O scrisoare care a schimbat rutina unei clinici
Putini oameni care muncesc in clinici stiu cum sa se comporte in fata mortii. De aceea, este de la sine inteles, ca atunci cand nu putem scapa de confruntarea cu moartea, tindem sa folosim scheme care sunt inradacinate in societate in ultimele 2 secole: sa ignoram, sa tabuizam, sa nu ne amestecam, sa nu vorbim si sa ne facem ca nu s-a intamplat nimic - astfel vom uita mai repede!
Astfel, in trecut (si in prezent, in Romania!), s-a interzis parintilor al caror copil s-a nascut fara viata, malformat sau care din cauza unor malformatii nu putea supravietui, sa-si vada copilasii. Erau siguri ca actionau in interesul parintilor. Foarte rar au aflat cum s-au simtit ei dupa externarea din clinica.
Urmatoarea scrisoare adresata unui medic-sef al unei clinici, arata cum a decurs viata unei mame care nu si-a vazut copilul. Este o pilda care reiese din experienta multor femei care au trait o drama asemanatoare si de care ar trebui sa tina cont cadrele medicale care vin in contact cu aceste mame/familii.
“Stimate domnule doctor E.,
Probabil veti fi uimit sa primiti o scrisoare din partea mea. Poate nici nu va mai amintiti de mine. Au trecut doi ani, de cand copilul meu a decedat dupa un travaliu foarte dureros, scurt, dupa operatia cezariana. Toti din jurul meu, chiar si dumneavoastra, mi-ati spus atunci: "Va trece!", "Din punct de vedere medical totul este in ordine" si asa mai departe. Pana in ziua de azi insa, nu am ramas insarcinata.
Va scriu aceasta scrisoare, ca sa intelegeti cum se simt femeile, mai bine zis mamele, carora li se intampla asa ceva - pentru ca, exista unele lucruri, pe care dumneavoastra ca medic, ca barbat care nu poate purta in pantece un copil, trebuie sa le stiti.
In ultimii trei ani am facut nenumarate incercari sa raman insarcinata. Nu am reusit, ceea ce m-a frustrat tot mai mult... De aproximativ doua luni sunt in consiliere psihologica intensiva care imi face foarte bine. In acest cadru am inteles unele lucruri pe care vreau sa vi le impartasesc.
Nu imi cunosc copilul. Nu am nici o imagine a lui - nu stiu cum a aratat, etc. Nu vi se pare si dumneavoastra ca e cel mai cumplit lucru din lume, ca o mama sa nu-si cunoasca copilul? Urmaresc mereu o imagine. Stiu ca nu o voi gasi niciodata, de aceea imi e greu sa-mi iau ramas bun de la copilul meu.
In realitate copilul meu a murit, dar in capul meu nu, pentru ca eu nu am avut nici un amestec in toata treaba asta. Ceilalti, dumneavoastra ati facut ce a fost de facut. Eu nu am nascut ci am fost "despartita" de ... de ce? Nici macar nu stiu!
Dumneavoastra mi-ati rapit nasterea, durerile si tristetea. Perioada petrecuta in spital este pentru mine ca un film, in care eu am jucat rolul principal, dar altii au tras sforile, au hotarat asupra mea.
Din cauza medicamentelor si calmantelor, totul mi se pare ca un vis; pentru ca de fapt nu eram perfect constienta de ceea ce se intampla. Singurul lucru pe care il stiu cu certitudine, este ca am venit la dumneavoastra cu copilasul meu in burta si ca dintr-o data nu a mai fost nimic, parca s-a spulberat in aer. Unde imi e copilul ?
Din cauza acestor experiente, timp de trei ani, eu nu mi-am "nascut" copilasul, si nu l-am vazut murind sau mort. Cum sa fiu din nou insarcinata, daca nu am nascut? Sper sa reusesc prin aceasta consiliere. Dar unele lucruri nu le voi afla niciodata!
Nu vreau sa va fac reprosuri in aceasta scrisoare, ci sa va arat ca ati facut o greseala, pentru ca nu mi-ati oferit sansa sa-mi vad copilul. A fost copilasul meu. As fi avut dreptul, mai mult decat oricare alt om pe pamant sa-l vad. Eu am purtat noua luni acest copil in pantece, si nimeni nu poate intelege ce mi s-a luat.
Nimeni nu a stiut cum sa gestioneze aceasta situatie, nici dumneavoastra, nici restul angajatilor clinicii. Tendinta tuturor a fost: sa nu vorbim, sa musamalizam, sa treaca cat mai repede.
