Maria 03.06.2011
O sa incep cu a fost o data ca niciodata Maria, minunatia ce crestea in burtica! Iubita si asteptata de toti! Imi aduc aminte ca totul a inceput cu o intrebare ... "Esti sigur ca vrei asta?" "Da, copilul asta vrea sa vina, o simt!". La 2 luni faceam testul de sarcina la 6 dimineata, nu mai aveam rabdare, vroiam sa stiu....de vreo 2 saptamani mancam prost, nu-mi mai placea nimic, ma cam durea stomacul dar nu aveam stari de rau sau de voma. 2 linii, Doamne, am inceput sa tremur, mi-a luat vreo cateva secunde bune sa ma pot misca, am alergat la George si cu o zgaltaitura buna l-am trezit din somn "O sa avem un bebe!!!O sa avem un bebe!!!" dansam, tremuram, radeam, plangeam. Nu am vrut sa spunem nimic rudelor pana cand bebe nu ar fi implinit 3 luni. La inceput ma gandeam ca la 26 de ani sunt cam tanara sa am un copil, unde o sa-l crestem, stam in chirie, a fost o idee buna oare sa facem pasul asta? Ce prostuta eram, nici nu banuiam cat am s-o iubesc pe Maria si cat am s-o doresc. Am gasit un doctor, am zis noi bun, ne duceam la cabinetul particular desi am fi putut sa ne ducem si la spital la consult. Totul era perfect, analizele mele bune, ecografii bune, bebe-ul cam micut dar unde sa creasca, si eu sunt micuta de inaltime. Din baietel la 3 luni am aflat la urmatoarea ecografie ca-i fetita. Maria, asta era numele, sigur, nici nu vroiam sa aud alceva. Au urmat zile fericite, zile nelinistite, oare totul e ok, Maria se simte bine in burtica? Mergem mult pe jos deoarece trebuia sa fac sport ca sa ma pregatesc de nastere, din luna a 5-a ma simteam minunat, nici o problema, ceva contractii mici dar normale imi spunea doctorul ginecolog si doctorita de la ecograf. La 34 saptamani secretiile erau un pic cam verzui, o infectie vaginala… nu vreau tratamentul cu ovule, fac o analiza in schimb pentru streptococul de grup b. Iese pozitiv si la 37 saptamani sunt de acord sa iau antibiotic sa nu fie probleme daca nasc natural. Am ajuns la 39 de saptamani si Maria dadea semne de oboseala, se misca mai putin…am avut un vis ciudat in care eu nasteam un copil mort…visul ma sperie cu atat mai mult cu cat bunica mea din partea tatalui (care murise cu putin timp inainte sa o concepem pe Maria si care a avut la randul ei 3 ingerasi) era moasa mea. Nu am vrut sa-l sperii pe George asa ca nu i-am zis nimic gandind ca-i doar un vis. Mergem la ecograf la cateva zile, totul perfect, lichid mai putin dar suficient, se explicau astfel miscarile lente, dar pentru linistea noasta programam o monitorizare peste 2 zile. Vineri, ziua monitorizarii, la 3 noaptea contractii neregulate, nu mai pot dormi, zic perfect azi o sa-mi tin minunatia in brate, o sa o alaptez, verific bagajul de spital, citesc, oricum mergem dimineata la spital. Maria e un pic mai agitata, imi zic ca-i de la contractii, mai stau in pat fiindca o sa ma astepte o zi grea. Nici nu aveam sa stiu cat de grea. Am plecat la spital si astept sa intru la monitorizare. Maria nu mai zicea nimic, nu mai aveam contractii si nu mai aveam nici rabdare prea multa. La monitorizare ma intind pe pat, astept, nu gaseste pulsul Mariei, nu-i nimic, mergem la ecograf. E ecografista de la cabinet si ne cunoaste bine, se schimba la fata, tremura, iar eu nu indraznesc sa intreb nimic. "E vreo problema?" imi fac curaj cu jumatate de gura. Scoate telefonul "Domnule doctor, veniti la ecograf un pic, sunt cu doamna Stoian". In cateva secunde se uita si doctorul pe ecran si da verdictul : "Nu-i mai bate inima.". Doctorul sta nemiscat cateva secunde si apoi iese afara. "Doamne nu!" atat pot zice. "De ce nu ai venit la 3?" imi spune doctorita. "De unde sa stiu! Am crezut ca asa incepe travaliul. De unde sa stiu!" bolborosesc mai mult decat sa vorbesc, si am simtit cum in mine se rupe ceva, am murit oare? Ma scol mecanic…nu pot plange…merg intr-un birou, sotul meu e distrus, abia se tine pe picioare. "Va mai lasam un pic sa va ganditi daca sa faceti cezariana sau sa nasteti normal, eu va recomand sa nasteti normal." Ma cutremur, visul meu, de ce nu am venit la 3 noaptea la spital? "Ce facem acum?" altceva nu puteam sa gandesc. Mai mergem la un ecograf sa fie ecografista sigura, ma rog continu la un miracol dar nimic, copilul e mort. Intr-un moment de luciditate imi aduc aminte ca sora mea s-a chinuit ceva saptamani dupa cezariana, asa ca aleg nasterea naturala. Dupa mai putin de 8 ore de travaliu nasc o fetita perfecta de 3 kilograme, fara nici o problema vizibila, la termen, placenta e ok, cordonul normal, lichidul e limpede, dar fetita e fara suflare. Nu vreau sa o vad, nu vreau sa stiu ca exista si totusi burtica mea nu mai e, astept in zadar sa tin ceva in brate, sa o strang la piept, dar nu stiu ce, sunt constienta ca bebelul meu e mort si nu pot plange. Abia de a doua zi am putut sa-mi plang durerea si disperarea. In prima seara mi-au curs putine lacrimi cand a trebuit sa-l instiintez pe fratele meu, nu aveam puterea sa-mi sun parinti.
