Ingerasii Danei

Buna,

Sunt Dana. Povestea mea si a sotului a inceput inca din 1998 cand eram in anul intai de facultate. Dupa despatiri de mai multe ori si alte casatorii din partea fiecaruia dintre noi am reusit in anul 2006 sa ne reintalnim si sa ne casatorim. Simteam ca toata lumea este a noastra si ca uite asa ne este sortit sa fim impreuna. Dar n-a fost asa. Dupa o vara frumoasa impreuna ne-am hotarat sa avem si un copil, care nu s-a lasat asteptat decat 2 luni. Dar, surpriza, erau 2 bebelusi. Am fost putin incercati de teama si uimire (nu avusesem gemeni in familie nici eu, nici el), dar apoi s-a instalat fericirea. totul a fost bine pana la 13 saptamani cand am mers la ecografie de gemeni. Aici a inceput dezastrul, nu mai erau 2, era unul singur, care ni s-a spus ca e bine, dar celalalt nu mai avea activitate cardiaca de la 8 saptamani si 4 zile, exact la o zi dupa ce fusesem la ecografie si erau bine amandoi. Am incercat sa intrebam medicul ce se intampla cu cel care nu mai este, pot sa fie probleme, dar ni s-a raspuns ca nu si sa fim bucurosi ca a fost asa ca eu eram slabuta si nu as fi dus la termen o sarcina de gemeni. L-am crezut si am mers mai departe, am aflat ca cel care ramasese era baietel si din spusele medicilor lucrurile erau bine. Asta pana la 29 de saptamani, cand au aparut probleme (l-am vazut pe medic un pic ingrijorat, dar nu prea a zis nimic. La insistentele noastre a spus ca ar avea manutele si piciorusele mai putin dezvoltate cu o luna decat craniul si varsta sarcinii, dar ca nu e relevant in trimestrul trei.
In disperarea noastra, intr-o zi de sambata, pe o ploaie torentiala am mai consultat si alti medici. vedictul a fost crunt, ambii rinichi polichistici si ca nu va trai.
Luni dimineata la medicul care ne-a urmarit a urmat acelasi diagnostic, dupa ce medicul speriat un pic si el a umblat cu noi la toate ecografele si medicii din Spitalul Municipal.
Au urmat si incurajarile lor "Nu va faceti griji ca veti creste un copil cu probleme, ca nu va trai la nastere, dar acum nu se poate face nimic pentru ca legea nu mai permite interventii dupa 24 de saptamani".
A trebuit sa luam o decizie. Eu nu eram in stare fizic si psihic sa mai pastrez 2 luni sarcina. Am slabit vreo 3 Kg in 2 zile. "Norocul nostru" a venit de la o ruda a sotului medic ginecolog, cu care am decis sa mi se provoace nasterea, sa nasc normal pentru a nu avea o taietura si asta fara copii. nu stiu de unde am adunat puterea in zilele acelea, nu am zis nimic, am facut totul ca un robot. Ni s-a recomandat sa nu vedem copilul ca ne va fi mai greu apoi. Dar nu pot sa uit cand au taiat cordonul si l-au luat de langa mine, era pe o masuta cu spatele la mine, cam vinetiu, din cate am putut vedea.Bebelusul s-a nascut viu, cu malformatii si fizice a spus medicul, avea 950g si a trait 1ora. Asta e singura imagine si care este mereu in minte.
A doua zi dimineata am plecat acasa. Atunci au inceput si starile mele de lesin si durere.
Ne-am inchis si unul si altul in noi, daca se deschidea subiectul saream in sus ca nu ma lasi sa nu-mi mai amintesc si incet incet ne-am indepartat si noi unul de altul, eu singura in casa pentru ca nu voiam sa vad pe nimeni (mai ales ca mai toti prietenii aveau bebelusi sau erau gravide odata cu mine) si sotul sa iasa cat mai mult cu alte grupuri (din care nu se gandeau la o familie).
Dupa un an in care ni s-a recomandat sa nu raman insarcinat a venit si momentul fericit. Dar au mai trecut de atunci inca 2 ani si multi medici (controale, inseminari, chiar si o fertilizare in vitro - asta pentru ca eu am zis ca asa vrea Dumnezeu sa ne dea tot gemeni).Am fost asa fericiti cand am inceput procedura de FIV (un pic umbriti de diagnosticul meu: rezerva slaba de ovule, cat pentru varsta de 38 de ani, nu de 31 cat am eu), dar am avut totusi 7 ovule, care au fost toate mature, toate s-au fertilizat cu cate 8, 10 sau 12 celule, adica extrem de bine (uimire si pentru medici). Mi s-au implantat doi, dar in 10 zile a venit din nou necazul, nu s-a implantat niciunul. Mai avem o sansa, peste o luna incercam din nou cu ceilalti 5 embrioni cioconservati, dar nu stiu unde sa-mi mai gasesc speranta.
Nu mai cred ca o sa fie bine si la noi candva!

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"