Stefan 24.01.2008
Rares 27.05.2010
Sa scriu aici era ultimul lucru pe care mi-l doream.Nu imi pot stapanii lacrimile si imi vine sa urlu de durere si parca nimeni nu ma intelege, poate daca va voi povesti prin ce calvar trec de 1 an si jumatate ma voi descarca si imi va fi putin mai bine.
Totul a inceput in pe 1 dec 2008 cand eram in vacanta in elvetia ,si mi-am dat seama ca eram insarcinata (prima data in 28 de ani ).Nu am ramas insarcinata pt ca nu am vrut ,si acum de dorem un copil si minunea se intamplase.Eram bucurosi si eu si sotul parca pluteam ,totul pana pe 24 ianuarie cand in urma unei plimbari in parc am ajuns la un restaurant sa luam cina si atunci a inceput calvarul.
Asteptand mancarea am simtit cum incepe sa curga sange (scuze daca sunt prea directa dar asa s-a intamplat), de fapt se scurgea tot ce aveam mai drag pe lumea asta..
Am ajuns la spital si nu s-a mai putut face nimic se stinsese o viata la numai 14 saptamani....(ne hotarasem urma sa il cheme Stefan)
Dupa ce am pierdut sarcina am descoperit acest site, nu am scris atunci imi era greu..., avem impresia ca nimeni nu imi intelege durerea. Dupa un an fix adica pe 24 ianuarie 2010 am facut testul si avea 2 liniute , eram bucurosi dar ne era frica sa ne bucuram .
Au urmat vizite la doctor saptamanale, ca la 16 saptamani sa imi zica dna doctor ( o femeie minunata)ca trebuie facut cerclaj de urgenta. Am ajuns la spital cu colul deschis ,mi s-a facut cerclaj , am stat in spital 3 saptamani mi-au facut externarea ca dupa doua saptamani sa ma intorc la spital cu contractii mi s-a desfacut firul de la cerclaj sa nu mi se rupa colul si in momentul acela eram dilatata 5 cm(bebe se pregatea sa vina dar prea devreme 22 de saptamani)
Nu doresc nimanui sa treaca prin ce am trecut eu si sotul , asteptam sa nu se rupa membranele dar s-au rupt si nu s-a mai putut face nimic.Urmatoarea ora a fost chinuitoare dpdv fizic dar a trecut repede acum ma doare sufletul .
A trecut 1 saptamana si nu imi pot stapani lacrimile cand intru in camera din care nu am iesit 5 luni si 3 saptamani pt ca nu aveam voie sa fac nimic decat in pat si la toaleta atat .Acum merg pe stada si parca plutesc nu imi vine sa cred ...E greu este foarte greu Cert este ca l-am pierdut si pe Rares la numai 22 de saptamani
Nu mi-a mai ramas decat sa ma rog la Dumnezeu sa aiba grija de amandoi ingerasii nostrii Stefan si Rares.
Dumnezeu sa ii aiba in paza!
Povestea pe forumul E.M.M.A.
Mergi sus