Papusica
Ce simt la 6 luni dupa cele 22 de saptamani:
Furie.
Fata de doctorita care n-a vazut nimic.
Fata de mine, care n-am simtit nimic. Si ce-am simtit, n-am stiut sa interpretez.
Fata de toate animalele idoate care imi spun "nu era un copil de fapt, era doar o sarcina", sau "lasa, ca o sa faci altul" sau "mare e dumnezeu", sau "poate ca e mai bine asa".
Furie fata de toate femeile insarcinate (imi pare rau, imi e rusine si va doresc numai bine de fapt, dar cand va vad simt numai furie).
Furie fata de tatal de la stiri din seara asta, care si-a batut bebelusul de 6 saptamani pana a intrat in coma.
Furie fata de singura liniuta de pe testul de sarcina de ieri.
Si, in acelasi timp, ma simt extrem de recunoscatoare pentru momentul cand am vazut cele 2 linii pe testul de sarcina anul trecut in aprilie (la 35 de ani), si cand am ras cel mai optimist ras din viata mea. Pentru clipa in care i-am spus iubitului meu ca vacanta noastra a fost chiar si mai misto decat credeam. Pentru conversatia cu sora mea, pentru care copilul asta ar fi fost cel mai apropiat lucru de a avea propriul copil. Pentru momentul cand mama s-a uitat pe pozele de la a doua ecografie si a fost bunica.
Pentru toate cele 22 de saptamani in care am fost insarcinata, pentru toate hainutele pe care le-am cumparat, pentru toate planurile pe care le-am facut. Pentru ziua in care i-am zis tatei, care are 77 de ani si n-are inca nepoti, ca o sa primim un cadou de Craciun. Pentru a 3a ecografie, cand am vazut cum fetita a miscat din manute. Pentru toate discutiile despre cum o s-o cheme, cum o sa fie, ce o sa o invatam, cum o s-o crestem. Pentru a 4a ecografie, la care si prietenul meu si-a vazut fetita in direct. Pentru ziua de dupa, cand iubitul meu a intrebat prima data "ce face fetita lu' tata". Pentru dimineata de sambata in care a asamblat comoda in care urmau sa stea hainutele ei.
A doua zi dupa acea sambata, fetita noastra s-a nascut fara viata, la 22 de saptamani, la urgente. Fetita inca fara nume era perfecta, nu avea nici o anomalie, iar cauza nu a fost identificata.
Dintre toate lucrurile pe care mi le-au zis cei din jur, singurul care nu m-a infuriat e "imi pare rau". Orice altceva, chiar si spus cu intentii bune, ma umple de furie.
Un lucru care mi-a fost util, in zilele si saptamanile de dupa, a fost povestea despre o credinta budista conform careia bebelusii nenascuti sau nascuti fara viata sunt suflete care au invatat toate lectiile vietilor si reincarnarilor, sunt la doar un pas de nirvana, si mai aveau nevoie doar sa fie iubiti o ultima data inainte sa treaca mai departe.
Mergi sus