Ioan -Bogdan 03.02.2010-21.03.2010

 Ioan Bogdan

Suntem Caty si Gaby, mami si tati ai ingerasului Ioan-Bogdan. Dumnezeu ne-a daruit un ingeras mult mai repede decat am crezut. Dar, ni l-a si luat la fel de repede, mult mai repede decat ne-am fi gandit vreodata.
Am fost la ginecolog, am vazut minunea mica din burtica, i-am auzit inimioara, am facut analizele care au iesit bine, cu exceptia AgHBS.
Au inceput simptomele si in scurt timp nu mai puteam manca.
Am fost internata de 3 ori, am luat pastile cu punga in fiecare luna, am intrat in concedii medicale, am stat in pat …, colul era scurtat. Am fost la control lunar, am facut ecografii, iar ecografia 4D am facut-o la Bucuresti. La toate ecografiile totul era bine, bebe sanatos si noi incantati.
La 31 saptamani si 3 zile am fost internata cu sangerare care la spital s-a oprit. Atunci am facut si 2 din cele 3 doze de dexametazona pentru maturarea plamnilor bebelusului in cazul nasterii premature.
La 32 saptamani si 3 zile de sarcina, am ajuns la spital cu sangerare. Acolo, surpriza: copilul era pelvian, iar placenta era praevia. Asta dupa ce in urma cu 3 saptamani totul era bine, pana si colul era bine, nu mai era scurtat. Am facut a-3a doza de dexametazona, care sa-l ajute pe bebe.
Asa ca am facut cezariana ’de urgenta’. Dl doctor mi-a explicat riscurile, am semnat pentru cezariana. M-am rugat la Dumnezeu ca daca vor fi probleme, sa il ajute pe bebe si mai bine sa imi ia mie viata si inchinam burtica intr-una. La 11:20 se nastea frumusetea noastra de baiat, la 1500 gr. Numai ca nu am prevazut ce neonatolog va ’ingriji’ bebelusul. Nici n-am gandit ca ar putea fi vreo problema. Si da, dna ’doctor’ poarta o mare vina.
La reanimare dupa ce m-am trezit din anestezie, toata lumea imi spunea ca bebe e bine. Nu am mai putut adormi pana dimineata urmatoare la ora 3 , caci ma rugam ca puiul meu mic sa fie bine. Mi-era teama pentru plamani. Nu stiam daca injectiile de dexametazona isi facusera efectul. Ma rugam sa respire bine.
Abia a3a zi m-am putut ridica si m-am dus sa imi vad bebelusul. Intre timp taticul se ocupase de tot: pampersi, intrebari despre evolutie etc.
Mergeam sa il vad de 2 ori pe zi, cand era program de vizita la terapie intensiva. Imi dadeau voie 1-2 minute sa stau langa el. Puteam sa il mangai, dar sa il tin in brate, nu. De alaptat, nici nu putea fi vorba, caci il alimentau prin perfuzii cu vitamine si glucoza de care avea nevoie. Lapte, nu, pentru ca nu putea fi fortat intestinul. Burtica era umflata, iar dna ’doctor’ asta imi spunea tot timpul: ’este bine, plamanii sunt in dezvoltare, dar burtica e umflata si nu stiu de ce’. Retineti, nu stia de ce.
In a 12-a zi mi l-a pus in brate pentru o radiografie. Se gandise ea ca sa nu aiba vreo malformatie la burtica. Dar nu avea. Am fost insa fericita ca am putut sa imi tin puiutul in brate, sa il simt, sa simt pielea asa de pufoasa, ca nu imi venea sa ma mai spal pe maini.
In a15-a zi i s-a repetat radiografia pe acelasi motiv de suspiciune de malformatie. Aveam sa aflam abia dupa 2 saptamani de stat si asteptat in spital ca, de fapt, Bogdanel nu avusese ’scaunel’. DE CE nu ne-a spus dupa a 2-a sau a3a zi? A asteptat 2 saptamani sa isi dea seama ca nu avea scaunel? Si de ce nu mi-a spus o asistenta nimic? De fiecare data cand mergeam sa il vad intrebam asistentele cum este? Cum evolueaza? Etc. Sa-mi fi spus macar in a-3-a zi cand am intrebat cati pampersi sa-i aduc, de fapt? Pentru ca sotul ii ducea cate 5, asa i se spusese. Mi s-a raspuns, direct, ca : ’daca face c…, ii schimbam pampersul , daca face doar pi…, il mai lasam’. Macar atunci, sa fi spus, ca, de fapt, nu a facut c… Deci, de aceea era burtica umflata.
Revenind la a-15-a zi. Deci, aflasem adevarata problema. Ne-am dus sa ii cerem sa ne trimita la Bucuresti. Dar, inainte de a spune noi, ne-a anuntat ca a sunat la 2 spitale: la unul nu erau locuri, la celalalt il primeau doar daca era urgenta. Asa ne-a spus. Si ca ea de-asta statuse pana la ora aceea (1 p.m) ca sa rezolve. Parca nu era de datoria ei, parca facuse o favoare. Si a plecat acasa.
Am dat telefoane pe unde mai aveam cunostinte la spitale , dar nu exista aparatura necesara.
A 2-a zi de dimineata mi-a spus senin ca ’si daca nu il primeste la Bucuresti, si daca nu ii perforeaza intestinul, oricum poate sa moara oricand’. I-am raspuns ca atat timp cat copilul meu respira , plec cu el oriunde in tara asta. Nu o sa va mai descriu si felul in care a vorbit cu noi, total neprofesionist.
Am plecat la Bucuresti ajutati fiind de catre o doamna doctor pediatru din afara spitalului. Cand a sunat dansa la Bucuresti, surpriza, erau locuri, la acelasi spital la care neonatologa spusese ca nu sunt.
La Bucuresti, puiutul meu a avut scaunel, dar avea infectie. Am trecut prin clipe bune si prin clipe rele. Era mai bine si de la terapie intensiva ne-au trimis la pediatrie. Dar dupa o saptamana a facut o criza de respiratie si am revenit la terapie intensiva. Avea septicemie. Dupa 2 saptamani a facut hemoragie pulmonara, iar la 3 zile dupa asta, nu i-au mai rezistat inimioara si plamanii. A urcat sus la Ingerasi.
M-a chemat doamna doctor care era de garda, sa imi vad ultima oara puiutul in viata, caci nu-i mai crestea pulsul, desi il resuscitasera mai mult decat era normal. Of, Doamne, cat de cumplit sa il vezi asa! Apoi peste o ora m-a sunat sa-mi dea vestea cea proasta.
Bogdanel nu mai e cu noi, dar stiu ca de acolo de sus vede ca il iubim si vegheaza asupra noastra. Stie ca ne rugam pentru el.
Bogdanel, sufletelul nostru mic si iubit!

Povestea pe forumul E.M.M.A.


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

 

sg sus Mergi sus