Andreas 26.07.2004

Buna tuturor. Ma numesc Rodica si sunt violonista, profesoara. Va spun astea pentru ca are legatura cu povestea care o sa v-o spun. De cand ma stiu ca fac vioara tatal meu imi spunea ca muzica e ca si medicina: asa cum un doctor bun stie unde sa taie ca sa repare fizic pe cineva, asa si un violonist bun, trebuie sa stie sa ajunga acolo, unde trebuie, la sufletul omului si sa taie daca trebuie vindecandu-l spiritual. Eram o persoana f optimista, uneori poate ca exagerat de optimista, insa mi-am permis sa fiu asa pentru ca mie chiar mi se indeplineau visele, si nu ma refer la partea materiala, asta chiar nu m-a interesat. Si asta pana in momentul cand intr-o zi, pe cand numaram zilele pana la venirea copilasului nostru, de cateva ore simteam ca sunt singura, ca sunt parasita... Neputand sa ne linistim am plecat la spital si ni s-a spus cu regret ca copilasul nostru nu mai traieste. Am asteptat toata noaptea sa apara Dr care ma supraveghea, dar degeaba. Tot veneau unii si altii care ma consultau si nestiind care e situatia ma tot derutau, spunandu-mi ca e totul in regula. Asa ca pe la pranz, cand a venit dr s-a ajuns la decizia de a provoca nasterea si sa nasc pe cale naturala ( o decizie f buna de altfel ). Mi-au administrat tot felul de anestezice, ca sa nu simt macar durerea fizica si am nascut un baiat fff frumos, sanatos, dar mort. Totul era ca intr-un cosmar. Imi doream sa ma trezesc dar totul era real. Intrabari multe, raspunsuri - 0. Dr, care era un "sac de bani fara fund" , si care a scurs toata sarcina de la noi mult, la nastere mult, s-a transformat dintr-o data in omul religios, spunandu-ne ca nu intelege nici el de ce s-a intamplat asta, ca se mai intampla uneori asa, fara vre-un motiv anume, ca asa a vrut Dumnezeu sa mai aiba un ingeras. Cu asta am plecat eu acasa, cu aceasta explicatie si nimic altceva. Nu era de ajuns pentru mine, asa ca am inceput sa caut eu raspunsurile: am pus cap la cap toate analizele, am cautat tratate, studii recente de cazuri fara explicatii aparente si ajunsesem la niste concluzii, care trebuiau confirmate si de oameni competenti. Intre timp incercam sa-mi revin psihic si reuseam cu ajutorul unui psiholog pe care il gasisem, unul f competent. Asa ca dupa 3 luni de la tragedie am aflat ca vom fi din nou parinti. Bucuria a fost f mare dar a durat putin pentru ca realizam ca nu stiu concret, de la specialisti de ce se intamplase prima data. Cautand si un alt dr , am ajuns la Dnul dr Badea de la Spitalul Municipal. Am mers la dumnealui cu tot dosarul de analize, cu informatiile mele si dupa ce l-a analizat mi-a spus " draga, ai fost controlata de toate, numai de una nu". Banuia si Dumnealui, ce banuiam si eu. M-a trimis la Spitalul Fundeni sa fac o analiza de sange a ANTICORPILOR ANTIFOSFOLIPIDICI. Se adeverise banuiala si am fost diagnosticata cu SINDROMUL ANTIFOSFOLIPIDIC. Din acea clipa am inceput tratamentul cu anticoagulante, asta insemnand sa fac in fiecare zi cate o injectie subcutanat, nu e mare lucru. Acolo, la Fundeni, la Hematologie, am vazut si intalnit nu multe, ci ff multe mamici de ingerasi care incercau sa aduca copilasi pe lume, femei indurerate de pierderile pe care le avusesera, unele dintre ele avad nu unul, ci chiar mai multi ingerasi. Am intrebat mai multi doctori de ce nu este inclusa aceasta analiza, dat fiind nr mare de copii morti. Raspunsul a fost ca nu se face pana nu exista antecedente. Deci copiii mureau asa, degeaba, ca sa vada ei ca mor... nu stiu ce sa mai zic. Am mai vazut la Fundeni, la Laboratorul de Hematologie si o echipa minunata de doctori si asistente care erau pasionati de ce faceau, erau