Ingerasul Simonei
Parintii tot parinti sunt, buni sau rai... Eu am ales sa fiu cel rau... dar n-am stiut ce presupune asta... Aveam 17 ani si jumatate... Multi, putini... nu stiu. Am ramas singura. Eu si... :( ... Fostul meu prieten a dat bir cu fugitii, asa cum fac toti barbatii necopti in fata "problemelor" (caci asta era pentru el). Nu stiam ce sa fac. Nici liceul nu-l terminasem. Proveneam dintr-o familie cu mari prejudecati de orice fel : sociale, morale... Nopti intregi m-am chinuit sa gasesc o solutie, dar pana la urma am luat-o tot pe cea mai proasta... Mi-a luat mult timp pana sa inteleg asta, insa era deja prea tarziu :(. Parintii mei s-au despartit cand aveam 9 ani, eu am ramas cu o mama sfasiata de durere, aproape innebunita, care-si varsa amarul asupra... mea. Pentru ca eu eram rodul nefericirii ei (eu am aparut dintr-o greseala, cand parintii mei erau studenti). N-am vrut ca si copilul meu sa simta asta vreodata. Desi mi l-am dorit... :( ... Doamne, cat mi l-am dorit!... :( ... Mi l-am dorit si atunci, dar acum... e prea tarziu... :(... Stateam noaptea si ii vorbeam... cu mana lipita de burtica... si il rugam sa ma ierte pentru ce aveam sa fac... :(... N-am sa uit niciodata ziua aceea... Un salon plin ochi de femei gravide care ...:( .. Majoritatea erau casatorite. Atat de mult mi-as fi dorit sa fiu in locul oricareia dintre ele... Am venit prima si am intrat ultima. Si am plans tot timpul... O doamna mai in varsta a venit la mine si mi-a spus : "Lasa, ca trece. Timpul le vindeca pe toate". Dar n-a fost asa... :(... Unele rani nu se vindeca niciodata. Au trecut 9 ani de-atunci. In primii 2 ani n-am fost om. Umblam ca un robot. Mergeam la scoala pentru ca trebuia, mancam pentru ca trebuia, de dormit... cand apucam. Imi venea sa tip de durere. Stiu ca eu sunt cea vinovata, poate ca multi gandesc "Ce te plangi, nu tu ai facut asta?" Asa e. Eu m-am condamnat singura la nefericire, la chin, la durere, la suferinta, la ura, mai ales pentru propria-mi persoana ... :(... Stiu ca n-am scuza, dar totusi, cat de mult mi-am dorit sa fi existat acolo o persoana care sa vorbeasca cu mine, sa ma indrume, sa-mi spuna... sa ma aline... :( ... Sa-mi spuna ca n-am sa mai pot fi la fel ca inainte... daca fac asta... :( ... Sa-mi spuna ca n-am sa mai pot trai o singura zi fara sa-mi amintesc... fara sa ma intreb cum ar fi fost... Sa-mi spuna ca nu voi mai putea privi vreodata un copil fara sa ma intreb cum ar fi fost copilul meu...f ara sa imbratisez un copil si sa-l simt al meu, desi nu este...
Stiu ca poate locul meu nu este aici, sunt sigura ca multi dintre voi veti spune asta, totusi eu simt ca este, cumva... prin suferinta pe care o port in suflet de 9 ani... Greseala mea a fost ca am avut prea mare incredere in oameni... Asta e, n-am avut de la cine sa invat... ai mei erau prea ocupati sa-si imparta pumni si injuraturi...
Am vrut ca prin povestea mea sa spun si altor femei ce presupune o astfel de decizie... Pentru ca eu n-am stiut, decat atunci cand a fost PREA TARZIU. Acum regret, dar regretele sunt prea tarzii... Am vrut sa intorc timpul, dar nu se poate... Tot ce mai pot sa fac e sa plang... Zi si noapte... atat mi-a mai ramas... durerea... Si m-as simti ciudat daca si ea m-ar parasi vreodata... asa cum au facut-o toti in viata mea...
Love_Hurts pentru ca dragostea doare atunci cand nu este impartasita... Si totusi ma simt mama... fara de copil...
Ma rog la tine, ingerasul meu... sa ma ierti... nu am fost demna de a-ti fi mama... Ti-am crosetat un singur botosel albastru... cat mi-as fi dorit sa fii baietel... nici daca ai fi fost fetita nu m-ar fi deranjat... doar sa te fi avut aici... sa fi avut curajul... sa te am... Pe al doilea n-am mai avut puterea sa-l fac... :(... Inca te astept... te vad in ochii celorlalti copii... peste tot... ce frumos te-ai fi jucat in parculetul din fata blocului... Acum e PREA TARZIU...
Simona ... o mamica fara copilas, dar cu un ingeras ...
Mergi sus