Ingerasul Cameliei (Baby Keane)
Eu, ca probabil multe mame de pe acest site, nu am stiut pina decurind ce inseamna cu adevarat sa ti sa rupa sufletul.
Pe 22 iunie 2010 s-a nascut baiatul nostru Christopher George Keane intr-un spital din Londra. Doctorii mi l-au pus pe piept, piele pe piele dupa cum se face aici, si ne-au acoperit cu o paturica. Ore m-am uitat in ochisorii lui negri (acum s-au schimbat in albastru). Nu a plins mai deloc ci era asa de curios...Am fost asa de fericita, dar totusi...
Aceasta sarcina incepuse ca sarcina de gemeni; la controlul de 12 saptamini insa, doctorii au constatat ca unul din embrioni a incetat sa evolueze. Aparent este un fenomen ce se numeste Vanishing Twin Syndrome (VTS; cred ca traducere ar fi 'Geaman ce Dispare').
Doctorii mi-au explicat ca odata cu introducerea Scan-urilor de mare putere, se constata ca sarcinile de gemeni sint mult mai frecvente decit s-a crezut. Defapt, 1 din 8 sarcini incepe ca sarcina de gemeni, dar numai o fractiune dintre acestea ajunge ca nastere de gemeni. De obicei, daca pierderea intervine in primul trimestru, VTS este absorbit de corp (de aici si numele). Nimeni nu stie de ce.
Pentru mult timp am fost sfisiata intre doua sentimente: durerea pierderii unui copil si binecuvintarea supravietuirii celuluilalt. La fiecare SCAN doctorul ne arata copilul nostru (odata l-am vazut sugindu-si deghetelul) dar fiecare data sesiunea se termina cu doctorul verificind ce s-a intimplat cu celalalt bebe. Un amestec de dulce si amar. VTS-ul nostru nu a disparut, ci a stat cu Christopher pina la nastere... Pe tot timpul sarcini am evitat sa ma gindesc la pierderea copilasului nostru; mi-a fost teama ca recunoasterea durerii ce simteam, intr-un fel ar fi tradat copilul din burtica. Mi-a fost frica ca lacrimile mele sa nu provoace piederea celuilalt. Asa ca mi-am inghitit lacrimile.
Nasterea unui copil trebuie sarbatorita ca un miracol, neintinat de durerea. Nu am plins nici cind am nascut, nu era timpul; mi-am spus ca mai tirziu..
Astazi Christopher implineste 7 luni si sint 13 luni de cind am pierdut ingerasul nostru, si tot nu stiu cum sa definesc ce simt. Cum sa impac sentimentele ce ma incearca. Mi-e teama ca golul din sufletul meu nu v-a disparea toata viata si mai ales mi-e teama ca de cite ori ma uit la bebelusul meu o sa ma trezesc intrebindu-ma 'Cum ar fi aratat celalalt?' sau ' Cum i-ar fi mirosit parul?'. E ca si cum copilul meu trece prin viata cu o umbra linga el. Ma trezesc atit de des privindu-mi copilul dormind si pling. Noaptea e singurul timp cind pot sa las lacrimile sa curga, nu ma vede nimeni. Nu vad durerea mea oglindita in ochii tatalui lui.
Ma doare pierderea copilasului meu. Pentru aproape trei luni el a existat, a fost in burtica la mine. Am visat, ca orice mama, viitorul nostru; am facut promisiuni, ca orice parinte ca o sa veghez asupra lor...
Ma simt vinovata pentru durerea mea. Am un copil perfect; zimbetul lui ar opri si soarele in loc. Ar trebui sa fiu asa de fericita...
Ma trezesc citeodata cuprinsa de o furie nebuna, impotriva lumi si mai ales impotriva mea. Unul din copiii mei a murit si nimeni nu stie. Frica de reactia celor din jur m-a oprit sa impartasesc pierderea copilasului nostru. Si mi-e rusine de frica mea; caci mi-am condamnat copilul la anonimat, nestiut si nevorbit, ca un secret rusinos. Am fost lasa; nu am vrut sa aud pe cineva punind acelasi intrebari ce imi tortureaza mie noptile. Si mai ales nu am vrut sa aud 'Da de ce plingi, ai copil frumos si sanatos; alte mame au pierdut tot.' Asa ca am tacut si totul merge inainte...
Copilul nostru a murit si singura dovada a existentei lui sint trei poze de echograf si golul din sufletul meu si al tatalui sau.Tare as vrea o clipa numa, totul sa se opreasca in loc caci trecerea unui copil prin viata, oricit ar fi de scurta, trebuie marcata cumva ori merita cel putin sa fie pomenita.
Asa ca va rog din suflet sa aprindeti o luminare si pentru sufletul ingerasului nostru 'Baby Keane'.
Va multumesc
Camelia
Mergi sus