Valentin Gabriel 22.10.2007

Din pacate sunt si eu o mamica de ingeras, sfasiata de durere, trecuta prin cutremuratoarea experienta a nasterii naturale a unui baietel mort, chiar inainte de termen (saptamana 40) anul trecut, in octombrie..... primul nostru copilas, mult dorit si mult asteptat… Intr-adevar nu exista cuvinte pentru a descrie durerea mamei care isi poarta bebelusul 9 luni in pantec, il simte miscand, raspunzandu-i cand il mangaie, cand ii vorbeste, cand ii canta, danseaza cu el, face planuri de viitor, ii ureaza noapte buna, se gandeste ce nume ii va pune, se bucura cand ii afla sexul, il urmareste crescand luna de luna, privind cu dragoste toate pozele de la ecografii, incercand sa ghiceasca cu cine o sa semene, respirand usurata dupa fiecare analiza de sange, ecografie cand afla ca puisorul este bine si totul decurge normal, se bucura ca se apropie termenul, ca mai e putin pana isi va strange copilasul in brate… ii pregateste fericita patutul, asternuturile moi, hainutele cu care il va scoate din spital….si apoi…dintr-odata, toata fericirea ei se naruie intr-o clipita, cand cu o voce impersonala si indiferenta doctorul ii spune ca inimioara nu se mai aude la ecograf… ca baietelul ei e mort si va trebui sa i se provoace nasterea…si sa fie recunoscatoare daca nu va face septicemie si va mai putea sa aiba copii… Nu poate intelege decat cine a trecut prin asa ceva… socul a fost enorm… Cum se poate intampla asa ceva cand toate analizele sunt bune, cand eu am fost extrem de grijulie, exagerat de prevazatoare, nu am fost vreodata fumatoare, consumatoare de cafea, alcool, m-am alimentat bine, sanatos, variat, nu am avut probleme pe parcursul sarcinii, am facut toate analizele recomandate, m-am rugat mult sa fie totul bine … si totusi….In saptamana 37 am simtit ca bebelusul se misca mai putin intens si m-am dus ingrijorata la doctor (unul renumit de la Filantropia). Mi-a facut o ecografie, inimioara ii batea mai repede si mi-a zis ca e putin tahicardic, punand acest lucru pe seama faptului ca sunt eu obosita si emotionata (fara alte investigatii), ca placenta e putin imbatranita (dar ca e normal, ca ma apropii de termen). Mi-a zis ca e totul bine, ca asa e normal sa se miste mai putin in luna a noua, sa ma duc linistita acasa si sa mai vin peste 2 saptamani... M-a invinuit ca imi fac griji din orice, sugerandu-mi chiar ca as fi paranoica… si am avut incredere in el... de unde sa fi stiut cum si cat trebuie sa se miste copilasul cand pentru mine era prima sarcina si specialistul ma asigura ca totul este in regula (?!!!).... De ce nu m-a trimis sa fac o ecografie Doppler, de ce nu m-a chemat mai des la control? De ce nu se fac analize mai detaliate la prima sarcina (ca doar noi le platim)? De ce nu suntem instruite, puse in garda ca se poate intampla asa ceva? (eu nu auzisem de astfel de cazuri si nici nu stiam ca este posibil ca bebelusul sa moara in uter...) Cum pot fi atat de indiferenti si superficiali cand e vorba de vieti omenesti? Doctorul mi-a spus ca a fost un cheag de sange pe cordon care a provocat moartea copilasului intr-un timp scurt de la aparitia sa (cel mult 2 zile), disculpandu-se ca nu-si explica incetinirea miscarilor fetale si sustinand ca n-a avut nici un motiv sa recomande cezariana inainte de termen...dar nu sunt deloc convinsa ca aceasta a fost cauza....ma va framanta si ma va chinui toata viata gandul ca daca doctorul ar fi fost mai prudent, copilasul meu ar fi putut fi salvat… Nu caut vinovatul, nu ma mai incalzeste cu nimic, nu doresc razbunare, nimic nu imi va mai aduce alinare si copilasul iubit inapoi... Vreau doar sa trag un semnal de alarma, astfel de cazuri se intampla foarte des, vorbesc cu atatea mamici