Eric Mihai 24.04.2006 -25.04.2006
Numele meu e Alice si sunt din Ploiesti.
De...nu mai stiu de cate ori am intrat pe site, am citit ganduri ale mamicior indurerate si nu numai ale lor, am plans citind povestea Biancai si a multora dintre voi.
Aceasta durere o simt si eu. De 4 ani in care starile mi s-au diversificat de la o zi la alta...patru ani in care am plans mult pe furis, in care m-am simtit mai singura ca oricand, in ciuda eforturilor de a-mi mangaia prietenii si a-mi sustine familia.
In 2005, cu 2 saptamani inainte de nunta noastra, am aflat ca sunt insarcinata. am fost uimiti, nu ne asteptam...ne-a luat cateva zile sa acceptam ideea dar am hotarat sa mergem mai departe. Curand eram fascinati de ideea de a avea un bebe. Cand am aflat ca e baietel am experimentat un amalgam de stari, eu dorindu-mi mereu fetita, care au culminat cu fericirea suprema. A fost o sarcina cu mici probleme din cauza lipsei de lichid amniotic. Insa am reusit cu tratament sa o aduc aproape de termen. Am nascut pe 24 aprilie 2006 la Campina, pentru ca auzisem lucruri bune despre acel spital, in opoziie cu maternitatea din ploiesti. Singurica...
Mi s-a rupt apa duminica, in prima zi de paste. Am sunat doctora, care mi-a spus linistia ca e de garda si pot merge oricand la spital. La 21.00 eram acolo, 20 de minute dupa ce mi s-a rupt apa. Am pierdut tot lichidul. Am fost consultata, internata si trimisa intr-un salon...singura pe un palier intreg. Ai mei au fost trimisi acasa, intrucat "nu am dilatatie si nu voi naste mai devreme de maine". Mi s-a facut o injectie pentru dilatare si mi s-a adus la cunostinta ca voi naste dimineata, ca fiind prima sarcina ma voi dilata mai greu...pe la 23.30 insa am inceput sa am contractii care intr-o ora erau deja greu de suportat si foarte dese.am inceput sa trimit mesaje alor mei pentru ca eram singura si nu stiam ce sa fac. Bineinteles ca ei au venit la spital si la fel de repede expediati pe motiv ca m-am panicat inutil si cu promisiunea ca va veni totusi sa ma vada. Lucru care nu s-a intamplat. A venit dupa ora 1 o asistenta care m-a "sfatuit" sa nu imping orice ar fi pentru ca risc sa mi se rupa colul. Mi-a transmis si mai multa teama si am facut incercari disperate sa nu imping atunci cand contractiile erau uriase. A fost o noapte infernala in care nu am putut nici macar sa inghit o picatura de apa desi aveam buzele vinete si uscate si in care doar gandurile alor mei imi dadeau putere sa respir. O faceam pentru puiul meu, care a venit pe lume in 5 minute de cand s-a schimbat tura si una dintre asistente a venit sa ma consulte. Doctora a venit dupa ce eu nascusem deja, cu fata plina de cute de la perna pe care dormise.
Sa-i aud primele scancete a fost cea mai mare fericire a vietii mele de pana atunci!! Nu mai conta noaptea de cosmar in fata imensei fericiri! M-au trimis apoi in salon, unde fericirea imensa alterna cu mandria, cu extazul, dar si cu o mare dorinta de a dormi. eram epuizata dar extrem de linistita. Doar micutul meu, Eric Mihai, primise nota 9 la nastere...
In jur de 12.00, cand tocmai ii zarisem pe ai mei pe geam, cu buchete imense de flori, a venit o asistenta care, printre alte mormaieli, imi spune ca puiutul meu vomita sange si ca il vor trimite cu ambulanta la maternitatea din ploiesti si ca, "daca vreau" pot merge si eu..?//?/
Am mers.
A fost cel mai lung drum din intreaga mea viata. timp in care, am plans, am tremurat, m-am rugat, am crezut ca visez...preferam d mii de ori durerea de cu o noapte in urma. nu-i mai doream sa dorm. voiam doar sa-l tin in brate, sa-i spun cat il iubesc si cat imi doresc sa-i fie bine.
Nu am mai apucat. La Ploiesti nu au reusit sa-i stopeze hemoragia. Ulterior am aflat ca avea un plaman plin cu sange din cauza faptului ca a stat pe uscat in burtica mea, fara lichid. Nu a putut trai cu celalalt pentru ca nu era dezvolat suficient (am fost intrebata daca nu mi s-a explicat de catre doctora la care am mers ca se pot face niste injectii pentru dezvoltarea plamanilor in cazul in care se considera iminenta nasterea inainte de termen..am raspuns uimita ca nu...)
Cat inca era conectat la niste aparate, in prima lui zi de viata, eu si tati lui am fost sa-l vedem. L-am tinut de manuta, ne-am rugat de d-na doctor Erhan sa-l faca bine, i-am admirat perisorul mult si negru ca al lui tati, am vrut sa-i facem poze dar am avut retineri. Nici macar nu i-am spus cat il iubim. Nu stiu de ce. A doua zi dimineata, la 6.30 am fost la el. Il scosesera e la aparate si abia sufla. Nu am avut curaj sa-l iau in brate.
D-na doctor ramasese langa el toata noaptea. Mi-a explicat fara sa ma priveasca in ochi ca nu are ce sa-i faca. Intr-o ora s-a stins...pe 25 aprilie 2006.
Toata familia a fost alaturi de noi, dar noi eram singuri, incompleti...nici macar unul pe altul nu ne mai aveam..ne-am rupt de tot si nimic nu-si mai avea rostul.
Am semnat si noi hartii ca si voi, pentru ca in momentele alea nu realizezi ce faci si nu ti se dau variante. Ai mei au fost la biserici dar li s-a spus ca in fata lui Dumnezeu el nu exista si nu poate fi inmormantat. Si am renuntat, ca multe dintre voi. Nu l-am revazut. decat l-am plans. Mult. Si acum....doar ca acum...de ceva timp, o fac pe ascuns. Mi-e dor de el, l-as fi vrut cu noi. Asa poate am fi fost completi.
Am mers o perioada la psihiatru, pentru ca nu ma puteam opri din plans, am tinut tratamente care m-au transformat in leguma. Iar din jur nu auzeam decat vorbe care ma deranjau. Nu voiam decat sa-mi strig durerea. Si mi-ar fi placut ca si tati lui sa fi facut la fel. Dar nu. Ne-am inchis in noi si ne-am plans durerea separat, refuland din cand in cand.
Cu sprijinul d-nei doctor Mariana Ivan, care mi-a insuflat mult optimism, am ramas din nou insarcinata. Pe 3 mai am aflat si am fost cei mai fericiti. Am reusit sa-mi inhib gandurile negre si sa fiu cu adevarat fericita ca port un nou suflet in mine!
ne-a schimbat si luminat viata...o cheama ARIANA IOANA si are 2 anisori si 6 luni. E o frumusete si e rasfatata si iubita de toata familia.
Cu toate astea, de ce simt un mare gol in suflet?
Povestea pe forumul E.M.M.A.
Mergi sus