Sprijin pentru personalul de ingrijire 

Autorii cartii „Pierdere grea: reactii, consecinte si ingrijire” (Osterweis et al., 1984), publicata de comitetul pentru examinarea consecintelor medicale ale stresului datorat mahnirii, sunt de parere ca, in trecut, nu s-a pus destul accent pe compania oferita persoanelor indurerate. Ei enumerau urmatoarele motive:  

1. o educatie defectuoasa cu privire la efectul pierderii si durerii;

2. omiterea sistemului nostru de sanatate, de a se simti responsabil pentru ingrijirea ulterioara a persoanei indoliate;

3. omiterea de a recunoaste ingrijirea persoanei indoliate ca stres pentru personal;

4. omiterea de a planifica timp suficient pentru anumite activitati.

Cu siguranta, cauzele greutatilor in raport cu decesul si doliul, nu sunt totusi numai motive organizatorice, ci si personale. Intr-un domeniu, in care se castiga tot mai multe batalii in fata mortii – medicina – moartea se poate resimti foarte usor, in adancul eului, ca ratare personala.

In rutina zilnica a spitalului nu avem timp sa ne oprim pentru o clipa si sa meditam asupra a ceea ce se intampla cu noi sau cu familia cand un om moare. Deseori nu avem nici timpul pe care ni-l dorim pentru oamenii care sunt in situatii grele. Vom fi probabil chemati in camera de alaturi, unde are loc o nastere, si suntem apoi din nou martorii partii fericite a vietii. Vom deveni constienti de faptul ca fericirea si suferinta locuiesc vis-a-vis.

Intalnirea cu moartea stimuleaza deseori sentimente ale propriei tristeti nerumegate sau teama de propria mortalitate. Multi cred ca frica de moarte este cea mai mare frica a noastra. Daca avem noroc si ne reuseste, daca intr-adevar ni se admite, putem trai si linistea mortii si fricile noastre pot scadea succesiv.

Prea mulţi dintre noi nu au avut niciodata parte de modele ajutatoare sau de indrumari pentru a trece peste pierderile din viata noastra. In loc sa jelim ne-am reprimat pur si simplu sentimentele, urmand motto-ul: „Viata merge mai departe”. Poate inca nu s-au vindecat destul ranile trecutului. Daca ulterior intalnim moartea si pierderea, in sfera noastra profesionala, ne poate veni greu sa despartim situatia momentului de propria noastra istorie: noile pierderi deschid vechile rani. Tristetea noastra „netratata” poate face aproape insuportabila intalnirea cu durerea unei alte persoane. 

„Imi este clar, ca nu doream sa-i apar pe parinti de vederea bebelusului mort, ci pe mine insumi.”

Intr-o carte despre moartea subita a copilului, Stanley Weinstein dorea sa spuna ca este la fel de important sa devenim constienti de propriile noastre sentimente si sa le infruntam, cat si sa cunoastem si sa intelegem procesele tristetii.

Dr. Elisabeth Kübler-Ross intreaba in cartea sa „Copiii si moartea”: ”Cat va mai dura, pana ca membrii profesiilor ce ofera ajutor sa inteleaga, ca medicamentele antipsihotice, in felul lor, omoara la fel de multi oameni precum cancerul? Cat va mai dura, pana vom invata cum sa impiedicam astfel de tragedii, inlocuind drogurile cu starea de pregatire pentru o ascultare plina de intelegere de catre un om care este curat si nu se teme daca un bolnav isi varsa durerea si grija, pentru a lasa loc procesului de vindecare?”

La multe seminarii ale personalului de ingrijire clinica participantii sunt indemnati sa  impartaseasca propriile experiente, istorioare, emotii si comportamente fata de moarte, deces si suferinta. Curajul de a-si dezvalui sentimentele este pentru multi benefic. Pentru multi, moartea incepe sa-si piarda din oroare.

Asemenea seminarii pot ajuta la inceperea unui astfel de proces de vindecare si pot ajuta la constientizarea propriului comportament, si se pot verifica, daca în viata  personala exista lucruri nerezolvate, care ar sta in calea acompanierii persoanelor indoliate si pentru care ar  avea nevoie de ajutor la triere.

Probabil ne aducem aminte de unul sau doua cazuri din viata noastra profesionala, care nu sunt rezolvate si pe care le supraveghem cel mai bine. Si cartile Elisabethei Kübler-Ross, in special Ce mai putem face? Raspunsuri la intrebari despre deces si moarte si eliberarea de frica”, pot fi de ajutor in continuare. Cartea “Consiliere si terapiei in cazuri de doliu” de Dr. J. William Worden ofera un fundal teoretic pentru lucrare.