La spital s-au purtat frumos cu noi, George a dormit cu mine in salon cele 2 zile cat am fost internata, au avut grija de mine desi nu am avut puterea psihica sa "cotizez" cum se face pe la noi prin spitale. O singura asistenta a venit sa ne ia repede sa semnam niste acte, dar am trimis-o la doctor si i-am spus ca legal ni se ingaduie timp de gandire. Cand s-a intors si-a cerut scuze si ne-a intrebat cu un glas mieros daca mai avem nevoie de ceva. Da, vroiam fetita mea in viata, sa o strang la piept! Dar ea era moarta, ieri ma jucam cu ea in burtica si astazi nu mai era. Nu vroiam sa o vad, la telefon vocea doamnei Daniela de la Organizatia EMMA ma incuraja sa nu fac greseala de a sta cu gandul "oare cum arata?" Astfel mi-am facut curaj…cei de la maternitate mi-au aratat-o intr-o cutie de carton…Doamne cat era de frumoasa! Am vrut sa o ating dar nu am putut, am atins doar cutia sa dau celofanul la o parte sa pot sa-i vad fata frumoasa, semana cu George. M-am infiorat, inima parca a incetat sa bata pentru cele cateva secunde cat am stat sa o privesc.
Cu ajutorul unei alte doamne pe care o cheama tot Maria am reusit sa vedem a 2 greseala, incinerarea, asa ca am aceptat sa o inmormantam. Am vazut-o Marti imbracata in alb ca o printesa, am luat cosciugul in brate, am mangaiat-o pe obrajori, nu vroiam sa mai plec de langa ea! Am vrut s-o inmormantam in Bucuresti, intr-un cimitir pentru copiii nascuti morti sau decedati la varste foarte mici deoarece nu vroiam sa le mai provocam noi suferinte parintilor care ar fi asistat la inhumarea ei. Dar Dumnezeu avea un alt plan pentru Maria noastra, am avut ceva neintelegeri in legatura cu o presupusa dovada de inhumare de care noi eram convinsi ca avem nevoie asa ca, dupa slujba facuta de parintele Sava la biserica de langa Spitalul Universitar, am dus-o la Buzau si acum doarme in bratele bunicii (nu cea din vis, cealalta bunica, din partea mamei) pe locul de veci al parintilor mei. Pe cruce, sub numele bunicii, sta scris : Maria Stoian 03.06.2011.
Asta e povestea noastra de viata. Dupa autopsie, la analiza macroscopica au gasit cheaguri de sange la creier,ceea ce inseamna ca e posibil ca trombofilia sa fi fost cauza mortii ingerasului nostru. Daca ni s-ar fi spus ca e bine sa facem o simpla analiza pentru a determina riscul existentei sindromului antifosfolipidic (care se trata pe parcursul sarcinii) fetita mea ar fi fost acum in bratele mele. Regret mult mititico ca nu am facut tot posibilul sa fii printre noi, chiar daca nu am gasit nicaieri nici un semnal de alarma legat de acest sindrom care a dus la pierderea ta. Deoarece cu o seara inainte fetita misca normal am sa traiesc toata viata cu regretul ca nu am plecat la ora 3 noaptea la spital..poate am fi salvat-o. Maria, iubita mamei, ne vei ierta oare cumva, ne va ierta Dumnezeu pentru ca ne-am bazat prea mult pe vorbele, analizele si asigurarile medicilor cum ca totul e ok? Azi se implinesc 2 saptamani si ne e foarte dor de tine burticuta!!!
Mergi sus