Vivien Czegenyi 12.12.2010

Povestea mea, din păcate nu e o poveste, ea este reală. Şi într-un fel, se termină pe data de 12 decembrie 2010, ziua când ar fi trebuit să mă nasc - Vivien - dar, dintr-o neglijenţă medicală CRASĂ, nu s-a întâmplat.

Când mama a rămas însărcinată în martie 2010, vestea a venit pe neaşteptate, a adus bucurie în sufletul ei, putând în sfârşit să îi ofere "frăţioara" de care avea nevoie, Helga, sora mea de 5 ani, care îşi dorea, şi îşi doreşte în permanenţă "copii" cum le spune ea prietenilor, şi colegilor de la grădiniţă.

Au urmat analizele din primul trimestru care au ieşit foarte bune. La controalele ecografice totul mergea perfect până în săptămâna 12/13, în care după un efort făcut la serviciu a făcut o hemoragie destul de puternică dar care nu prezenta dureri de nici un fel.

Ajunsa în scurt timp la spital, acolo avea să mai stea 40 de minute până ce a ajuns sus pe secţie, ca să o preia doctorul de gardă aflat într-o cezariană. Hemoragia se intensifica ajungând la stadiul de cheag, iar asistenta de pe secţie i-a dat de urgenţă o injecţie punându-i şi o perfuzie. La vederea cheagurilor pe care le elimina, au anunţat-o pe doctoriţa că avortează spontan.

Dar nu avea să fie aşa. După un consult dur doctorul nu putea intra în colul uterin şi nu ştia "de ce?". A fost dusă la ecograf unde foarte mirată doctoriţa i-a spus, bebe trăieşte, are activitate cardiacă şi sacul ovular este tonic.

Repede a fost trimisă în pat şi i s-a dat tratament pentru oprirea hemoragiei survenită din cauza dezlipirii placentei care era aşezată pe col formându-se un hematom.

A stat 8 zile în spital, timp în care a fost vizitată de doctorul ginecolog care îi monitoriza sarcina. A urmat apoi o perioadă de 4 săptămâni în care avea voie doar la toaletă, restul doar în pat.

A trecut cu bine această perioadă şi eu creşteam, am început să mişc, foarte mult în comparaţie cu surioara mea, Helga.

A urmat apoi o perioadă mai frumoasă, în care am început să mă mişc tot mai mult, reacţionam la auzul apei, sughiţam la consumul de citrice şi mi-au ales împreună mami cu tati numele meu, VIVIEN (plină de viaţă).

La 7 luni mama a aflat că nu am efectuat culbuta şi eram într-o poziţie pelviană cu căpşorul sub splenic, iar doctorul spunea că mai are vreme să facă culbuta.

Între timp a început un nou an şcolar, şi pentru că mama se simţea bine, a început serviciul (ea fiind educatoare) cu o mare atenţie în toate activităţile sale.

La ecografia lunii a opta, nu efectuasem culbuta iar asistenta doctorului întreba: Nu cumva cordonul ombilical era prea scurt? Nu este înfăşurat în jurul gâtului? Mama s-a speriat, dar explicaţiile doctorului au liniştit-o spunându-i că nu o va lăsa să nască normal datorită poziţionării pelviene care putea fi fatală pentru noi amândouă. A mai trecut o lună şi la controlul din 02.12.2010 în săptămâna 37 doctorul a programat-o pentru cezariană cu aproximativ 7 zile înainte de termen, tocmai pentru a nu intra în travaliu normal.

Pentru că cezariana era pregătită într-o zi de duminică (12.12.2010), în săptămâna premergătoare mama s-a pregătit sufleteşte şi abia aştepta să mă ţină în braţe.

Vineri dimineaţa, 10 decembrie, s-a trezit speriată având un vis ciudat, "doctorul ei era îmbrăcat în negru în primul plan, iar în spate se auzea o voce, - fetiţa ta a murit!" dar imediat
s-a liniştit punându-şi mâna pe burtă şi simţindu-mă pe mine care mă împingeam de mama focului scoţându-mi tălpişoarele foarte evident. A fost la biserică să se spovedescă şi să îşi ia binecuvântarea pentru ziua de duminică, dar la ieşirea din biserică tot avea simţământul că trebuie să mergă la spital, ştiind că era imposibil, mai erau 2 zile care ne despărţeau.

În sfârşit şi ziua mult aşteptată, s-a pregătit, iar înainte de a pleca s-a spălat pe dinţi şi eu mă împingeam în burta ei foarte tare, deasemenea şi când s-a încălţat, atunci parcă mai necăjită îmi vorbea "Puiuţul mamei imediat o să ne vedem", şi în secunda următoare mă linişteam.

Helga sora mea mai mare, a luat-o de mână şi i-a spus "Lumi să te concentrezi doar pe privirea ta" nu pe altceva.

Am ajuns şi la urgenţa maternitate, iar la intrare asistenta foarte mirată, o întreba ce caută acolo dacă apa nu s-a rupt, nu era în travaliu.

Ca la orice spital, tata a aşteptat pe holul spitalului, să i se dea de veste că în sfârşit m-am născut. A iesit la un moment dat o doamnă, şi îi spune, haideţi cu mine repede. Un moment îi răspunde el, să-mi iau aparatul de fotografiat. Atunci doamna, din nou, haideţi repede. Intră, i se dă un halat alb, şi îl conduce la o camera unde era medicul de garda, respectivul era doctorul care a monitorizat sarcina, desface un prosop cu care eram acoperita pe masă. Îmi pare rău dar bebeluşul e mort de 24 sau 48 de ore. Nu se poate îi răspunde tata. Nu se poate. Se uită la mine (Vivien), doctorul îi spune să stea jos pe un scaun, dar refuză. Nu se poate, repetă. Se uită la mine dar nu ştie ce să facă. Nu sunt cuvinte cu care poţi descrie ce simţi în asemenea momente. Nu a putut nici să plângă. Asta a fost toată explicaţia, e moartă de 24-48 de ore. Nu a avut puterea nici măcar să mă ţină în braţe, aşa cum eram acolo în "cârpa" aceea, nici măcar nu a avut puterea să mă atingă, se uita la mine şi tot repeta, că nu se poate.

Aceasta este povestea mea, o ”poveste” tristă, ca multe alte poveşti de aici, care putea să nu se termine aici.

Fiţi buni, vă iubesc ,Vivien.