Ingerasul Dianei Beatrice

Buna tuturor! Ma numesc Beatrice si am 18 ani, locuiesc in Sibiu.
Ma doare sufletul si fiecare parte din mine se sfasie cand scriu aceasta postare, dar nu mai pot, marturisesc ca nu mai am lacrimi sa imi plang durerea, nici putere sa imi traiesc viata, fara copilul meu.

Povestea mea incepe in vara anului 2011. Aveam o relatie de doi ani, cu un baiat mai mare cu 6 ani decat minte. Credeam ca ne iubim, credeam ca suntem facuti unul pentru celalalt, in ciuda gurilor rele, sau a parintilor mei, care nu erau de acord cu relatia noastra. Noi am luptat pentru ea, sau, vazand azi lucrurile, pot spune ca eu am luptat pentru ea, ca sa ajunga o relatie care, spun eu, in zilele noastre si la varsta pe care am eu, e o relatie de lunga durata. Intr-o zi insa, B., baiatul cu care am petrecut zile si nopti, fericire si tristeti, mi-a dat o veste, aceea ca se insoara. Si aleasa, nu eram eu. In acel moment, durerea pe care o simteam parea infinita, puteam sa jur ca niciodata in viata mea, nu va exista alt lucru, sau alta fapta, care sa ma raneasca ca vestea insuratorii prietenului meu.
Nu aveam de unde sa stiu ca Dumnezeu, imi rezervase o incercare si mai grea, o lovitura care, dupa ce am primit-o, a continuat si continua sa ma distruga, treptat.

La scurt timp dupa socul pe care B.mi-l provocase, am cunosut un alt baiat, P. Parea atat de diferit, atat de bun si totusi, nu imi pareau suficiente calitatile pentru a putea avea incredere in el. Dar treptat, prin lucruri marunte, dar aparent din suflet, P. mi-a castigat increderea. Am inceput o relatie cu el si viata mea capata un sens, incet, incet. Parca as fi trait intr-un basm. Ba chiar mi-am si tatuat initialele lui, a omului care imi schimbase viata, ma ridicase din cea mai adanca, cazatura a vietii mele, imi redase increderea in mine, increderea in viata, in sensul cuvantului iubirii... Insa tot basmul meu s-a transformat in cosmar in momentul in care, P. s-a schimbat brusc, nu imi mai acorda atentie, nici iubire, aproape ca ma evita. Din motive personale, am parasit tara cateva zile, am fost plecata in Anglia, acolo afland ca sunt insarcintata. Si P., cel care se indeparta treptat de mine, era tatal copilului meu.
Cand m-am intors in tara, ne-am intalnit, eu am mers la un medic ginecolog care mi-a confirmat ca sunt insarcinata. Vestea nu l-a incantat deloc pe P., cum aflase vestea, cum a inceput sa imi spuna zeci de motive pentru care ar fi fost mai bine sa nu pastram copilul. Dar eu nu puteam concepe asa ceva. Era primul meu copil si indiferent de ce credea P., nu aveam de gand sa il omor. Ii povestisem mamei mele de sarcina si ea a decis sa imi fie alaturi indiferent de decizia mea. LA scurt timp dupa ce P., a aflat ca mama mea stie, el nedorind sa afle parintii lui, a sunat-o pe mama sa ii spuna sa n intalnim toti trei, sa discutam despre ce se va alege de copilasul meu. Locatia a ales-o P. Ajunsi acolo, P. statea la masa cu o domnisoara foarte diferita de mine, vulgara si cu o fata care prea multa incredere nu imi inspira. Mi-am comandat un suc, care, spre surprinderea mea, a fost adus direct in pahar, nu cum ar fi fost normal, in sticla, desfacut in fata mea. Dar nu am acordat acestui fapt prea multa importanta, fiind prea speriata de ceea ce avea sa urmeze, prea surprinsa de aparitia misterioasei fete la masa noastra. Am aflat mai apoi ca era verisoara lui P., care il sustinea in tot ce facea si care si-a dorit sa ii fie alaturi intr-un moment atat de greu ca acela. Am discutat din nou, acelasi subiect, acelasi scop, sa fac avort. LA un final insa, P. imi spusese ca nu il mai intereseaza ce am de gand sa fac, el o sa ma sustina daca fac avort, daca nu, sa nu am nici o pretentie de la el. Am acceptat sa imi pastrez copilul , desi ma durea sufletul sa renunt la cel a carui initiale aveam sa le port in piele pentru totdeauna, ma durea sa il pierd, stiind ca fara el eu nu eram nimic. Dar copilul meu era pe primul loc. Am acceptat deci, sa imi pastrez bebelusul, fara sa stiu insa ca moartea lui fusese planuita cu mult timp inainte. Seara, mi se facuse rau. Ma durea burta ingrozitor, iar a doua zi la ora 6 am ajuns la spital cu hemoragie. Cand m-am trezit mi s-a spus ca am pierdut copilul din cauza unei supradoze cu medicamente. In sangele meu erau urme de Diazepam. Am ajuns acasa si l-am sunat pe P., sa ii spun ca bebele nostru murise, iar el foarte calm, mi-a spus sa ma linistesc, ca e mai bine asa. Il rugasem sa vina la mine si desi initial negase, a acceptat intr-un tarziu, spunandu-mi ca vine si cu verisoara lui, ca ea e fata si poate ma poate ajuta. Mare mi-a fost mirarea cand, fara sa isi dea seama P., ii spusese verisoarei lui pe care eu stiam ca o cheama Andreea, Denisa. Si acesta era adevaratul ei nume. Denisa, era iubita prietenului meu si mai tarziu aflasem ca era si responsabila pentru diazepamul din sucul meu, de la terasa. Acea Denisa, imi omorase copilul fara urma de mila, de gandire, doar gelozie si lacomie si egoism. Sunt singura acum. Ei sunt fericiti impreuna, in continuare. Au trecut mai bine de patru luni de atunci dar copilul meu e inca prezent cu mine, la fel ca si toata durerea pe care o simt, la fel ca si toata ura pe care i-o port lui P., la fel ca si initialele complicelui la crima copilului meu, care imi amintesc de fiecare data cand ma privesc in oglinda, ca omul pe care l-am iubit atat, mi-a ucis copilul, alaturi de cea pe care el o iubea de fapt. Mi-as da jumatate din viata sa imi tin macar o clipa bebele in brate, sa dispara macar putin din durerea asta infinita, din ura pe care le-o port acelor criminali... Simt ca imi pierd mintile uneori, mai ales ca sunt sifoarte stresata din cauza bacalaureatului de anul acesta. Pur si simplu, nu mai am putere...

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"