Si personalul medical si cel de ingrijire a bolnavilor are nevoie de o retea de sprijin si de un loc, unde sa isi poata elibera sentimentele si impartasi experientele. Sprijinul institutionalizat sub forma de supraveghere si perfectionare este necesar. Multi dintre noi au norocul de a avea membri de familie plini de compasiune, care sa aiba puterea sufleteasca pentru a-i asculta.

Daca indrumatorii reusesc – probabil prin sprijin in grup – sa-si depaseasca propriile temeri, vi se poate intampla acest lucru, asa cum a formulat Dr. L., dupa patru ore dupa ce a asistat pentru prima data la nasterea unui copil mort:

“Abia indraznesc sa explic, dar lucrurile stau astfel: A fost frumos. Intotdeauna m-au tulburat astfel de experiente, deoarece mi-a fost frica să fiu de fata. Daca cineva mi-ar fi povestit, ca nu este deloc rau, daca ne-am amesteca intr-adevar cu oamenii, atunci nu as fi crezut asta. A fost extrem de impresionant. “

Masura in care relatia cu moartea ne impovareaza si ne ameninta are mult de-a face cu filozofia noastra de viata: daca suntem de parere ca totul se sfarseste radical o data cu moartea, atunci ne poate fi foarte greu sa ne confruntam cu aceasta in munca noastra, la fel pe cat de greu este, daca suntem de parere ca trebuie sa aparam toti oamenii de durere. Daca credem ca tot ceea ce facem se trage din puterea egoului nostru, aceasta munca ne va costa mai multa energie, decat daca tragem din sursele de energie, care se intind deasupra noastra.

Si, in cele din urma, astfel se poate incetini sau chiar impiedica sa deveniti un „ars”, daca gasim drumul – exact ca cei direct afectati – de a ne regenera si de a fi buni cu noi insine. In primul rand, ar trebui sa ne acordam timp suficient pentru a ne ocupa de evenimentele importante din viata noastra. Construirea unei retele sociale care sa aduca sprijin este necesara. Si chiar si ca ingrijitori este necesar sa ne ingrijim de sanatatea noastra. Prin urmare, cele mai multe initiative din aceasta carte pot contribui la bunastarea corporala, sufleteasca si spirituala.  
 

Fondarea unei echipe a persoanelor indurerate  

Indrumările mentionate mai sus ar putea solicita o analiza aprofundata si modificarea practicii clinice. Schimbarile sunt in mod normal mai usoare, daca acestea sunt absorbite de spiritul echipei. »Echipele pentru doliul perinatal«, echipe multidisciplinare, care sa se preocupe de interesele parintilor care si-au pierdut copilul, sunt tot mai raspandite in SUA. Ann Coon de la Spitalul North Shore din Miami da detalii despre dezvoltarea unui astfel de program la spitalul ei:

„Dupa un seminar de perfectionare in spitalul nostru, in care ne-am ocupat si de pierderile din vietile noastre personale si astfel am devenit mai sensibili, a rezultat foarte spontan o echipa a indoliatilor – compusa din ginecologi, neonatologi, asistente medicale, moase, asistenti sociali, persoane care pregatesc nasterea, personal de formare si un preot. Intai am pus sub lupa deprinderile din spitalul nostru cu privire la comportamentul fata de parintii care au pierdut un copil, si ni s-a clarificat faptul ca, pana in prezent, actionarea noastra in caz de doliu a fost impiedicata in loc sa fie promovata.

S-a format un grup-nucleu dintre angajati, care, in primul an, in timpul intalnirilor regulate, a obtinut noi moduri de operare in departamentele pentru nastere, cel ginecologic si in secţia de terapie intensiva pentru nou-nascuti si a schimbat idei despre experientele si problemele zilnice. S-a gandit si la o ingrijire ulterioara a parintilor indoliati. O asistenta medicala a fost foarte de acord cu ingrijirea persoanelor indoliate. Dupa aproximativ un an am pornit un grup de sprijin cu impartasirea experientelor, moderat de membrii echipei. Numai colaborarea cu patologia a fost uneori mai grea; nu doreau sa ne mai inapoieze copiii ceruti dupa autopsie. Urmatorul pas a fost formarea unui grup de sprijin pentru parintii in devenire, care erau dupa o pierdere. Organizam periodic o intalnire neconventionala pentru pranz cu colaboratorii tuturor spitalelor din regiunea Miami, pentru a impartasi experiente si pentru a reflecta.”

