Lukas 10.01.2010
Iubitul meu Lukas,
abia acum pot sa impartasesc durerea si tristetea mea cu alte mamici de ingerasi si sper ca povestea noastra sa le aline putin suferinta si sa le stearga lacrimile fierbinti.
Minunea mea, mi-e foarte dor de tine, te iubesc enorm si sunt mandra ca sunt mamica ta.
Parca iti simt si acum piciorusele si manutele cum ma gadila in burtica atunci cand te pregatesti de culcare. Am simtit mereu ca esti altfel, deosebit...esti un ingeras.
Te rog sa ma ierti, puiutul meu, ca nu ti-am citit povesti si nu ti-am cantat, ca nu am vorbit mai mult cu tine si nu m-am bucurat de fiecare clipa petrecuta cu tine.
Si iti multumesc pentru tot ce m-ai invatat, pentru tot ce mi-ai aratat si pentru tot ce ai schimbat. Ai venit la mine in vis si am simtit cat de bine iti este si ti-am auzit glasul minunat spunand “Mami”. Doamne, cat erai de fericit ca ma strangi in brate si cum radeai! Stiu ca nu a fost doar un vis, stiu ca ai venit sa-mi alini durerea. Nu pot sa descriu ce am simtit, cata fericire si cata durere. Stiu ca am spus “ Doamne, de ce nu pot simti asta aici, pe pamant?” Si m-am trezit dar iti simteam si iti simt inca manutele calde si imbratisarea dulce.
Stiu ca acum sunt din nou trista si nu ar trebui, stiu ca iti este foarte bine langa Doamne Doamne si langa alti ingerasi. Te rog din suflet, minunea mea mica, sa mai vii la mine si sa ma ajuti sa fiu tare pentru tine si sa nu te dezamagesc. Sa vii si la tatal tau, puiut!
Te rog sa ne alini durerea din suflet noua si tuturor parintilor de ingerasi!
Te iubim enorm si vei fi mereu in sufletele noastre! Esti cel mai minunat lucru care ni s-a intamplat!
Mama si tata.
Dragi mamici de ingerasi,
Sunt o mamica de ingeras din Timisoara si, desi imi pare nespus de rau ca treceti prin ceea ce trec eu acum, ca ati pierdut tot ce poate fi mai frumos si mai minunat pe lume, ma bucur ca existati, ca exista acest forum. Doar voi puteti intelege ce este in sufletul nostru in asemenea momente.
Sentimentele sunt confuze acum. Sunt trista si ma doare sufletul dar parca ma simt vinovata in acelasi timp. Vinovata ca simt durere. Oare nu ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru ca puiutul meu este fericit la DD? Ca l-am avut cu mine chiar si numai 38 de saptamani? Si apoi ma gandesc la toate acele mame care nu vor copii si ii primesc si ii abandoneaza prin spitale. Si mi se pare ca nu e drept.
Dar nu, nu trebuie sa gandesc asa. Fiecare suflet de copil isi alege parintii si destinul. Are o misiune de indeplinit si apoi pleaca. Iar Lukas al nostru a schimbat atat de multe si ne-a deschis sufletele si, mai ales, mi-a arata ca este bine, ca este cu mine.
Imi aduc aminte cat de fericiti eram cand am aflat ca sunt insarcinata (19 mai). Dupa un an de asteptare a venit un puiut scump in vietile noastre, primul nostru copil, si stiu acum de ce a ales acel moment. Nimic pe lumea asta nu este intamplator, totul are un scop si stiu ca Lukas, ingerasul nostru, a avut o misiune de indeplinit.
La 24 de saptamani, am fost internata in spital cu dureri puternice de burtica si contractii. Dupa 4 zile, am fost externata cu recomandarea de repaos la pat. Nu m-am gandit nici macar o clipa ca il voi pierde pe acest pamant, ca il voi avea vesnic langa mine ca ingeras.
Pana la 37 de saptamani totul parea perfect desi am simtit ca va veni mai repede. Vineri, in 8 ianuarie, le-am spus sotului meu si socrilor ca voi naste duminica, ca va fi un copil de duminica, la fel ca mine. Si asa a fost, Lukas s-a nascut duminica dimineata la 5.30. Din pacate, s-a nascut fara viata pe acest pamant.
In noaptea de sambata spre duminica nu i-am mai simtit miscarile dulci in burtica. Am stiut imediat ca s-a intamplat ceva. Mi-am sunat doctorul si am fugit plangand la spital. Din pacate, inima lui Lukas se oprise cu ceva timp in urma. Nu ne puteam explica ce s-a intamplat. A fost desprindere de placenta. Nu stim cand sau de ce s-a intamplat. Asa a fost sa fie.
