorii sa se intrebe de ce l-au trimis. Au decoperit ca bebelusul de 4 zile putea face o infectie la intestinul gros pentru ca el fusese hranit cu sonda dar nu iesise cu scaun si atunci ce trebuia eliminat ramasese in intestine si risca sa perforeze peretii intestinului si sa apara complicatii. Au chemat si un genetician, care a infirmat ca ar avea sindromul Pierre- Robens, si s-au hotart sa ii faca o ecografie la inima.
Soacra mea ramasese cu Vladut la spital, pentru ca eu eram operata si nu puteam sta cu el, eram disperata ca nu sunt langa el, vorbeam la telefon continuu, faceam tot felul de scenarii, care mai de care mai sumbre dar nici unul care sa se aproprie de cruda realitate care ne astepta. Vineri dimineata doctorita mi-a facut externarea si am plecat acasa, eu eram bine, operatia era bine, dar nu conta, copilasul meu nu era cu mine, nu l-am adus acasa dela maternitate, dar ma incurajam singura ca totul o sa fie bine. In acea zi de vineri sotul meu s-a dus la spital impreuna cu nasa noastra si nasa de botez a lui Vlad-Stefan si la sugestia unui preot de la spital l-au botezat, fara ca mie sa imi spuna exact ce fac, mi-au spus ca fac jumatate de botez pentru ca daca se roaga atata lume pentru el trebuie sa fie botezat. Deja stiau ca sunt mari probleme cu inimioara lui, dar nu se stia exact ce anume si luni dimineata trebuiau sa ii faca alte analize amanuntite la inima. Sambata si duminica am fost la Iasi la spital, am stat cateva ore cu ingerasul meu, atunci l-am vazut mai bine, l-am mangaiat, am vorbit cu el, era totusi greu, il lasam acolo si eu ma intorceam acasa fara el. Duminica am aflat ca l-au botezat, iar eu nu am stiut ca bebelusul meu era botezat, am suferit enorm, m-am simtit tradata, parca eu nu contam, era copilul meu, il purtasem noua luni in burta si acum eram exclusa din viata lui, a fost cumplit, dar m-am consolat ca asa era mai bine pentru el, desi nu i-am iertat ca nu mi-au spus. Luni am plecat la Iasi pentru a ramane la spital cu Valdut, dar nu am putut atunci seara si am ramas marti dimineata, s-a confirmat diagnosticul de malformatie cardiac complexa – trunchi arterial comun. El avea si problema de la burtica pentru care vinovat era personalul medical de la spitalul din Vaslui care nu a stiut sa ii puna copilului un supozitor pentru ca era constipat, apoi problema grava de la inima inrautatea starea lui generala. Am ramas singura cu el in spital, terminat, nestiind ce sa fac, abia miscandu-ma, cu burta in mana, ma foiam de colo –colo, Ingrijorata cand Vladut se simtea rau, a venit geneticianul, ca sa ii ia sange pentru ai face cariotipul ( pentru a stabili daca are ceva genetic) dar starea lui a devenit rea si au trebuit sa ii administreze un tratament pentru cresterea pulsului care scazuse si el devenise albastru, cyanotic, nu avea nici saturatia normala a oxigenului in sange. Inimioara lui face effort sa lucreze in situatia in care era grav bolnava, sangele oxigenat era amestecat cu cel neoxigenat si organele lui nu erau oxignate cum trebuie iar el avea un tub de oxygen cu ajutorul caruia respira, pentru a nu forta inima. Initial fusese la un incubator, dar acum era intr-un patut normal dar avea perfuzie, pentru ca nu putea manca singur, efortul era prea mare pentru inimioara lui. A urmat o zi de cosmar, in care am alergat la asiatente cum vedeam ca ceva era in neregula cu Vladut, ele veneau imediat, incercau sa rezolve problema cum se putea, dar copilul meu déjà avea perfuzie pentru a se hrani, facea antibiotice pentru problema de la burtica, precum si alte tratamente, dar si calmante pentru a dormi si a nu fi agitat, lucru care iar fi facut rau si ii forta inima. Stateam cu ochii pe monitorul la care era conectat, si ii schimbam senzorul monitorului pe care il avea prins cu un fel de cleste ba de picior , ba de manuta, si il strangea, sigur il durea, dar el nu spunea nimic, nici macar nu plangea, nu mai avea putere, oricum copilasul meu a plans foarte putin, eu l-am auzit doar de doua ori, cand s-a nascut si apoi odata in spital cand probabil se simtea rau. L-am ridicat putin de pe pat, statea intr-o singura pozitie si m-am gandit ca ii face bine sa il legan putin, atat am putut sa imi legan copilasul. Tot ce am putut face si eu din