David Andrei Ioan 05.03.2012-09.03.2012
Am citit o singura poveste de pe acest forum... Nu pot mai mult... Imi dau seama ca durerea noastra este una comuna, chiar daca unele mame au apucat sa-si vada copii in viata sau nu... Cazul meu e unul fericit daca pot spune si asa... Ingerasul meu s-a nascut pe 5 martie, la 30 de saptamani cu 1300g... Pe 6 martie a facut pneumotorax, a fost operat, intubat si tinut tot timpul sedat. Chiar si asa in momentul in care intram pe usa terapiei si vorbeam cu el, se trezea, dadea din manute. Pe 8 martie l-am vazut pentru prima si ultima oara cu ochisorii deschisi, pe 8 martie m-a tinut pentru prima si ultima oara de deget... Plangea, fara zgomot din cauza intubajului, dar ii tremura barbita si plangea in hohote cand vb cu el... Mi se rupea sufletul, aveam impresia ca-l agit prea tare, chiar si asistentele imi spuneau ca n-ar trebui sa se trezeasca pentru ca e sedat dar el o facea de fiecare data cand veneam eu... Pe 9 martie a facut din nou pneumotorax, de data asta de doua ori... Au incercat sa-l stabilizeze si sa-l resusciteze timp de 2 ore, am stat la usa terapiei cat am putut si m-am rugat intr-una...degeaba...micutul meu nu a mai avut putere sa lupte. La 12:40 s-a stins... Nu caut vinovati, am o avut o sarcina foarte grea care a cerut bombardament cu medicamente, ba pentru varsaturi excesive, ba pentru mentinere, ba pentru colecist.... Toate astea nu l-au lasat sa se dezvolte in pace. La necropsie ne-au zis ca i se destrama tesutul de la plamani... Am trecut prin mii de stari, pana am gasit un preot care sa vina si sa-i citeasca o rugaciune, nu stiam ca fusese botezat noaptea si niciun preot nu voia sa se apropie de el, invocand dogme si porcarii in care personal nu cred... D-zeu nu poate fi rau, El nu poate accepta ca un copil dorit, nascut sa fie ingropat ca un catel, fara cruce, fara preot. Intr-un final am gasit un preot bun care ne-a usurat fara sa stie nici el ca David fusese botezat. Pe 12 martie ne-a citit slujba de inmormantare in Biserica... Nu-mi venea sa cred ca in sicriul ala mic putea sta bucatica din mine, din sufletul meu... Ne-am dorit atat de mult un al doilea copil...Matei, baietelul meu cel mare facea rugaciuni seara si-l ruga pe Doamne Doamne sa-i trimita si lui un bebe...Am avut atata credinta, nu am crezut nici-o clipa ca ni se poate intampla noua asta, ca D-zeu i-a trimis lui Matei un bebe ca apoi sa i-l ia fara sa se cunoasca macar... Am ramas cu 3 poze, cu bratarile de la spital si cu amintirea pielii lui divin de fina. Ma bucur ca am avut taria de a-l tine in brate 2 ore dupa ce a murit, pana cand au trebuit sa-l duca la morga... Acum il plang in liniste, la cimitir ma blochez, probabil ca inca refuz sa cred ca bucatica mea de om e acolo...
Nu exista alinare pentru noi, poate doar daca l-as visa, daca mi-ar spune ca e bine, ca e vesel in bratele lui Iisus, ca nu-i e dor de noi si ca el a ales sau a fost ales doar spre binele lui... Noi il vom iubi mereu si vom purta dorul asta cumplit si chinuitor toata viata...
Mergi sus