Alieta Manuela Maria 19.05.2009- 26.05.2009

 

Citesc si recitesc de ceva timp mesajele de pe forum si azi imi iau inima in dinti si incerc sa scriu si eu povestea fetitei mele.
Nu pot sa zic ca mi-am dorit cu ardoare copii pina acum,desi casatorita de 8 ani am aminat mereu momentul pentru diverse alte lucruri care azi mi se par atit de lipsite de valoare. Sotul meu in schimb si-a dorit din prima clipa un copil.Anii au trecut, intre timp mama mea a decedat(si regret nespus ca nu a apucat sa-si vada un nepot), relatia cu sotul meu a trecut printr-un impas, in fine am ramas impreuna si m-am hotarit sa fac un copil.

Pina in acel moment nu am ramas niciodata insarcinata,aveam probleme hormonale,ovare polichistice..si ma hotarisem ca in 2009 sa fac tratament si fertilizare in vitro. Dar Dumnezeu a avut alte planuri pentru noi.In noiembrie 2008 am fost la manastirea Frasinei si ne-am rugat sa ne dea un copilas si noua....si surpriza in aceeasi luna am ramas insarcinata.Nici nu mi-am dat seama ca sint insarcinata pina la 6 saptamini cind am vazut ca-mi intirzie ciclul. Nici atunci nu imi venea sa cred, am crezut ca am hepatita sau altceva.

Dar un test de sarcina a confirmat minunea. Am fost extrem de bucurosi, abia asteptam sa vedem ce e, ne doream o fetita. Am facut toate analizele indicate si au iesit bine si am continuat sa lucrez toata ziua (asta cred ca a fost una din greselile pe care le-am facut). Medicul care mi-a urmarit sarcina nu a fost genul care sa fie apropiat de pacienti, dimpotriva, dar m-am incapatinat sa merg la ea pentru ca mi se parea mie ca e buna profesionista. Sotul meu m-a rugat sa schimb medicul si nu am vrut. Controalele periodice decurgeau bine, copilul se dezvolta normal, bi si triplulu testul au iesit ok. Pprin saptamana 20 am observat ca mi se umfla rau miinile si fata, mai ales buza superioara. Stiam ca am risc de preeclamsie pentru ca sint mai plinuta si luasem deja ceva kilograme in plus, dar am sperat ca nu o sa fac...Ma duc la control si ii spun medicului si pune asistenta sa-mi ia tensiunea...16/10. Am intepenit dar cum eram plina de nervi ca asteptasem vreo 3 ore pe sala am zis ca e de la nervi. In fine monitorizez eu tensiunea acasa si imi da un tratament. La 23 de sapt fac 4d la dr.Herghelegiu, care mai sa lesine la doppler. Din pacate valorile pe arterele uterine, ombilicala si cerebrala medie erau mult sub limite. Ma cheama peste 1 luna la control ca poate s-o imbunatati ceva. Eu intreb daca exista ceva in lumea asta mare care sa ma ajute(aceeasi intrebare i-am pus-o si medicului curant) si zice ca nu.

Alt lucru pe care il regret desi nu stiu daca ar fi schimbat ceva e ca am refuzat internarea si am stat acasa. Tratamentul pentru hipertensiune mergea, rar crestea peste 13/9, dar fluxurile pe artere nu s-au imbunatatit, ba dimpotriva. Impresia mea e ca unul din medicamente a inrautatit situatia. In fine la control, la Herghelegiu in sapt 27 situatia era mult mai rea, fatul deja isi epuizase mecanismele compensatorii si de acum ne asteptam sa ramina in urma cu dezvoltarea. Il intreb pe domnul doctor ce pot face si imi zice sa incerc sa fac rost de un medicament din SUA dar probabil ca nu o sa reusesc. Din saptamana 22 am facut saptaminal ecografii si doppler. In joia din saptamana 28 doctorita mea imi zice ca e de rau trebuie sa ma internez, copilul e mult in urma si riscul e mare. Iar intreb(si eu sint medic) ca un simplu om ce pot face sa fie bine pentru copilul meu, sa aiba cit mai multe sanse si imi spune dupa ce vorbeste cu neonatologul ca sa incerc in Londra sau SUA. Era joi la prinz. Daca nu reusesc sa vin simbata sa ma interneze. Miercuri urma sa-mi soseasca medicamentul minune din SUA. Binenteles ca nu am reusit nimic, cine si unde sa te primeasca asa repede. Asa ca m-am infiintat la spital simbata la prinz. Ma interneaza, luni imi face inca o ecografie unde scazusera rau fluxurile, se tine o sedinta si se decide intervenirea de urgenta a 2-a zi. Zi fatidica, marti 19 mai, cezariana cu rahianestezie. Spre surprinderea lor fetita mea era roz si vioaie si a tipat si respira singura. Neonatologul a luat-o in primire si ne-a zis ca primele 3 zile sint critice. Avea 740 grame. Miercuri am vazut-o si eu, era frumoasa, roz, foarte micuta dar energica dadea din miini si picioare si-si scotea mereu perfuziile. Nu pot sa va descriu cum au trecut primele 3 zile, durerile dupa operatie nu mai contau, mergeam aproape la 3 ore sa o vad. M-a surprins atitudinea personalului mediu din spital, reci, inumane, chiar si cind cotizezi zdravan. Sint si exceptii, dar prea putine. De fapt si cu medicii e la fel.