La intalnirile echipei, membrii gasesc sprijin reciproc si catarsis pentru propriile lor sentimente. Oricat de serioasa este tema, se abordeaza in toate felurile dar nu trist. O portie sanatoasa de umor produce o contragreutate, pe care impovararea muncii o face suportabila. Experientele sunt in general pozitive. Ar fi de dorit, ca astfel de echipe sa se formeze si în spitalele noastre. 

Comentarii, care indeamna la reflectare

Susi:

„La inceput m-am vaitat doar. Esti atat de singur acolo. Singurul lucru care ajuta este ca cineva sa te ia in brate – unde te poti abndona. Ar fi fost atat de necesar, dar a durat cu siguranta o jumatate de ora pana cand cuiva i-a venit ideea.

Cand mi s-a nascut copilul l-am insfacat instinctiv, dar mainile mi-au fost retrase imediat. Apoi te afunzi intr-o cadere corecta in butoi, ca si la expulzarea placentei. Nu voi uita acest ton niciodata in viata; a fost ingrozitor, ca nu traia – nu, ca l-ar fi purtat putin ... Atunci am spus: »Nu vreau sa-l mai vad«.

Ar fi bine daca femeile, la o ora sau doua dupa nastere, ar fi întrebate inca o data, daca doresc sa-si vada copilul. Chiar daca spun iar »Nu«, ar trebui totusi intrebate. In momentul nasterii vroiam numai distanta, totusi dupa aceea mi-am facut mult timp reprosuri. Ce n-as da sa-mi vad copilul!"

Ulli:

„La inceput nu am vrut sa aud deloc de analgezice. Candva au zis apoi ca aceasta trebuie sa fie. Medicul a dorit, ca la nastere, sa primesc o scurta narcoza. Dorea sa ma scuteasca de priveliste ... nicio scurta narcoza – apoi au vrut sa mi-l ia. Nu am vrut, dar apoi m-am gandit: »Ce ar putea fi? Ceva rau? Ce priveliste ma asteapta?«

Cea de-a doua moasa, care a venit apoi, mi-a spus ca era in cele din urma decizia mea, si dorea sa spuna, ca pentru a realiza ar fi mai bine daca mi-as vedea copilul, deoarece nu va trebui sa am eterne inchipuiri, dupa cum s-a si intamplat

La inceput nu am pus mana pe Allison. A fost exact inaintea unei emisiuni despre albul painii si acest lucru a sporit si mai tare in capul meu frica de toxina de cadavru. Apoi am mangaiat-o totusi.

Daca medicul ar fi insistat asupra narcozei de trecere, poate ca m-as fi supus. Sunt intr-un mod ciudat fericita ca nu am facut acest lucru. Pentru ca a fost foarte important sa o vad, sa o ating si sa traiesc acest lucru ... Dar regret un lucru: mi-ar fi placut sa raman singura cu ea. Lumea m-a deranjat, desi nu crezi acest lucru. Ma supara inca si azi pentru ca nu am reusit sa spun: »Lasati-ne putin singure, iesiti toti afara.«" 

Marion:

„Nasterea lui Jonathan a fost o experienta atat de frumoasa. L-am adus pe lume intr-o sala de nasteri. Mi-a fost foarte clar cat de important este sa ai o experienta placuta la nastere. Este singura amintire fericita pe care o avem. Macar ceva, ce arata asa cum noi ne-am imaginat si de care pot fi mandra!”  

Kirsten:

„Mi-ar fi placut sa-l mai vad o data, pe baietelul meu. Dar mi s-a refuzat acest lucru, pe motiv ca nu mai era nimic »care sa merite a fi vazut«." 

Susan:

„Ma tem sa-mi vad bebelusul. Cred ca este important ca moasa sa-i spuna mamei cum ii arata copilul. Mi-ar fi venit mai usor, daca mi-ar fi spus: »E un baiat mic si scump, are parul rosu si ochi albastri, corpul ii este fara cusur«. Chiar daca nu ar fi perfect, daca ar spune: »Ii lipseşte un brat sau o parte din fata«, macar m-as putea macar pregati pentru acest lucru. Vreau sa spun ca este extrem de important sa-ti vezi bebelusul si sa-l tii, indiferent de problemele pe care le-ar avea.

As sfatui personalul sa faca multe fotografii, sa le pastreze in clinica si apoi, dupa o vreme, sa sune parintii si sa-i intrebe daca doresc sa aiba fotografiile. Este pur si simplu prea solicitant, sa iei atat de multe decizii dintr-o data.”

Cadrele medicale