ce face o mamica a fost sa –l schimb de scutec de cateva ori, eram fericita ca il vad acum imbracat ca un copilas normal, imi era drag sa ma uit la el, sa- vad cum se uita la mine cu ochisorii lui mari care erau tot mai tristi si care parca spuneau “nu mai rezist, ajuta-ma sa scap de suferinta, nu mai vreau sa ma intepe, ma doare”, avea o venula la piciorus si o branula la manuta, apoi miercuri i-a fost iar rau, nu mai putea respire sigur, l-au intubat, si respira prin tubul acela care practic il tinea in viata, era groaznic s ail vad cu tubul acela in gurita, cu perfuzia pentru a-l hrani, cu venula pusa pe o atela la piciorus, cu senzorul prins de manuta, cu o sonda in nasuc, era infiorator cum o fiinta de 53 de cm.era atat de chinuita, il aspirau in nasuc de cateva ori pe zi sip e noapte pentru a putea respira bine, iar el nu mai suporta deloc aspiratorul acela , se vedea pe fatuca lui ca sufera. Si parca nu era de ajuns ii faceau calmante, somnifere pentru al adormi si a nu se agita, intra in convulsii si era rau pentru el. In ultima lui noapte i-au scazut bataile inimii si a trebuit sa ii faca un calmant sa-l adoarma, l-au invelit cu o patura electrica. Am dormit totusi pentru ca eram franta de oboseala, nu dormisem in noptile de dupa operatie aproape deloc bine, si acum el a fost linistit, credeam ca e mai bine. Adoua zi sotul meu si soacra mea tebuiau sa vina sa vorbeasca cu specialistul care il consultase, doctorul care era seful de sectie la Terapie Acuta , dr. Cristogel, care a facut tot ce a putut pentru ingerasul meu, cum ma vedea imi spunea ca am grija de mine ( probabil stia ca puiul meu nu are scapare), a spus ca este mai bine si pot sa ii dau lapte de la san, prin urmare m-am stors de 15 ml. de lapte pe care ingerasul meu l-a mancat la ora 10, ultima lui masa, apoi s-a declansat iadul pentru mine. Familia mea venise sa vorbeasca cu profesorul care se ocupase ca cazul lui sis a cerem documentatia pentru un transfer la Targu Mures la spitalul de acolo, dar din ce am inteles atunci, plina de resentimente pentru niste medici care refuza sa dea o sansa la viata tuturor : au refuzat cazul copilasului meu pentru ca nu era stabil hemodynamic, adica nu respira singur, si atunci am inteles ca iubirea mea mica nu are sanse la viata, nu va mai putea rezista mult, el se va mari, organismul lui va avea nevoie de mult sange oxigenat, pe care inima nu putea sa-l dea. Am realizat intr-o fractiune de secunda ce se intampla si nu puteam sa mai stau langa el sa-l vad cum se chinuie, cum ma implora cu privirea sa se termine totul. Era din ce in ce mai rau dupa ecografia la inima facuta in acea dimineata de vinery, 4 noiembrie, nu ii mai gaseau nici o vena, saturatia oxigenului in sange era aproape zero, el era mai mult rece, iar doctorul ii spusese asistentei sa nu se desparta de patutul lui, iar mie mi-a spus sa stau pe hol, m-a dat afara de langa el. Ultima mea imagine cu el este una in care asistenta il tinea de sub brate si probabil incerca s ail resusciteze, nu mai avea tubul de oxygen si nici sonda in nasuc, mult dupa aceea am realizat ca atunci copilasul meu era déjà un ingeras. Noroc ca era soacra mea cu mine, m-a dus pe hol si mi-a dat un pahar cu apa, il dadu-se o asistenta si a incercat sa ma linisteasca, eu nu stiam inca ce se intamplase, m-am dus la sotul meu pe holul mare si i-am spus ca nu m-au lasat in salon, iar el a spus ca puiul nostru nu mai este, parca a intuit ce se intamplase. Mama mea se pregatea sa vina si ea la mine, sa nu ma lase singura dupa ce plecau sotul meu si soacra mea, au facut toti cu randul sa vina la Iasi sa fie alaturi de mine. Eu nu am mai vrut sa merg in salon, nu puteam intra acolo, si noroc ca soacra mea a vorbit cu asistentele ce trebuie sa facem si s-a stabilit sa venim sa-l luam luni dimineata, trebuiau sa ii faca necropsia pentru a vedea exact ce problema a fost si daca era cumva ceva genetic, in cazul in care vrem un alt copil. Am plecat acasa in pijamale si capot si cu sufletul sfasiat de durere ca imi las copilasul acolo singur, trebuia sa ii pregatim inmormantarea, in loc de petrecere de botez, era groaznic. Inainte sa plecam ne-am intalnit cu doctorul care l-a avut in grija prima data in spital, dr. gastroenterolog