Iarina-Irina 18.05.2010 - 23.05.2010

Dragele mele,
A venit momentul sa ne cunoasteti. Povestea noastra a inceput intr-o zi ploioasa si friguroasa de octombrie, mai exact, 16 octombrie 2009, cand l-am gasit pe Tanase, un pisoi de aproape trei luni, abandonat impreuna cu fratii lui, intr-un sac, pe marginea drumului. Ma veti intreba ce legatura are un pisoi cu problemele noastre. Atunci...nu avea nici o legatura. L-am gasit in timp ce ma indreptam spre serviciu. Eram impreuna cu sotul meu cand am auzit mieunatul. Un mieunat sfasietor, ca un strigat de ajutor. Au trecut pe langa el sute, poate chiar mii de oameni, dar eu am fost aleasa sa il salvez. Si am facut-o. L-am scos din acel sac. Din pacate pentru fratii lui nu am mai putut face nimic. Murisera peste noapte de frig si de foame. Desi eram in intarziere, m-am intors acasa cu Tanase. L-am spalat, l-am infasurat intr-un tricou vechi si l-am luat cu mine la serviciu cu gandul de a-l lasa acolo. Mi-a fost mila de el si seara, l-am adus acasa. Astfel, Tanase a intrat in familia noastra. Numai ca, Tanase, nu a venit singur. La o saptamana dupa ce l-am gasit am aflat ca sunt insarcinata. Am fost foarte surprinsa de veste. Nu ma asteptam la asa ceva. Copiii mei erau mari de acum. Nu v-am spus ca sunt mamica unui baiat de 16 ani si a unei fetite de 14. Aveam un sentiment confuz de fericire si teama in acelas timp. O parte din mine era fericita de noua sarcina pe cand, o alta parte era ingrijorata. Imi faceam probleme de felul cum vor primi ai mei vestea, cum voi spune copiilor, cum voi scoate capul in lume, ce va spune lumea si multe astfel de ganduri. Apoi, mi-am luat inima in dinti si mi-am anuntat familia. Am fost cea mai fericita femeie de pe pamant cand le-am vazut reactia si bucuria din priviri. Din acel moment nu mi-a mai pasat de lume si de gura ei pacatoasa.
Am inceput sa am grija de minunea care prindea forma in pantecul meu. Dar nu numai eu. Tanase era mereu langa mine. Nu ma pierdea din ochi. Dormea la picioarele mele si de nenumarate ori il gaseam cuibarit langa burta mea. Credeam atunci ca ma iubeste si astfel, isi arata recunostinta pentru ca l-am salvat. In saptamana a zecea de sarcina l-am simtit foarte agitat. Imi dadea tarcoale si ma privea foarte ingrijorat. Nu am inteles atunci de ce. Am fost apoi la un cotrol. Am aflat ca aveam sarcina gemelara univitelina (cu o singura placenta) insa unul din bebelusi se oprise din evolutie iar al doilea era foarte bine si se dezvolta normal. Tanase incerca sa ma previna. Au urmat apoi ecografii, analize, controale medicale periodice, etc. Totul mergea minunat. Bebelusa mea crestea iar eu nu imi mai incapeam in piele de fericire. Nu aveam de ce sa imi fac probleme.
Totul a mers perfect pana in saptamana 33 de sarcina. Pe 16 mai, m-am trezit si am realizat ca miscarile fetale sunt un pic altfel. Nu mai erau la fel de puternice si nici asa de dese ca pana atunci. Mi-am sunat doctorita si am venit la spital pentru o ecografie. Mi-au spus ca totul este bine, sa nu intru in panica si sa plec acasa. A doua zi m-am dus din nou la spital si am spus ca ceva nu merge bine. Nu mai simteam miscari fetale. Din nou m-am lovit de aceeasi indiferenta. Am cerut sa fac o alta ecografie. Atunci doctorita mi-a spus ca as putea sa fac una. Mi-a sugerat sa merg la CMU. Si am plecat. Am ajuns la CMU. Am fost programata pentru a doua zi la ora 10.00. Au fost cele mai lungi clipe din viata mea. A doua zi, 18 mai, la ecografie, am primit vestea ingrozitoare. Copilasul meu cel drag nu mai avea flux sangvin pe artera ombilicala. Era in suferinta fetala grava cu insuficienta cardiaca, hepatica si cerebrala. Trebuia scoasa de urgenta. Am plecat de acolo nici eu nu stiu cum. Nu mai vedeam nimic in fata ochilor. Plangeam si ma rugam la Dumnezeu sa imi salveze fetita. La ora 11.00 am ajuns la Spitalul Polizu. Am mai asteptat inca doua ore pana mi s-au