Matei 02.08.2011-08.08.2011

Mi-amintesc cat de mult doream sa am inca un copilas, asa de mult ca plangeam de fiecare data cand vedeam unul pe strada in timp ce mergeam la munca. printre lacrimi ma rugam fierbinte ca, daca Dumnezeul vrea sa imi dea unul, numai daca e voia Lui, caci cu cateva luni in urma mai pierdusem o sarcina, oprita in evolutie la trei luni, asa ca nu stiam care e voia Lui. Cand am aflat ca sunt insarcinata, eram asa de speriata, ma tot gandeam si ma rugam ca daca e si acest copilas sa moara, sa moara la inceput, si in acelasi timp mi-era frica, nu vroiam sa pierd si aceasta sarcina, era copilasul meu. Am stat cu frica pana a miscat la trei luni, apoi eram asa de curoasa sa vad si sa stiu ce e. Pentru mine mi-as fi dorit inca o fetita, dar stiam ca tatii isi doresc un mostenitor, si imi doream un baietel pentru Marius, un baietel care sa il faca mandru, un baietel care sa ii semene. Aveam asa de multe emotii inainte sa merg la ecografia morfologica, eram speriata, ii tot spuneam lui Marius, ca simt ca ceva e in neregula. El imi tot spunea sa nu ma mai ingrijorez. In ziua cand trebuia sa merg la acea ecografie la inceputul primaverii, in timp ce mergeam spre munca m-am rugat, la Dumnezeu ca daca este baiat, sa vad o floare inflorita intr-un copac (copacii inca nu inflorisera), si dupa ce am mers un timp am vazut doi copaci infloriti, si am ramas fara cuvinte. Stiam ca este baietel...
    Cand am ajuns la ecograf, aveam si atunci emotii, tocmai mancasem o ciocolata, deoarece bebelusul dormea de obicei cand mergeam la ecograf, iar acum trebuia sa stea treaz. Ne-a spus la inceput ca e dezvoltat bine, ca e baietel, si cand a ajuns la inima, am vazut si noi si doctora, ca sangele lui nu trecea prin jumatate de inima, iar valvele din acea jumatate erau prea mici si nu se miscau. Doctora nu a vrut sa ne sperie, dar a sunat-o imediat pe doctora mea ginecolog, si i-a spus ceea ce a vazut, iar a doua zi trebuia sa ne prezentam la ginecologie sa vedem ce putem face.
    A doua zi am fost trimesi la un doctor cu renume sa ne mai faca o ecografie. Cei din spital, cu jumatate de gura, ne-au spus succes...
    Cand am facut cea de-a doua ecografie, tot timpul, vreo 40 de minute doctorul nu spunea nimic, se tot uita, tot masura inima din toate unghiurile, apoi la sfarsit, uitandu-se la noi ne-a spus ca nu are nici o sansa, si a stat asa vreo cinci minute, fara sa mai zica nimic, in care se uita la noi, si noi la el. Imi venea sa fug si sa urlu, dar am stat pe loc, iar cand sa iesim, ne-a spus ca ne asteapta cu un copil normal. Am gasit alt doctor am mers la el si initial ne-a spus ca are un prieten doctor la Tg Mures si crede ca se poate face ceva, iar apoi cand i-a facut o ecografie mai detaliata, si specifica pe inima, ne-a spus, ca nu are rost sa tin copilasul, ca nu stie daca va trai si pana la 28 de saptamani, dar dupa nastere daca va apuca sa se nasca sigur nu va supravietui, si ca nu se poate face nimic, malformatiile lui erau prea complexe. Eram terminati, mi-aduc asa de bine aminte de acea zi, totul se prabusise in jurul nostru. speram sa ajungem la Tg Mures, si cand s-a dus speranta, eram asa de speriata, ma asteptam ca bebelusul sa moara in orice clipa. Doctora mea ginecolog, ma chemase sa imi provoace avortul, dar i-am spus ca noi mergem mai departe. Cum puteam sa imi omor copilasul care il simtisem cum miscase in mine atatea luni, un copilas pentru care ma rugasem atat de mult, si atat de intens?!
    Dupa cateva zile am mers la o conferinta la Baile Felix, care ne-a ajutat sa ne punem increderea in Dumnezeu. De fiecare data cand Il intrebam pe Dumnezeu ce va fi, raspunsul Lui era asteapta.