indurerate ca si mine pe forum-uri...doctorii sunt supra-aglomerati, iau pacientele ca pe banda, sunt obositi si nu acorda suficienta atentie... Se pare ca la mine a fost totusi placenta imbatranita inainte de termen si copilul trebuia scos mai repede prin cezariana, dar dr n-a vazut si nici nu s-a deranjat sa ma trimita sa fac o ecografie mai performanta, innebunesc cand ma gandesc cum ar fi fost acum sa iesim cu puieletul nostru la plimbare in parculet....innebunesc cand vad bebelusi mici, parinti fericiti...desi e dreptul lor la fericire....dar pe mine ma copleseste tristetea...eu ma duc cu flori albe la cimitir sa-mi plang copilasul....l-am purtat cu dragoste 9 luni dar mi l-au luat imediat dupa ce am nascut impingand printre hohote de plans....mi-au zis sa inchid ochii cand a iesit....si dupa 2 zile l-a luat sotul meu cu inima franta din spital intr-un cosciugel mic....si l-am vazut si eu pentru prima si ultima data inainte de a-l ingropa....era frumos....perfect...cu fatuca alba, mica, cu putin perisor pe capsor, cu gurita mica, frumos conturata, usor intredeschisa, parca semana cu mine....a avut 2,700 kg...si urma sa-l botezam Valentin Gabriel...ce frumos suna acest nume, ce rezonanta are...si n-am apucat macar o data sa il strigam asa...acum nu-mi vine sa cred cand il vad scris pe cruce, iar dedesubt...nascut si mort (urmeaza sa adaugam...nebotezat...) in 22 Octombrie 2007...Puisorul nostru drag.....ce dor mi-e de tine!
Mi se rupe inima....e atat de dureros chiar si sa va povestesc despre asta....... Dupa o asemenea trauma, cum sa mai avem incredere in medici, cum sa mai avem curajul de a o lua de la capat cand vom sta cu frica de a nu se repeta tragedia ? Unde sa gasim un doctor rabdator si intelegator, care sa ne urmareasca pe viitor sarcina cu toata atentia si profesionalismul de care avem nevoie? Recomandati-mi si mie unul, va rog frumos!!! Eu imi doresc enorm copilasi, dar sincer mi-e foarte frica sa incerc din nou, n-as mai suporta sa trec printr-o asemenea suferinta... si nu mai am deloc incredere in medici… Poate daca ar exista si la noi o clinica specializata pentru mamicile care au trait asemenea drame… poate campania initiata de Bianca va avea un impact puternic, poate va schimba ceva in mentalitate…nu ne ramane decat speranta…
Am auzit de Dr. Anca Alexandru de la Municipal ca ar fi bun profesionist, rabdator si bland, cum as avea nevoie pe viitor….Fetelor care il cunoasteti sau ati nascut cu el, va rog sa imi scrieti pareri.
Vreau sa mai adaug ceva pt toate mamicile indurerate care probabil s-au invinovatit, ca si mine, ca n-au facut mai mult, ca n-au ales doctorul potrivit, ca n-au mers la mai multi medici, ca n-au reusit sa-si salveze puisorul… ganditi-va ca asa a vrut Dumnezeu, chiar daca noi nu putem sti DE CE, nu putem intelege…In durerea mea, cautand raspunsuri, am scris unui parinte de pe Sfantul Munte Athos. Stiti ce mi-a raspuns? Ca nici un fir de par nu cade omului din cap fara voia lui Dumnezeu...ca tot ce ni se intampla, toate necazurile, sunt permise de Dumnezeu spre mantuirea sufletului nostru...ca e bine sa facem fapte de milostenie (sa dam lucrusoarele de pomana, sa botezam un copilas)...si ca, mantuindu-ne, ...ne vom revedea copilasii pe lumea cealalta...aflati la varsta perfecta...de 30 ani... DOAMNE AJUTA sa fie asa!
Va imbratisez cu caldura si durere in suflet pe toate mamicile de ingerasi si va doresc multa sanatate, putere, curaj, rabdare, credinta si sa ne dea si noua Bunul Dumnezeu neasemuita bucurie de a strange in brate copilasi sanatosi pe lumea asta si sa nu ne mai moara nici un copilas niciodata...(decat la adanci batranete)!!!

Povestea pe Forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"