Sufletele ne erau pustiite iar socul puternic nu ne-a lasat sa plangem decat cateva minute. Am fost dusa in sala de travaliu si mi s-a provocat nasterea. Imi aduc aminte ca i-am spus medicului meu sa nu ma faca sa trec printr-o nastere naturala. Mi se parea ingrozitor de dureros sa imi nasc copilul fara sa-i pot auzi tipatul. O hemoragie puternica a dus totusi la operatia cezariana. Am fost intrebati daca vrem sa ne vedem copilul. Ne era foarte teama de ce vom simti si am spus initial nu. Apoi am cerut sa il vedem si l-au adus in salon. Eram atat de speriati si nu l-am luat in brate. I-am atins doar manuta calda inca si i-am vazut prea putin fetisoara dulce. Acum mi-as dori sa il pot strange la piept.
Apoi a venit urmatorul soc: un medic ne-a adus un teanc de hartii pentru semnat. O parte se refereau la autopsia pe care o solicitasem iar o parte cereau acordul pentru distrugerea probelor. Probe, asa numesc ei un copil de 38 de saptamani.
In spital, cu mici exceptii, am fost ingrijita cum nu am crezut ca se poate in Romania. Asistentele de pe sectia de terapie intensiva au fost trup si suflet langa noi si vreau sa le multumesc lor si mai ales medicului meu care ne-a fost mereu aproape.
Am decis sa ii facem o slujba lui Lukas si sa il inmormantam sau sa il incineram. Am chemat un preot ortodox care insa mi-a spus ca nu poate sa tina slujba pentru Lukas pentru ca murise in burtica si ca va tine doar o rugaciune pentru mama. La cateva ore de la moartea fiului nostru, preotul era in salonul meu si il ruga pe Dumnezeu sa ma ierte ca mi-am ucis pruncul fara de voie. Si 40 de zile sa nu intru in biserica. Eram in stare de soc si cu o durere de neimaginat in suflet deoarece in loc sa ne pregatim sa venim acasa cu puiutul nostru trebuia sa ne ocupam de o inmormantare. Ne ingrozea gandul de a-l vedea in sicriu, pe un hol la morga Spitalului, caci asa ni se spusese ca se procedeaza. Pana la urma am discutat cu un preot catolic (sotul meu este catolic) care a fost de acord sa ii faca slujba. Cred ca Lukas a fost langa noi tot timpul si ne-a ajutat cand eram intr-un impas. Ceremonia a avut loc la o capela si nu pe un hol rece, cu un preot care a tinut o slujba frumoasa si i-a rostit numele. Am amanat slujba pana cand am iesit eu din spital. Imi doream sa fiu acolo, sa il vad si sa imi pot lua ramas bun. Si a fost atat de bine! Am plecat de acasa spre capela, sfasiati de durere si de teama dar in momentul in care am intrat in capela si l-am vazut, linistea si pacea ne-a inundat sufletele. Parca dormea, puiutul nostru. O minune mica intr-un sicriu minuscul, alb. Si, totusi, stiam ca in acel sicriu se afla doar corpul lui. Sufletul lui era langa noi si ne alina durerea.
In spital am plans tot timpul si ma rugam sa-mi dea un semn, sa stiu ca este ingeras si ca este cu noi. Si ne-a ajutat, ne-a dat semne, apoi, dupa o saptamana l-am visat. Era cu mine si ma strangea in brate si era atat de fericit ca poate sa imi spuna mami. Doamne, cum radea si cum ma strangea in brate!
Acum, tot ce imi doresc este sa pot alunga durerea care se cuibareste din nou in sufletul meu si sa il pot visa din nou...si imi doresc cat de repede un puiut care sa se nasca sanatos si viu. Nimeni nu ii va lua locul lui Lukas, el va ramane mereu primul nostru copil, ingerasul nostru.
Pentru tine, ingerasul nostru scump
Fiul meu
Iti cunosc chipul -
Fara sa-ti fi vazut vreodata culoarea ochilor.
Iti simt inca atingerea -
Fara ca manutele tale sa ma fi mangaiat vreodata.
Iti vad micuta gurita in fata mea -
Fara sa o fi auzit cum spune Mama.
Te-am tinut in brate -
Fara sa te fi leganat in somn.
Ti-am dat nastere -
Fara sa-ti fi daruit viata.
