Sonia Camelia 30.05.2010-24.07.2010
Intotdeauna mi-am dorit sa am 3 fete si sa ne sarbatorim toate in ziua de Florii..ma numesc Camelia, speram sa avem doua fetite ale noastre si sa adoptam pe cea de-a treia. Visul parea sa prinda contur, eram insarcinata cu prima fetita, sarcina era minunata, ceea ce m-a facut sa nu-i dau mare importanta si sa nu ma ingrijesc prea mult asa ca fie din aceste motive, fie din altele inca necunoscute la 28 de saptamani mi s-au rupt membranele..am mers de urgenta la spital , am mai rezistat 5 zile cu o multime de injectii si pe 30 mai 2010 s-a nascut mica Sonia...cum vroiam tot un nume de floare si nu avusesem timp sa ne gandim am ales sa o cheme Camelia, ca si pe mine.Era cat o papusa 1130 gr si 40 cm...prima saptamana a fost buna, apoi au inceput complicatiile ...se umfla in burtica..facuse enterocolita ulceronecrotica, complicatie extrem de severa pentru bebelusi...dupa o luna de stat in spital ne-am transferat plini de sperante la Sp Marie Curie...dr Carstoveanu ( extrem de dedicat si pasionat, super si ca om ) ne-a spus de la inceput sa se teme pentru ea...astfel a inceput cu adevarat cosmarul nostru...la cateva zile a murit un baietel tot cu probleme cu burtica, durerea mamei lui mi-a infipt primul cutit in inima, ma temeam si eu tare mult pentru Sonia...dupa cateva zile a facut complicatii, deja nu mai respira singura ...m-am indreptat foarte mult catre biserica, mergeam zilnic la Manastirea Negru Voda la moastele Sf Nectarie, stateam cat puteam apoi langa incubatorul ei si ii citeam rugaciuni, ma rugam tot timpul , noaptea ma trezeam si ma rugam...zilele treceau si starea ei se imbunatatea in sensul ca infectia din corp incepea sa treaca si plamanii sa-si revina, insa burtica nu, eram disperata, nu puteam sa cred ca voi pierde minunea mea mica...vorbeam cu ea si statea atenta, ne tinem de manute, ma strangea cat putea de tare cu manuta ei de papusica..si ma rugam continuu...Dupa doua saptamani au hotarat sa incerce sa o opereze, au operat-o si toti au crezut ca se salvase, infectia de la enterocolita trecuse, acum trebuia sa asteptam sa se vindece, sa inceapa sa suporte laptele..a doua zi dupa operatie am fost cea mai fericita din viata mea...vazusem ce inseamna durerea fara margini, disperarea , neputinta in fata destinului , eram convinsa ca Dumnezeu facuse o minune...mergeam pe drum si radeam singura, nu ma puteam opri. Dupa operatie starea ei se imbunatatea , desi apareau alte complicatii..facuse acidoza metabolica, dar medicii sperau ca se poate controla , noi eram optimisti, insa sambata 24 iulie 2010 cand ne-am dus dimineata sa o vedem aproape ca nu am mai recunoscut-o ...slabise se daduse cu totul peste cap peste noapte ..nu am crezut ca o s-o pierd...stateam langa asistente cu ochii pironiti pe monitorul aparatelor ce o urmareau si ma rugam nonstop la Dumnezeu..o strigam sa o incurajez...saracuta misca un pic manutele si dadea din gurita, nu mai putea..un doctor de garda mi-a spus.." sunteti mama? e grav, ma astept sa moara ..." am crezut ca lesin, as fi vrut sa ma ia pe mine prima Dumnezeu la el si sa o pot astepta eu acolo, sa nu-i fie frica singurica in intuneric...aparatele aratau din ce in ce mai putin pana la zero...deodata s-au reaprins...am crezut ca acum intr-adevar s-a produs minunea ...era clar, Sonia nu vroia sa moara...insa iar au inceput sa scada si micuta mea a capitulat in lupta nedreapta cu viata si destinul...am tinut-o in brate cu sotul meu pana s-a racit, eram socata nu puteam realiza. Fiind deja botezata am inmormantat-o plini de durere intr-un cimitir pe deal,in plina natura, de unde se vad muntii si campiile, unde adie vantul si canta pasarile cerului ...i-am luat cea mai frumoasa rochita si papusica , i-am pus poza cu mami si tati la ea sa ne recunoasca la marea intalnire din ceruri...au trecut doua saptamani de la inmormantare si durerea ma sugruma din ce in ce mai tare...zilele acestea ar fi trebuit sa se nasca daca duceam sarcina la termen...ma chinui sa gasesc putere sa accept soarta grea pe care ne-a rezervat-o destinul, imi inchipui ca timpul va aduce probabil alinare, insa stiu ca niciodata nimic nu va mai fi la fel, nici o bucurie nu va mai fi deplina...iar noi o vom iubi vesnic pe Sonia.
Mergi sus