Ingerasul Dianei

E ciudat, dureros, infricosator, crud.. sadic chiar, ce voi povesti aici.
Diana Fanea, surioara ingerasei Ariana. Suna ca si cand, nimeni vreodata nu ar permite ca o persoana o data devenita sora de inger, sa devina mai mult de atat, in timp.
In primul rand, imi cer iertare tuturor mamicilor, rudelor, taticilor, de ingerasi. Ii cer iertare mamei mele, care inca nu stie de fapta pe care... am comis-o. Ii cer iertare acelei fapturi care, astazi, a fost eliminata intr-un mod prea crud. Imi cer iertare mie, si lui Dumnezeu.
Vestea ca sunt insarcinata la 17 ani m-a socat. Am plans, m-am gandit, mi-am facut mii si mii de idei. nu stiam ce era mai bine sa fac, nu stiam daca sa spun cuiva sau nu. Nu stiam daca mai merit sa traiesc sau nu. A fost o greseala, o greseala care... a venit in viata mea ca un fulger, si totusi... era o greseala fara vina. Bebele MEU nu merita asta.
I-a luat mult, mult, timp sa ma convinga. Au fost replici ca : esti prea tanara pentru un copil, sau cum il vom creste, sau , iti voi da eu bani de avort. Imi era frica, marturisesc. Imi era rusine si frica. Frica de mine, de Dumnezeu de tot. Eu... sa fac un avort? eu? Eu sa comit o nedreptate? Si lui ii era frica, il vedeam.. si il simteam. Era prima data cand ni se intampla, prima data impreuna.. si prima data separat.
Am plecat de la spital cu lacrimi in ochi si cu o foaie in mana ,pe care scria " Sarcina in dezvoltare - 2/3 sapt" . Si mii de ganduri, de intrebari si de reprosuri.
Binecunoscuta intrebare : De ce eu? ma urmareste si in acest moment.
Ii multumesc lui Dumnezeu insa, ca nu a permis ca eu insumi sa comit o crima. O crima pe care, as fi regretat-o toata viata mea, o crima pe care as fi facut-o influentata fiind.
Stiu ca nu am nici o scuza, stiu ca exista metode de contraceptie si stiu ca merit sa imi spuneti orice, desi marturisesc ca starea in care ma aflu e mai mult decat... depresiva. M-am gandit sa ma omor, pentru ca si asa am ramas mai mult singura...
Dar ce rost ar avea? Nu ar avea, acesta e raspunsul. Trebuie sa traiesc, trebuie sa fac fapte bune, trebuie sa imi amintesc mereu de bebele meu, de mica fiinta in curs de dezvoltare din interiorul meu si sa prind putere sa merg mai departe.
Durerile de burta au inceput in jurul orei 17:00.
Faceam dus, apoi, cand am observat sangerarea destul de acuta, sa spun asa.
M-am speriat si l-am sunat. Au urmat apoi minute si secunde ingrozitoare, stari de greata si ameteli si acea stare de somnolenta care se aseza asupra mea. El imi repeta in continuu :
Nu adormi.. te rog, o sa fie bine... dar nu adormi.

Iar eu... eu ma gandeam ce urma sa se intample cu mine.
Am ajuns intr-un final la sectia de ginecologie, unde , desi aveam starile acelea groaznice, am fost nevoita sa trec printr-un interogatoriu sever despre cum/cand/de ce/ unde etc. era bebele meu. Iar apoi mi-a spus " Urca-te sus" .
M-am urcat cu greu pe patul acela si am simtit apoi un tub, apoi o lama, si apoi mi-a spus, nu mai ai bebe acum.
Nu are rost sa va spun ca durerile au fost imense, cele fizice... a fost, aproape un chiuretaj pe viu, dar am inceput sa plang. Am inceput sa imi spun ca imi vreau bebele inapoi, ca e copilul meu si il vreau inapoi.
Doctorul mi-a explicat ca, din pacate, indiferent de decizia pe care aveam sa o iau eu, Dumnezeu i-a ales soarta. Asa ca, in urma unei hemoragii puternice bebele meu mic, a murit acolo, in burtica mea. Mai am doar o foaie acum, unde scrie perioada lui de dezvoltare in burtica mea. Ma doare sufletul, ma doare capul de la atata plans, si , desi suna a ipocrizie ii multumesc lui Dumnezeu ca nu am fost eu cea care l-am omorat. Sau... mai bine spus, cea care a permis uciderea lui.
Dar, oricum, imaginea aceea a unei cutii de tabla destul de mare, cu mult sange, si cheaguri o sa imi ramana intiparita in cap mereu. Pentru ca acolo, acolo era o viata. Era viata mea, o viata din viata mea, era viata care ma va urmari mereu, oriunde, oricand. Era ceea ce urma sa devina copilasul meu, bucuria mea, minunea de care nu aveam sa ma bucur, probabil, niciodata... si apoi, a fost aruncat intr-un wc, chiar in fata mea.
Imi cer iertare inca o data, accept orice mustrari, orice cuvinte, accept orice...
Nu sunt puternica, am stat... ore in sir azi in ploaie, cu dureri de burta ingrozitoare, abia puteam merge, dar am stat si am plans .... mi-am plans bebelusul si i-am cerut in continuu iertare, asa cum cer... tuturor mamicilor care isi doresc un bebe, dar nu il pot avea.
Poate ca, nu voi mai putea face acum parte dintre voi, pentru faptul ca mi-a trecut macar prin cap uciderea lui. E mult prea crud, e ... inacceptabil, stiu. Si imi asum consecintele pentru tot. Si, cum am mai spus, accept orice.
Probabil insa ca va intrebati, cum am tupeul sa scriu aici, asta.. ?
Ei bine, nu am tupeu. Am nevoie disperata sa ma confesez cuiva, sa imi cer iertare, sa ma descarc, sa incerc sa opresc lacrimile care curg siroaie si sa merg mai departe.
Sau, poate ca va intrebati de ce il regret, daca oricum aveam de gand sa fac asta?
Pentru ca, a fost un soc prea puternic, prea rapid, totul s-a intamplat intr-o fractiune mica de timp. Nu am avut timp sa il cunosc, sa il vad macar, dupa cinci saptamani la un ecograf. Acum mi-e dor de greturile mele, si de pofta mea de a manca dulceata noaptea la patru si jumatate, mi-e dor de iubitul meu, care imi pupa burtica, cerandu-si si el iertare si explicandu-i bebelui ca, nu am putea sa ii oferim o viata buna, mi-e dor de mine dimineata, cand ma trezeam si ne uitam "impreuna" la desene. Pentru ca il iubeam, si in aceste cateva zile de dezvoltare ale lui, am incercat sa ii ofer ce nu ii voi putea oferi niciodata, din vina mea.

Imi cer din nou iertare, si ma repet, puteti spune orice, oricum, o sa suport.
Pentru ca obisnuiesc sa imi asum raspunderea pentru faptele mele.

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"