Barbuta, care a stat de vorba cu noi si ne-a explicat ce inseamna trunchi arterial comun, si ne-a sfatuit sa facem necropsia sa vedem daca este ceva genetic, si ne-a spus ca e mai bine ca s-a intamplat asa si nu mai sufera mititelul, oricum cu boala pe care o avea nu avea sanse la viata si nici chiar cu operatii nu avea o viata normal. Este o consolare, dar ramane totusi intrebarea de ce?, cum s-a intamplat si ce a cauzat acea malformatima. Era vineri, 4 noiembrie, o data pe care nu o voi uita niciodata, ultima zi a ingerasului meu. La ora 13 si 15 minute, inimioara lui a incetat sa mai lupte cu suferinta si a cedat in fata bolii, dupa doar 11 zile de viata, ducandu-se alaturi de Dumnezeu ca l-a dorit alaturi de el. Am pregatit alaturi de familie, nasi si prieteni inmormantarea ingerasului nostru cum am fost sfatuiti de preotii nostri. Luni dimineata am facut ultimul si singurul alaturi de copilasul meu, era intr-un sicriu mic, plin de flori albe si nu in cosuletul lui pe care I l-am cumparat si pregatit cu drag pentru el, am venit de la spital din Iasi si cand am ajuns la cimitir direct pentru inmormantare, erau acolo bunicii ingerasului meu, strabunicile, tot restul familiei, prietenii nostri, colegi de servici sau simple cunostiinte, toti erau alaturi de noi, dar iubirea mea mica nu mai era. Toti au intrat in biserica cu el si eu am ramas in pridvor, nu aveam voiei sa intru pana nu imi facea preotul molifta, ma simteam abandonata, singura, toti erau in biserica langa el dar eu nu ma puteam duce. M-am simtit groazic, aveam o stare de neputinta, de rau, de abandonare, iar in momentul cand am intrat in sfarsit in biserica si puteam sa fiu alaturi de ingerasul meu, cu ursuletul care trebuia sa fie a lui, toata lumea a izbucnit in plans, era dureros, sfasietor , o durere pe care nu o doresc nimanui, iubirea mea mica se pregatea sa plece pentru totdeauna d langa noi. Pe timpul rugaciunilor rostite d cei doi preoti, nu mi-am putut deslipi privirea d la ingerasul meu, tinandu-I manuta lui mica si plina de intepaturi de ace, in mana, au fost momente pline de durere care le-au facut si pe preoti sa lacrimeze.
Acum sambata , 10 decembrie trebuie sa ii facem de 40 de zile ingerasului nostru, care are grija de noi din cer si pe care toti il purtam in suflet, nu am putut nici macar sa-l tin in brate, sa-I simt caldura, doar cativa pupici pe obrajori, pe frunte sip e manutele lui chinuite de acele asistentelor, urme care au ramas sip e care si acum le vad. Acum in loc sa mergem in parc sa stam la locul de joaca pentru copii, ii ducem flori si ii aprindem lumanari vizavi, cimitirul si chiar mormantul lui este chiar vizavi de locul de joaca pentru copii. Este trist, dar trebuie sa mergem mai departe, si sper sa am puterea sa trec peste toate, desi in isufletul meu va fi mereu un gol pe care nimic nu il va umple, este locul pe care trebuia sa-l ocupe copilasul meu si care trebuia sa aduca bucurie dar adduce doar tristete, sentiment de neputinta si pareri de rau. Acum o saptamana am aflat rezultatul necropsiei care confirma diagnosticul clinic si ca el a inghitit lichid amniotic la nastere, lucru care i-a grabit sfarsitul din cauza ca nu a fost aspirat cum trebuie de neonatologi la nastere, am vorbit cu geneticianul care a confirmat ca nu este o boala genetica si ca nu este neaparata nevoie ca urmatorul copil sa aiba aceeasi boala, incurajandu-ne sa facem analizele care trebuie inainte de o noua sarcina, dar cu mai multa rigurozitate, stiind ce sa urmarim.
Durerea este mult mai mare avand in vedere ca nu am stiut nimic, am crezut ca totul este bine, nu am avut stari de rau, totul a decurs normal, dar copilasul nostru a ales sa fie un inger, toata familia noastra, prietenii, cunostiintele , personae straine care au aflat au ramas consternati, nestiind ce sa spuna, cu mine oricum cateva zile bune prietenii au evitat sa vorbeasca, nestiind ce sa imi spuna, era socul si durerea prea mare chiar si pentru ei, nemaiavand ce spune de parinti care au fost si sunt alaturi de noi. Vreau sa multumesc atat lor cat si prietenilor, dar si nasilor nostri care in loc sa petreaca la botezul finului lor s-au ocupat de imnormantarea lui.
DUMNEZEU A VRUT UN INGER SI NE-A ALES PE NOI SA IL DAM!
Mergi sus