 

TREI OAMENI EXCEPTIONALI am intilnit acolo,medicul anestezist Dantis si dr Toma si Rosca de la neonatologie.In rest...

Au trecut primele 3 zile fara vreun incident major, a inceput sa incolteasca speranta in sufletul meu ca o sa fie bine. Am botezat-o ALIETA MANUELA MARIA. Fetita mea a luptat din greu sa ramin alaturi de noi. Din pacate sint si alti medici in spital. In a 5-a zi seara simt ca e ceva in neregula si ma duc sus pina sa vina sotul meu. Doctora de garda imi zice ca fata e rau, are hemoragie intraventriculara si sa-mi chem sotul sa o mai vada pentru ultima oara. Am crezut ca mor in secunda aia. La prinz era bine. Intru sa o vad si eu. Era alba mititica si plingea. A tacut cind am vorbit cu ea. Mi-au zis ca pot sa o ating si eu. Au dat paturica care o invelea la o parte si ce sa vezi pe unde avea perfuzia pusa curgea singe. LA UN COPIL DE 740 GR II CURGEA SINGE, PICATURI MARI SI NIMENI NU VAZUSE. Cheama asistenta sa remedieze perfuzia. Ii fac transfuzie. Pe la 12 noaptea vine doctorul  Toma (un medic total devotat meseriei, dar din pacate nu poate sta non stop sa ii controleze pe toti), ii face radiografie si surpriza nu avea hemoragie intraventriculara. Din pacate a plecat din ziua urmatoare la un congres. Simbata a fost de garda o doctorita care ne-a zis ca era considerata avorton pina nu demult, si ce ne agitam atita..Simt ca ne luptam cu morile de vint. Nu cred ca tot personalul a facut tot ce era posibil ca acest copil sa traiasca. Starea ei s-a inrautatit seara, au pus-o pe ventilator. Incepuse sa se invineteasca un piciorus. A luptat enorm mititica mea dar nu a avut nici o sansa cred. Luni a intrat in coma si marti dimineata a plecat de linga noi. De atunci nu mai sintem oameni.

 

Am inmormintat-o alaturi de mama mea. In timpul sarcinii am visat-o de 3 ori. Prima data mama imi zicea ca vine cineva sa nu mai fiu singura (nu stiam ca sint insarcinata). Apoi am visat ca o sa am o fata si ii era foame si ii dadeam sa manince (nu ajungea suficient singe la ea prin cordonul ombilical). A 3-a oara am visat-o pe la 4 ani in brate la cineva si pleca de linga mine.

AM INCEPUT AMINDOI MUNCA DAR DUREREA NE COPLESETE IN FIECARE MINUT.CUM FACI SA REUSESTI SA SUPRAVIETUIESTI?Toata lumea ne spune lasa ca faceti altul,poate e mai bine asa etc.Imi vine sa-i string de git.eu imi vreau fata inapoi.Au trecut 7  saptamani de cind am nascut si 6 de cind a murit. Simt ca imi pierd mintile.

Multumesc mult doctorului Toma si doctorului Rosca, si va doresc sa ramineti neschimbati, sa nu reuseasca sa va afecteze sistemul.

Aceasta e povestea unei broscute mici. S-ar putea sa fi uitat cite ceva dar o sa mai scriu.