facut formele de internare. La ora 14.00 am intrat in sala de operatie pentru cezariana. In sfarsit...am vazut-o. Era albastra, APGAR 6, 1800 g, 42 cm. Am auzit-o plangand si mi-am zis ca am reusit. Apoi mi-au adus-o aproape. A fost prima si ultima data cand i-am vazut ochisorii. Ma cauta din priviri. M-a gasit si pret de cateva secunde m-a privit patrunzator, apoi si-a indreptat ochii spre cei din sala, incercand astfel sa cuprinda tot universul. Au luat-o la reanimare si pana dimineata nu am mai stiut nimic de ea, desi intrebam pe toata lumea. A rezistat 5 zile, timp in care, a luptat continuu. "Este un copil plin de surprize" asa mi se spunea ori de cate ori mergeam la reanimare sa o vad. O mangaiam si ii vorbeam incercand sa ii dau putere de la mine. Nu aveam voie sa stau decat 2-3 minute. Avea ochisorii acoperiti de comprese iar fata acoperita de leocoplastul care ii fixa sonda de intubatie. Cand ma auzea, desi era sedata, incepea sa se agite. O mangaiam pe frunte si ii vorbeam pana se linistea. Intr-o seara m-au dat afara imediat cum am ajuns la ea. I-am spus ca trebuie sa plec si atunci a inceput sa planga. Am mangaiat-o si i-am spus sa nu mai planga, pentru ca ma intorc la ea. A tacut si am plecat ravasita. S-a stins in Duminica Rusaliilor dupa 5 zile de chin. Am simtit ca s-a rupt ceva in mine. M-am intors acasa cu bratele goale, fara putere si lipsita de orice dorinta de a mai trai.
Cat timp am fost plecata la maternitate, Tanase a fost extrem de agitat. Toti credeau ca este asa din cauza mea. Nu era asa. Cand m-am intors nici nu m-a bagat in seama. A stat o zi intreaga pe geam si a oftat. I-am spus sotului ca mi-e teama pentru viata lui. Mi-a spus ca am luat-o razna si sa ma potolesc. Peste noapte, Tanase s-a asezat langa mine, asa cum facea de obicei. Brusc, a sarit pe pantecul meu gol dupa care a iesit afara din casa. Cred ca a fost momentul in care a realizat ca nu mai are pe cine proteja. S-a intors peste cateva minute. De abia respira. L-am dus la veterinar. Avea un corp strain pe trahee. Cu o zi inainte de inmormantarea Iarinei, Tanase a fost operat pentru extragerea corpului strain. Operatia a fost un succes insa, la 6 ore de la operatie, traheea lui s-a inchis inexplicabil si a murit sufocat. L-am inmormantat in aceeasi zi, in gradina din spatele casei. Au venit impreuna si au plecat impreuna. Pana si moartea lor a fost asemanatoare. Iarina nu se putea adapta respirator, Tanase a murit sufocat. Am simtit intotdeauna ca intre ei doi exista o legatura. Au fost prea multe coincidente. Dupa ce a murit si el mi-am dat seama ca el avea grija de micuta mea. El a fost trimis pentru ea si nu pentru mine. Mi-o imaginez cum alearga in gradinile Raiului impreuna cu Tanase, cum il trage de urechi si de coada si ma bucur ca nu este singura.
Dupa ce am aflat ca este fetita am inceput sa cautam nume pentru ea. Fiecare venea cu cate un nume iar mie nu imi placea nimic. Cand eram insarcinata in 5 luni am visat-o. Mergeam pe un drum drept. Eu in stanga si ea in dreapta. Ma tinea de mana si vorbea intruna. Era imbracata intr-o rochita alba, cu parul negru desfacut pe spate. Deodata, si-a ridicat privirea spre mine si mi-a spus: "Numele meu este Iarina". M-am trezit nauca. Pana atunci nu stiam de existenta acestui nume. Mi-am trezit sotul si i-am spus ce am visat. L-am intrebat daca el a mai auzit acest nume. A negat. Am cautat apoi pe Google numele Iarina. L-am gasit. Provine din limba slava si inseamna LUMINA.
Acum...dupa toate cate s-au intamplat, am inteles insemnatatea visului. A incercat sa imi spuna in vis, ca este un ingeras. A zabovit putin pe la noi iar apoi a plecat. Ne vegheaza din cer si ne lumineaza calea. O simtim permanent cu noi si continua sa ne uimeasca. Este exact cum ni s-a spus: "un copil plin de surprize", Lumina noastra!
Te iubim nespus, ingeras mic!

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"