    La conferinta am intalnit o fata care il cunostea pe un doctor foarte bun, de la Tg Mures. I-am dat ecografiile sa i le arate, si sa tinem legatura. Ne-a sunat tatal ei peste cateva zile ca ne-a facut programare la un dr ginecolog, foarte bun. Am plecat plini de speranta, ca sigur cei de acolo stiu mai bine. Ecografia ne-a facut-o impreuna cu o doctorita cardiolog pediatru. Raspunsul lui a fost ca daca suntem destul de maturi, trebuie sa renuntam la aceasta sarcina, sa nu mai pierdem timpul degeaba, cu o sarcina care oricum nu are nici o sansa. Ne-au spus ca nicaieri in Europa nu se poate face nimic. Inca odata toata speranta noastra s-a dus. Imi doream sa moara inainte sa se nasca, sa nu trebuiasca sa trec pe acolo, daca nu avea nici o sansa.
    Intr-o seara am pus un semn cu sotul meu, sa stim care e voia lui Dumnezeu, moarte sau viata, si raspunsul a fost moarte. Nu am vrut sa accept si am inceput sa lupt, sa ma lupt cu dumnezeu pentru el. Eram in stare sa fac orice pentru a-mi salva copilul. Dumnezeu mi-a tot spus ca va avea viata, ca va trai, sa am pacea Lui care intrece orice pricepere, ca El da viata ( dar nu m-am gandit si la viata vesnica...), El vindeca, El omoara. M-am gandit si am crezut ca va trai. Nu puteam sa ma gandesc la moarte, la sicrie la lucruri dintr-acestea. Nu ma puteam pregati de inmormantare si moarte, nu cred ca exista pregatire pentru asta. La 37 de saptamani am mers la doctor sa ma programeze pentru cezariana. Ma programase pe 2 august, cand implineam 39 de saptamani. Si tot atunci i-am dat dat si ecografiile sa i le arate dr neonatolog. Peste cateva zile am fost sunata de dr mea ginecolog, care vorbise cu neonatologul si ca nu este de acord sa nasc in acel spital, ca ei nu au ce le trebuie pentru ca bebelusul sa fie intubat si ventilat, asa ca a trebuit sa aleg alt spital. Dumnezeu imi vorbise ca El va merge inaintea mea la alt spital, asa ca eram linistita, chiar daca nu stiam unde o sa nasc. Sotul meu a vorbit cu cineva de la servici, care ne-a spus de o dr de la alt spital. Acea dr era in concediu, asa ca ne-a facut legatura cu o colega de-a ei, care ne-a dus la seful ei pentru investigatii. Ecografia arata la fel, tot nici o sansa ne-a dat si acest dr, care ne-a spus ca nu il ajuta cu nimic pe bebe daca eu fac cezariana, ca nu are rost sa ma taie, si sa ma gandesc ce aleg, si sa vorbesc cu domnisoara dr.     M-am gandit in urmatoarele zile, ca daca Dumnezeu vrea sa traiasca, il poate face sa traiasca si daca eu nasc normal, asa ca am ales sa nasc normal, dar inca nu o sunasem pe dr sa ii spun. Luni, pe 1 august am incept sa sangerez putin, am sunat-o, am mers la spital sa ma vada, si mi-a spus ca e dopul care incepe sa cada, si ca mai e pana nasc. Seara am inceput sa am dureri, contractii neregulate, la inceput nu prea dureroasa, si apoi, foarte dureroase. La 10 noaptea am sunat-o, mi-a spus sa merg la spital sa ma vada. Incepusem sa sangerez mai mult. Cand am ajuns la spital, fara dosarul cu ecografii care nu il mai gasisem, si in contractii succesive, mi-au spus ca sunt dilatata deja 6, si ca nasc in cateva ore. M-au certat ca nu aveam dosarul la mine, si mi-au spus ca reanimarea este inchisa, si ca nu au ce sa-i faca, cand se va naste. La 1 a venit doctora, mi-a rupt apa, si la 1.50 am nascut. Eram asa de speriata, nu a plans din primele secunde, si credeam ca e mort, apoi a inceput sa planga, l-au sters, si mi l-au adus sa il pup. Nimeni nu zicea nimic. Toti stiau de cazul meu. Au luat copilul si l-au dus; dupa jumatate de ora mi-au spus, ca pulsul lui e diferit pe fiecare mana, si ca a doua zi va fi dus la alt spital pentru ecografie cardiaca. Toata noaptea aceea am stat cu ochii numai pe usa, ma asteptam sa vina cineva sa imi zica ca a murit. A doua zi dimineata, a venit sotul meu, cu mama unei colege de-a Sarei de la gradinita, care lucra acolo, sa imi spuna ca daca am nevoie de ceva sa ii cerem ei. M-am dus sa imi vad copilasul, care semana asa de bine cu sotul meu, stateam langa el, si nu stiam ce sa cred, ce sa simt, la ce sa ma astept.
