Camelia Fatis

Ma numesc Camelia, si m-am nascut la Satu Mare in mai ’76.
Am absolvit informatica economica la Cluj, si sint plecata in Franta din 2002.
Urmaresc de aproape evolutia organizatiei EMMA inca de la nasterea ei, si cred cu toata fiinta in importanta obiectivelor ei.

Sint si eu mama de inger, si stiu cit e de dureros sa pierzi un copil. Victor al nostru a plecat la ingeri la citeva zile inainte de data cind trebuia sa se nasca. O sarcina fara probleme s-a terminat in mod tragic din cauza unei probleme cu placenta. N-am sa stiu niciodata care ar fi fost soarta noastra si a lui Vic daca aceasta problema ar fi fost detectata din timp (deci daca sarcina ar fi fost urmarita mai serios) si nasterea ar fi fost provocata cu citeva saptamini inainte.
As vrea insa sa fac tot ce imi sta in putinta pentru ca astfel de tragedii sa nu se repete. Acesta este motivul pentru care am ales sa scriu, si sa fac publica « povestea noastra ». E important ca viitoarele mame sa stie ca astfel de « accidente » exista, sa fie cit mai prudente si sa nu ezite sa consulte mai des sau sa caute un alt medic daca cel pe care il au nu le inspira incredere sau nu este reactiv la anumite semne…
Pierderea unui copil inainte de a se naste este cu atit mai grea cu cit cei din jur au tendinta sa se comporte ca si cum acesta nu ar fi existat.

Am toata admiratia pentru initiativa si mai ales pentru munca Biancai, pentru tot ce EMMA a reusit sa faca pina acum. Un subiect pina acum tabu a devenit cunoscut, si din ce in ce mai multe persoane au invatat si vor invata cum le pot fi alaturi mamelor de ingeri.
Sper din toata inima ca si in maternitati situatia se va schimba treptat, si ca personalul medical va fi mai atent in astfel de situatii, ca moasele si medicii vor invata sa se poarte cu mai mult tact in astfel de situatii.

Am ajutat pina acum la o serie de traduceri din limba engleza, pentru a putea oferi pe site-ul EMMA materiale cit mai multe si mai complete care sa vina in sprijinul parintilor si al familiilor celor indurerati. Din pacate sprijinul psihologic in astfel de situatii este practic inexistent in spitalele din Romania, iar pe piata romaneasca nu exista deloc carti pe acest subiect.
Am cautat si tradus elemente privind legislatia din mai multe tari europene privind recunoasterea copiilor nascuti fara viata. Poate sa para nesemnificativ pentru cei din jur, insa obtinerea unui act oficial privind nasterea unui copil fara viata poate fi pentru parinti singura modalitate de recunoastere a acestuia de catre cei din jur.
Romania trebuie sa se alinieze si ea celorlalte tari Europene, iar legea trebuie sa defineasca drepturile parintilor care isi pierd copii. Dreptul parintilor de a-si vedea copilul, dreptul de a organiza ceremonia inmormintarii, dreptul de a cere efectuarea analizelor pentru aflarea (daca e posibil) cauzei decesului, dreptul la concediu de maternitate daca sarcina a fost avansata… sint doar citeva din drepturile care ar trebui sa fie prevazute prin lege.

As vrea sa fi facut mai mult, insa timpul si distanta nu imi permit sa ma implic asa cum mi-as dori. Am insa convingerea ca daca fiecare dintre noi punem umarul cite putin, se pot schimba multe…

Multumesc pentru sprijinul pe care l-am gasit aici, tuturor celor care s-au implicat intr-un fel sau altul – parinti indurerati sau voluntari. Multumesc mult de tot Biancai pentru generozitatea ei, pentru munca depusa, pentru tot ce a facut pina acum. Am toata admiratia pentru « purtatoarea noastra de cuvint », si sper ca EMMA sa aiba viata lunga, sa adune cit mai multi voluntari motivati, si sa reusim impreuna sa schimbam macar putin lumea asta rece si indiferenta.