(de pe internet)
Cristina, mamica ingerasului Lukas
abia acum pot sa impartasesc durerea si tristetea mea cu alte mamici de ingerasi si sper ca povestea noastra sa le aline putin suferinta si sa le stearga lacrimile fierbinti.
Minunea mea, mi-e foarte dor de tine, te iubesc enorm si sunt mandra ca sunt mamica ta.
Parca iti simt si acum piciorusele si manutele cum ma gadila in burtica atunci cand te pregatesti de culcare. Am simtit mereu ca esti altfel, deosebit...esti un ingeras.
Te rog sa ma ierti, puiutul meu, ca nu ti-am citit povesti si nu ti-am cantat, ca nu am vorbit mai mult cu tine si nu m-am bucurat de fiecare clipa petrecuta cu tine.
Si iti multumesc pentru tot ce m-ai invatat, pentru tot ce mi-ai aratat si pentru tot ce ai schimbat. Ai venit la mine in vis si am simtit cat de bine iti este si ti-am auzit glasul minunat spunand “Mami”. Doamne, cat erai de fericit ca ma strangi in brate si cum radeai! Stiu ca nu a fost doar un vis, stiu ca ai venit sa-mi alini durerea. Nu pot sa descriu ce am simtit, cata fericire si cata durere. Stiu ca am spus “ Doamne, de ce nu pot simti asta aici, pe pamant?” Si m-am trezit dar iti simteam si iti simt inca manutele calde si imbratisarea dulce.
Stiu ca acum sunt din nou trista si nu ar trebui, stiu ca iti este foarte bine langa Doamne Doamne si langa alti ingerasi. Te rog din suflet, minunea mea mica, sa mai vii la mine si sa ma ajuti sa fiu tare pentru tine si sa nu te dezamagesc. Sa vii si la tatal tau, puiut!
Te rog sa ne alini durerea din suflet noua si tuturor parintilor de ingerasi!
Te iubim enorm si vei fi mereu in sufletele noastre! Esti cel mai minunat lucru care ni s-a intamplat!
Mama si tata.
Dragi mamici de ingerasi,
Sunt o mamica de ingeras din Timisoara si, desi imi pare nespus de rau ca treceti prin ceea ce trec eu acum, ca ati pierdut tot ce poate fi mai frumos si mai minunat pe lume, ma bucur ca existati, ca exista acest forum. Doar voi puteti intelege ce este in sufletul nostru in asemenea momente.
Sentimentele sunt confuze acum. Sunt trista si ma doare sufletul dar parca ma simt vinovata in acelasi timp. Vinovata ca simt durere. Oare nu ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru ca puiutul meu este fericit la DD? Ca l-am avut cu mine chiar si numai 38 de saptamani? Si apoi ma gandesc la toate acele mame care nu vor copii si ii primesc si ii abandoneaza prin spitale. Si mi se pare ca nu e drept.
Dar nu, nu trebuie sa gandesc asa. Fiecare suflet de copil isi alege parintii si destinul. Are o misiune de indeplinit si apoi pleaca. Iar Lukas al nostru a schimbat atat de multe si ne-a deschis sufletele si, mai ales, mi-a arata ca este bine, ca este cu mine.
Imi aduc aminte cat de fericiti eram cand am aflat ca sunt insarcinata (19 mai). Dupa un an de asteptare a venit un puiut scump in vietile noastre, primul nostru copil, si stiu acum de ce a ales acel moment. Nimic pe lumea asta nu este intamplator, totul are un scop si stiu ca Lukas, ingerasul nostru, a avut o misiune de indeplinit.
La 24 de saptamani, am fost internata in spital cu dureri puternice de burtica si contractii. Dupa 4 zile, am fost externata cu recomandarea de repaos la pat. Nu m-am gandit nici macar o clipa ca il voi pierde pe acest pamant, ca il voi avea vesnic langa mine ca ingeras.
Pana la 37 de saptamani totul parea perfect desi am simtit ca va veni mai repede. Vineri, in 8 ianuarie, le-am spus sotului meu si socrilor ca voi naste duminica, ca va fi un copil de duminica, la fel ca mine. Si asa a fost, Lukas s-a nascut duminica dimineata la 5.30. Din pacate, s-a nascut fara viata pe acest pamant.
In noaptea de sambata spre duminica nu i-am mai simtit miscarile dulci in burtica. Am stiut imediat ca s-a intamplat ceva. Mi-am sunat doctorul si am fugit plangand la spital. Din pacate, inima lui Lukas se oprise cu ceva timp in urma. Nu ne puteam explica ce s-a intamplat. A fost desprindere de placenta. Nu stim cand sau de ce s-a intamplat. Asa a fost sa fie.