mandri ca ajuta la implinirea viselor parintilor de a aduce copilasi sanatosi. Asa ca m-am lasat pe mainile Echipei in frunte cu Dna dr Valentina Uscatescu si a Dnului dr Badea si am facut tot ce mi-au spus ei. Au avut atata rabdare cu mine, intelegere, mi-au dat explicatii despre tot procedeul care avea sa urmeze... Le sunt recunoscatoare pana la cer pentru grija care au avut-o fata de mine. Timpul curgea si pe la 4 luni mi s-a recomandat rapaus total la pat. Mi s-a facut cerclaj si stateam numai si numai culcata in pat numai sa fie bine. Ma durea spatele si toate oasele de atata stat, si ieseam doar pana la cabinet si spital si aia numai cu sotul cu masina. Incepuse si bebe sa miste din ce in ce mai mult. Dar si grijile noastre erau din ce in ce mai mari, amintindu-ne ca si prima oara totul fusese f bine, dar... De cateva ori am tot fost nevoita sa-l sun pe sotul meu, ba pe prietena mea Olgutza si sa fugim la urgenta pentru ca mi se parea ca nu miscase de ceva timp. Norocul nostru ca de fiecare data se termina totul cu glumitze si zambete din partea dr ecografist. Eram sub observatie f minutioasa din partea intregii echipe pe care ne-o formasem, bebelusul era monitorizat minutios la un ecografist f bun, Dnul Dr Pop, de la Diagnosis, un profesionist in adevaratul sens al cuvantului. Nu stiu de ce, dar oamenii parca sunt mai atenti cu tine atunci cand afla ca ai avut o tragedie. Si la servici toti erau mai atenti si grijulii, intelegatori...
Am avut mari emotii in saptamanile 36-37, perioada de sarcina cand murise primul copilas. Eu tot insistam sa fie provocata nasterea, insa Dr m-a convins ca e mai bine sa asteptam termenul si sa iasa singur. La 40 de sapt, exact la termen, foarte punctuala, a venit pe lumea scumpa noastra fetita. Si exemplara cum era a luat nota 10!! A fost o bucurie si o implinire imensa pentru intreaga noastra familie! si pentru ca totul era intr-atat de frumos, si pentru ca ne doream f mult inca un copil, la jumatate de an dupa ce am nascut fetita am aflat ca familia va fi si mai mare. De data asta, la fel cu tratament, sarcina a fost mult mai ralaxanta si mai placuta. Aveam experianta deja. Asa ca la diferenta de 1an si 3 luni a venit pe lume inca o fetita.
Va marturisesc ca sentimentele mele pe parcursul acestor sarcini, dupa pierderea primului copil nu au fost intotdeauna constante. M-am confruntat cu teama, frica... Imi doream f mult sa am un baietel, gandindu-ma ca ar putea intr-o oarecare masura sa inlocuiasca baietelul care murise, sa estompeze durerea... Dar Dumnezeu a avut alt plan si sunt extrem de fericita de hotararea pe care a luat-o El. Acum sunt o mamica fericita, cu vise implinite.
Cazusem itr-atat de mult ca nici in cele mai groaznice cosmaruri nu gandisem ca se poate asa, insa m-am ridicat , am incercat sa visez frumos si s-a implinit visul. Acum nu mi-e frica sa visez mult pentru copiii mei si pentru cei dragi, chiar daca visele mele ar parea absurde pentru altii. Stiu ca nimeni nu poate sa-mi interzica sa visez. Daca vrei si esti curajos, cu ajutorul lui Dumnezeu poti trece peste munti si mari, asa ca nu fiti descurajate de tot! " E si maine o zi!" Maine e un nou inceput si o luam de la capat! O sa fie si mai bine decat azi, daca vrem si nu asteptam sa faca altcineva pentru noi. Eu am cautat, am visat, am cerut si am primit pana la urma. Asa am sa fac si in continuare. Si voi, scumpele mele mamicutze de ingerasi, sa aveti puterea de a va ridica si a merge mai departe si sa visati , si sa vi se implineasca visele! Asta va doresc si multa, multa sanatate! Va imbratisez cu drag, Rodica.

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"