In primul rand,vreau sa va salut pe toate,dragi colege de suferinta, si sa va multumesc pentru suportul pe care il oferiti mamelor de ingerasi...in special Biancai care a creat acest site unde putem sa ne regasim in fiecare poveste, si sa avem parte de multe intelegere si suport moral. Astazi se implineste o luna de cand nu o mai am cu mine....pe scumpa mea fetita,care s-ar fi numit probabil, Maria...N-am avut timp sa-i aleg un nume. As fi vrut sa-i pun 2 nume,dar n-am avut timp...Cand am aflat ca am ramas insarcinata, am avut emotii mari. Sincera sa fiu,nu as fi vrut sa se intample asa de repede,pt ca baietelul meu de 1 an si 10 luni(in prezent),era inca mic,si imi spuneam ca as mai fi avut si alte planuri decat sa stau acasa si sa cresc copii. Sotul meu era incantat de idee,iar eu tot repetam cuvintele astea stupide,care astazi imi macina sufletul...chiar daca nu le simteam, chiar daca pe zi ce trecea ma bucuram ca s-a intamplat asa, eu tot insistam ca ne-am grabit, si o spuneam tuturor, ca si cand mi-ar fi fost rusine ca mai astept o minune...Ei bine, minunea mea crestea pe zi ce trece, aparent simptomele sarcinii semanau cu cele de la prima sarcina, aceeasi greata persistenta,, oboseala,rau...greu de suportat, si-l tot acuzat pe sotul meu ca a fost neglijent si m-a lasat insarcinata... si apoi nu puteam sa concept ca as putea iubii un alt copil. Pe Alexandru il iubesc din toata inima,este sufletul meu, si mi se parea ca n-o sa mai pot simtii acelasi lucru si pu celalalt copilas. Drept sa spun,nu m-am mai bucurat atata de sarcina,n-am mai avut aceleasi emotii cand misca, era ceva banal,era ceva normal. Imi spuneam ca mi-as dorii sa fie fetita, ca sa am pereche,sa o cresc altfel. La controale nu m-am dus decat de trei ori, in 24 de saptamani, ca mi se parea ca arunc banii de pomana cand totul decurge bine, si in plus le vedeam pe vecinele mele,care chiar nu se duceau la spital, decat sa nasca si nu-mi faceam nici o grija. Cand mi s-a dat vestea ca am o fetita,am plans de bucurie! Ma atasam de ea din ce in ce mai mult, o vedeam jucandu-se cu Alexandru, care ma pupa pe burtica,nu stiu cat intelegea el ce inseamna ca avea mami un bebe in burta,dar el o facea cu bucurie. Ba inca i-am cerut unei vecine sa-mi inapoieze premergatorul cand nu va mai avea nevoie de el ca sa il dau micutei mele, si ma uitam la toate jucariile lui si la lucrusoarele lui,si o vedeam jucandu-se si purtandu-le, si mi-era tot mai draga. Chiar de Sf. Craciun, cand am facut o prajitura si am bagat mixerul,era ata de agitata in burtica,si ma bucuram ca aude foarte bine si va fi sanatoasa! Pana cand,nu mai o simteam... La inceput am crezut ca doarme mai mult si nu m-am ingrijorat. A doua zi, foarte slab am simtit ceva,s-au poate mi-am imaginat numai,si m-am ingrijorat si mai tare. La cum o stiam eu de activa,cand ii simteam pumnisorul plimbandu-se sub palma mea(n-am sa uit niciodata momentul acela),era clar ca se intampla ceva. Intr-o zi am sangerat un pic pe nas. Am zis ca nu-i nimic,e normal. Seara mi-a curs si mai mult sange din nas,atunci m-am speriat. Am mers a doua zi la medic,care si asa ma avertizase ca am trecut in atata timp pe la el la cabinet doar de 2 ori, ca mai fusesem o data in policlinica la control, ca nu ma mai primeste daca nu-mi fac macar morfologia fetala. Si mi-a spus ca e ceva in neregula la inimioara ei.. Atunci am simtit ca se prabuseste pamantul sub picioarele mele. Avea frecventa cardiaca prea mica. A doua zi am facut morfologia ,dar aceeasi discutie. M-a chemat la spital sa o asculte cu doppller-ul,si aveam o trimitere la Bucuresti programata pt vineri. In noaptea de miercuri spre joi m-am rugat atat de mult sa miste, sa