Sufletele ne erau pustiite iar socul puternic nu ne-a lasat sa plangem decat cateva minute. Am fost dusa in sala de travaliu si mi s-a provocat nasterea. Imi aduc aminte ca i-am spus medicului meu sa nu ma faca sa trec printr-o nastere naturala. Mi se parea ingrozitor de dureros sa imi nasc copilul fara sa-i pot auzi tipatul. O hemoragie puternica a dus totusi la operatia cezariana. Am fost intrebati daca vrem sa ne vedem copilul. Ne era foarte teama de ce vom simti si am spus initial nu. Apoi am cerut sa il vedem si l-au adus in salon. Eram atat de speriati si nu l-am luat in brate. I-am atins doar manuta calda inca si i-am vazut prea putin fetisoara dulce. Acum mi-as dori sa il pot strange la piept.
Apoi a venit urmatorul soc: un medic ne-a adus un teanc de hartii pentru semnat. O parte se refereau la autopsia pe care o solicitasem iar o parte cereau acordul pentru distrugerea probelor. Probe, asa numesc ei un copil de 38 de saptamani.
In spital, cu mici exceptii, am fost ingrijita cum nu am crezut ca se poate in Romania. Asistentele de pe sectia de terapie intensiva au fost trup si suflet langa noi si vreau sa le multumesc lor si mai ales medicului meu care ne-a fost mereu aproape.
Am decis sa ii facem o slujba lui Lukas si sa il inmormantam sau sa il incineram. Am chemat un preot ortodox care insa mi-a spus ca nu poate sa tina slujba pentru Lukas pentru ca murise in burtica si ca va tine doar o rugaciune pentru mama. La cateva ore de la moartea fiului nostru, preotul era in salonul meu si il ruga pe Dumnezeu sa ma ierte ca mi-am ucis pruncul fara de voie. Si 40 de zile sa nu intru in biserica. Eram in stare de soc si cu o durere de neimaginat in suflet deoarece in loc sa ne pregatim sa venim acasa cu puiutul nostru trebuia sa ne ocupam de o inmormantare. Ne ingrozea gandul de a-l vedea in sicriu, pe un hol la morga Spitalului, caci asa ni se spusese ca se procedeaza. Pana la urma am discutat cu un preot catolic (sotul meu este catolic) care a fost de acord sa ii faca slujba. Cred ca Lukas a fost langa noi tot timpul si ne-a ajutat cand eram intr-un impas. Ceremonia a avut loc la o capela si nu pe un hol rece, cu un preot care a tinut o slujba frumoasa si i-a rostit numele. Am amanat slujba pana cand am iesit eu din spital. Imi doream sa fiu acolo, sa il vad si sa imi pot lua ramas bun. Si a fost atat de bine! Am plecat de acasa spre capela, sfasiati de durere si de teama dar in momentul in care am intrat in capela si l-am vazut, linistea si pacea ne-a inundat sufletele. Parca dormea, puiutul nostru. O minune mica intr-un sicriu minuscul, alb. Si, totusi, stiam ca in acel sicriu se afla doar corpul lui. Sufletul lui era langa noi si ne alina durerea.
In spital am plans tot timpul si ma rugam sa-mi dea un semn, sa stiu ca este ingeras si ca este cu noi. Si ne-a ajutat, ne-a dat semne, apoi, dupa o saptamana l-am visat. Era cu mine si ma strangea in brate si era atat de fericit ca poate sa imi spuna mami. Doamne, cum radea si cum ma strangea in brate!
Acum, tot ce imi doresc este sa pot alunga durerea care se cuibareste din nou in sufletul meu si sa il pot visa din nou...si imi doresc cat de repede un puiut care sa se nasca sanatos si viu. Nimeni nu ii va lua locul lui Lukas, el va ramane mereu primul nostru copil, ingerasul nostru.
Pentru tine, ingerasul nostru scump
Fiul meu
Iti cunosc chipul -
Fara sa-ti fi vazut vreodata culoarea ochilor.
Iti simt inca atingerea -
Fara ca manutele tale sa ma fi mangaiat vreodata.
Iti vad micuta gurita in fata mea -
Fara sa o fi auzit cum spune Mama.
Te-am tinut in brate -
Fara sa te fi leganat in somn.
Ti-am dat nastere -
Fara sa-ti fi daruit viata.
(de pe internet)
Cristina, mamica ingerasului Lukas
Povestea pe forumul E.M.M.A.
Mergi sus