    A fost dus pentru ecografie si cand s-au intors, mi-au spus sa chem un popa sa il boteze, ca e foarte grav. Dr care i-a facut ecografie, le-a spus, sa il lase sa moara. Dr pediatru a trimes ecografia la Tg Mures, sa intrebe daca se poate face ceva. raspunsul a fost negativ. A scris unui dr din Germania, la care ii scrisesesm si eu si nu rimisem raspuns, si ne-a confirmat ca se poate face ceva, dar sansele sunt mici, si aceasta inima va functiona pana la patru ani maxim, apoi va avea nevoie de un transplant. Am ales sa luptam si sa vorbim pentru a strange suma necesara, care nu stiam inca care va fi. Sotul meu a alergat dupa acte, care le-a facut in ultima clipa. Avea nevoie in acea zi sa plecam in Germania pentru operatie, deoarece incepuse sa sangereze la stomac si plamani. Era sedat cu morfina, intubat, ventilat si hranit prin trei perfuzii. gaurit in zeci de locuri, deoarece sangele lui nu circula cum trebuie. Dupa ce s-a rezolvat cu actele, totul era gratuit, am aflat ca singurul avion care ne putea duce era defect. Trebuia sa asteptam, dar pentru el fiecare minut era important. A doua zi mi-au spus ca nu are nici un rost, si ca nici dr din Germania nu il va opera, deroarece a sangerat la plamani mai rau. Asta a fost sambata. Mergeam la el din trei in trei ore. In timp ce celelalte isi alaptau copilasul, eu stateam si ma rugam langa el. La inceput il mangaiam, imi apuca degetul in mana lui micuta, si isi inchidea ochisorii, de fiecare data cand il mangaiam pe cap. apoi a inceput sa nu mai reactioneze la atingerile mele. Duminica, deja se stafidise, si capul, mainile si picioarele erau reci. Atunci am stiut ca nu mai are mult. Era ziua sotului meu, si ma rugam sa nu moara atunci, nu de ziua lui, sa mai astepte cateva ore. Cine si-ar dori ca copilasul lui sa moara de ziua lui?! M-am rugat in acea duminica noapte spre luni, ca sa se intample ce e mai bine pentru el. Destul vazusem cum se chinuise. Stiam ca pentru el e mai bine sa mearga in cer, asa ca m-am rugat ca durerea lui sa ia sfarsit, chiar daca inima mea era insangerata, si isi dorea ca el sa ramana... Si la 5 dimineata, luni, am fost chemata, deoarece murise. Stiam, si ma asteptam sa fiu chemata. Atunci, pentru prima data mi-am tinut copilasul in brate. Trupul lui era atat de rece, si atat de senina ii era fata. Vroiam sa il imbrac ca era prea rece, era greu sa constientizez, ca e mort. L-am sunat pe sotul meu sa ii spun ca a murit si sa il chem sa il vada. A venit si l-a tinut in brate, pentru singura data. I se facuse rau, iar eu nu puteam spune nimic, eram paralizata. Am iesit, mi-am strans lucrurile, si am plecat acasa. Trebuia sa ne pregatim pentru inmormantare. Unchiul meu spusese ca se ocupa initial, apoi tot eu si sotul meu a trebuit sa cautam cimitir, si sa dam comanda de sicriu. Era cel mai rau cosmar la care puteam sa fiu prezenta. Vroiam sa fiu doar eu, sotulsi pastorul la inmormantare deoarece durerea cea mai mare era a noastra, dar Marius a vrut sa fie si familia extinsa. Cum putea intelege cineva cat de mare era durerea mea?! Am fost ca paralizata tot timpul, durerea era prea mare ca sa fie exprimata chiar si prin plans. A doua zi am plecat la munte, ca sa schimbam peisajul si sa fim cu Sara, surioara lui mai mare, care suferise, chiar daca stia doar ca Matei, fratiorul ei asteptat era ingeras acum. Nu ai cum sa uiti, de o durere asa de mare, nu ai cum sa iti uiti copilasul, nu e zi sa nu ma gandesc la el.                                      

Înapoi la "Ingerasii Nostri"