o simt,,dar n-a mai miscat niciodata... Joi dimineata, cand m-a pus la ecograf mi s-a spus "s-a dus"...am simtit ca mor,am inceput sa plang,nu intelegeam,atata speranta aveam in suflet ca orice ar fi fost,s-ar fi rezolvat cumva...El tot incerca sa-mi spuna ca a fost bine ca s-a intamplat asa,ca dumnezeu a hotarat bine pt mine,ca m-as fi chinuit prin spitale mai mult cu ea si n-ar fi avut sanse, si eu nu puteam auzii nimic din ce imi spunea. De ce sa fie mai bine asa? de ce sa nu fie mai bine sa fi trait ,sa fi fost sanatoasa? Cum Dumnezeu a ales mai bine sa moara,decat mai bine sa traiasca? Nu mai intelegeam notiunea credintei. Am avut-o alaturi de mine pe mama,care imi plangea de mila,dar nu ma intelege pe deplin nici acum, si asta ma doare! Nici nu stiam ce se va intampla cu mine,mi-a spus ca raman in spital,si ma pregatesc de avrt. Eu l-am intrebat daca ma chiureteaza sau ma opereaza,iar el mi-a raspuns pe un ton rastit: "tu intelegi ce spui? cum adica sa te chiuretez? sa-i tai maini,picioare,asta vrei?" eram pierduta,nu stiam nimic,mi-era rusine ca nu stiu cum se procedeaza. Mi-a spus ca va fi ca o mica nastere. In sfarsit,m-am internat,m-a chemat la ecograf inca o data sa se asigure ca nu face vreo prostie,la acelsi ecograf mai era o graviduta care era la termen,bucuroasa de copilasul ei sanatos,iar eu nu puteam privii ecranul ecografului,si reactiile ei mi se pareau groaznice...cat contrast era intrenoi doua..Mi s-a dat o jumatate de pastila dar nu as fi vrut sa o iau pana ce nu m-a asigurat ca fetita mea a devenit ingeras. Nu va pot descrie durerea cu care am ajuns la salon,pt ca nu sunt cuvinte,doar voi stiti...cum incerca cineva sa ma consoleze,eu clacam si nu ma mai puteam controla. Mi s-a pus perfuzie,iar pe la 3 si jumatate dupa amiaza,au inceput contractiile puternic,chiar dupa ce sotul a plecat de la mine. Aveam momente cand vorbeam linistita cu fetele din salon,iar una dintre ele mi-a spus: va ca esti destul de tare" ,ca si cum,n-as fi suferit,ca si cum ar fi trebuit sa ma vai in fata lor(ori nu mi-e firea asa),dar in suflet clocoteam. Nu i-am raspuns,poate ar fi astptat sa-i spun "am plans destul si-o sa mai plang". Consider ca durerea nu se arata prin cuvinte. Am avut ghinionul sa am parte de 2 asistente fara interes si suflet. Aveam dureri ata de mari si venea doar si-mi ridica cearsaful si-mi spunea" nu esti de nascut,nu te mai screme,nu ai dilatatie", fetita mea era impinsa de contractiile uterului iar eu aveam impresia ca traieste,nu stiam,nu m-a invata nimeni. Am rugat-o frumos sa-mi spuna daca e normal sa se miste asa,iar ea mi-a raspuns" pai ce, e mort?" imi venea sa ma ridic din pat si sa o iau de gat!! Cum adica,ma intrebi pe mine? voi nu stiti ce faceti? In mintea mea incolteau alte sperante...imi spune iar" e uterul" si pleaca. Cand durerile au fost de nesuportat,una din colegele de salon a chemat-o, si cred ca a deranjat-o. I-a spus" Ei,si daca iese,iese,ce sa-i fac eu!" Din fericire,doar colege mele de salon,au fost alaturi de mine si le multumesc nespus. pe la sase fara un sfert,seara, am nascut-o...si m-a bufnit un plans...si n-am avut curajul sa ridic cearsaful care imi trecea peste picioare sa ma uit.. durerile mi-aiu fost luate ca cu mana,dar durerea cea mai mare abia atunci o simteam!! cand ma intrebau toate,care s-au deranjat sa vina dupa ce am nascut,de ce plang,daca ma doare ceva,le-am spun"ma doare sufletul"...si s-a lasat tacerea...am apucat sa o vad pentru cateva secunde,i-am memorat trasaturile,avea paul negru si des,si era ata de frumoasa si linistita...atat regret ca n-am luat-o in brate,ca n-am atins-o,ca na-m cerut sa o mai vad o data,am fost ata de LASA!!!
Mergi sus