Stefan Georgian 17.02.2010
Numele meu este Oana Grigore (24 ani) si cea mai fericita zi din viata mea a fost pe 10 octombrie cand am aflat ca o sa fiu pt prima oara mamica. Eram in al noualea cer atat eu cat si sotul.Nu imi venea sa cred ca testul de sarcina era pozitiv si deaceea m-am dus fuguta la farmacie ca sa mai iau unul si spre fericirea mea s-a dovedit a fi tot pozitiv.Din acel moment am inceput sa visez deja la scumpul meu bebe cum ca in iunie 2010 il voi avea in brate si ii voi darui iubirea mea.imi doream din tot sufleul sa fie baietel , am deja un nepotel de care sunt dea dreptul fascinata si deaceea imi doream sa am si eu tot baietel,desi dc era fetita nu ne deranja ,bucuria era la fel de mare.
Am inceput sarcina relativ bine,chiar nu ma gandeam la ce urma sa vina, 2 amenintari de avort,spitalizare ,si tratament pe care nu l-am putut gasi in tara pt a sustine sarcina. Pentru mine nu a fost greu, tocmai pentru faptul ca luptam ca bebe sa fie bine, doar la el ma gandeam si sincer chiar a fost un luptator, a trecut cu bine peste momentele critice, a reusit sa ramana la mami in burtica ,sa o bucure cu fiecare miscare a sa. A miscat pentru prima oara pe 1o ianuarie 2010, este de-a dreptul minunat si o senzatie unica in viata sa iti simti puiul miscand, sa ii vorbesti, sa mangai burtica iar el sa iti raspunda. M-am simtit in al noualea cer cand bebe misca parca imi dadea de veste ca este bine si nimic nu ii poate face vreun rau. Cand plecam de la control unde il vedem impreuna cu tati pe bebe la ecograf zambetul ne ramanea mult timp pe fata era fff ferititi stiind ca baietelul nostru este bine,nimeni si nimic nu ne putea smulge fericirea. Deja ne vedeam cu caruciorul in vara aceasta plimbandu-l pe bebe ,eram nespus de fericiti. Il iubeam deja, era fiinta care crestea in mine si nu imi concepeam viata fara el.
Pe la 21 saptamani a urmat vizita la ecograful 4D(morfologie fetala), in ziua aceea era fff bine dispusi radeam intr-una ,nimic din toate lucrurie acestea nu avea sa prevesteasca ce urma sa aflam. Am fost de-a dreptul socata cand am aflat ca bebe are o problema(hernie diafragmatica si dextocardie) mi s-a taiat respiratia cand am aflat ca medici nu ii dadeau decat 10% sanse sa traiasca asta daca nu cumva putea muri in burtica punandu-mi viata in pericol. Plangeam in continuu nu-mi puteam reveni din soc, nu vroaim sa accept ca bebe al meu care a luptat atata sa traiasca era condamnat la moarte, neavand nicio sansa la viata. Am plecat impreuna cu sotul disperata la medicul meu care era de garda pentru a-mi comfirma si dansul, aveam certidudinea ca d-na dr de la eco s-a inselat, ca nu a vazut bine, insa nu a fost asa, medicul nostru ne-a comfirmat si el problema micutului. A doua zi am plecat la alt ecograf vroiam sa fac tot ce imi sta in putere pt micut, nu ma puteam obisnui cu ideea ca trebuia sa renunt la puiul meu scump. Imi venea sa mor plangem int-una .Diagnosticul era acelasi, avem o saptamana la dispozitie sa ne linistim si sa ne prezenta la spital pentru intrerupere de sarcina.Hotararea a fost luata chiar daca as fi vrut eu sa ma duc la Dumnezeu in locul lui, sincer asta imi doream, doream ca puiul meu sa traiasca ,sa cunoasca si el lumea sa se bucure de ce este mai frumos in viata. Singurul lucru pe care m-am bucurat ca l-am luat de la eco a fost poza cu fetisoara lui nespus de frumoasa pe care o tin zilnic la pieptul meu, simtindu-l asa pe puiutul meu mai aproape de mine.
A venit si ziua de 15 feb cand m-am prezentat la spital eram singura mamica care venise sa nasca si care pleca acasa fara bebe, fara butica. Erau o groaza de mamici care nasteau si isi tineau bebelusii in brate, iar eu in schimb nu ma puteam bucura de acest lucru. A fost cumplit de rau, sotul meu si sora au fost tot timpul alaturi de mine, iar despre medici am numai cuvinte de lauda, s-au purtat cu mine extraordinar sunt niste oamnei de exceptie, m-au incurajat, mi-au sters lacrimile spunandu-mi ca toul o sa fie bine.Dar nimic nu era bine pt mine si bebe, ma gandeam cu groaza ca in curand bebe o sa se duca la Doamne Doamne si ca nu o sa-l mai am. E cumplit pentru o mama sa isi piarda puiul. Eram disperata ,l-am rugat pe medic sa nu cumva sa se atinga de el in butica, stiam ce presupune un avort, am vrut sa il aduc pe lume normal fiind mare, fara ca nimic sa ii faca vreun rau sa iasa singurel,si asa a fost.Parca traiam un vis, pentru mine nasterea nu a fost cumplit de grea, vazandu-ma pe masa de nasteri dupa un travaliu de 24 h parca pentru un moment uitasem ca micutul meu avea doar 22 saptamani si ca urma sa nu il mai am. M-am comportat bine cu un mare curaj simtind parca, ca aveam sa il aduc pe lume bine, la termen. Insa realitatea era alta, bebe avea sa se duca la cer, la alti igerasi sa ne vegheze de acolo. Au fost zile si inca sunt si cred ca vor exista mereu cand il voi plange pe scumpul meu Geogian. E groazinc pentru o mama sa duca cu ea in viata moartea copilului, nimic in viata nu mai conteaza, nimic nu ar trebui sa ne mai supere decat sanatatea micutilor nostri si faptul ca sunt momente in care nu putem face absolut nimic pentru ei, doar sa ne rugam pentru sufletelele lor nevinovate plecate prea devreme la cer. Totusi sunt increzatoare, parca cateodata nu realizez ca bebe nu mai e si sperand ca o sa raman in curand insarcinata ma gandesc cum spune o alta mamica pe forum ca Doamne Doamne o sa-l faca bine pe bebe in cer si o sa-l trimita iar la mami in burtica.
Ma bucur emorm ca exisa aceasta organizatie si ca avem posibilitatea sa vb despre puii nostri scumpi.
TE IUBESTE MAMI SCUMPUL MEU SI TE VA IUBII MEREU CHIAR SI DINCOLO DE VIATA. Te saruta dulce si iti trimite o mare si calduroasa imbratisare!
Povestea pe forumul E.M.M.A.
Mergi sus