Poate pentru dumneavoastra a fost strict o problema medicala, pentru mine insa, a fost vorba de viata si moarte, ceea ce are o mare implicare psihologica. Era de datoria dumneavoastra sa-mi oferiti posibilitatea de a-mi vedea copilul. Eu nu am fost in stare sa va cer acest lucru, pentru ca eram sub influenta medicamentelor. Sincer va spun, acest lucru nu vi-l pot ierta. Am fost foarte suparata pe dummeavoastra.
Dumneavoastra aveti de-a face zilnic cu asemenea situatii si ati face bine sa luati in calcul si latura psihologica. Si sub acest aspect aveti o raspundere, nu numai din punct de vedere medical. Aveti si dumneavoastra copii, din cate stiu. Inchipuiti-va ca nu v-ati cunoaste unul dintre copii, ca nu l-ati fi vazut niciodata, ca stiti doar din spusele altora ca a murit, ca nici macar nu l-ati simtit niciodata miscand in burta.
Pentru mine e prea tarziu. Copilul meu a murit, si eu nu voi sti niciodata cum a aratat.
Nu stiu daca intre timp ati reactionat altfel in asemenea situatii, dar pentru a schimba ceva - ba chiar Trebuie sa se schimbe ceva! -, va scriu din experientele mele, poate puteti sa vorbiti despre ele si cu alti colegi.
Dati mamelor o sansa, oferiti-le in orice caz dupa una-doua zile, ocazia sa-si vada copilasii. In mod sigur, multe o vor face. Nu dumneavoastra sunteti cel care trebuie sa ia aceasta decizie. Singura care are dreptul sa ia aceasta decizie este mama insasi, nimeni altcineva.
Dati mamelor o sansa, oferiti-le in orice caz dupa una-doua zile, ocazia sa-si vada copilasii. In mod sigur, multe o vor face. Nu dumneavoastra sunteti cel care trebuie sa ia aceasta decizie. Singura care are dreptul sa ia aceasta decizie este mama insasi, nimeni altcineva.
Pentru dumneavoastra este un caz care intr-o zi este externat "vindecat", si atat. Dar ce urmeaza? Viata mea a fost influentata simtitor, si asta de mai bine de trei ani. Daca mi-as fi vazut copilul si mi-as fi luat ramas bun de la el, multe ar fi fost altfel.
Astfel, m-am decis sa scriu aceste randuri in primul rand pentru mine dar si pentru mamele care au aceeasi soarta trista ca si mine. Daca se mai intampla vreodata asa ceva, poate va amintiti de experientele mele. Nu inchideti ochii fata de responsabilitatea pe care o aveti.
Sper ca m-ati inteles. Nu am vrut sa va jignesc cu aceste randuri si daca am facut-o, mi-e indiferent. Este vorba in primul rand de viata mea si de copilul meu mort, si am simtit nevoia de a scrie aceasta scrisoare.
In speranta de a fi ajutat alte mame indoliate
semnat M.S.
Medicul a inteles randurile exact asa cum fusesera scrise ele, a lasat deoparte orgoliile si a pus in aplicare sugestiile.
Sarah s-a nascut fara viata, cinci ani dupa evenimentul mentionat inainte, in acelasi spital. Ute, mama ei isi aminteste de perioada imediat dupa nastere:
“Sarah a fost tratata de catre toti cu respect si dragoste. Atat ea cat si noi am fost inconjurati de o atmosfera protectiva si plina de empatie. Imediat dupa nastere a fost curatata un picut, apoi infasata intr-o paturica, astfel incat i-am vazut numai capsorul. Astfel am putut sa ne obisnuim cu ea. Bineninteles ca ne-am temut - dar era atat de dragalasa. Am tinut-o in brate si am putut-o privi in voie. Am avut sentimentul ca avem timp, atat cat avem nevoie. Groaza paralizanta de a fi prinsi in aceasta situatie ne-a fost luata de oamenii din jurul nostru. Acesti oameni ne-au fost de un real folos, mai mult, ne-au aratat mereu ca s-a nascut un OM, care trebuie tratat cu demnitate.
Dupa ce am facut o amprenta a piciorusului, am imbracat-o si o maica a botezat-o. O masuta cu o fata de masa alba a fost pregatita, am pus-o pe Sarah acolo am aprins o lumanare impodobita cu un trandafir adus de o asistenta din gradina spitalului. Fetita noastra era atat de gingasa si linistita. Astfel, am avut-o cu noi cateva ore si ne-am putut lua ramas bun de la ea. Cu toata mahnirea ne-am simtit alinati, eram mandra de fetita mea.”
Frank, tatal fetitei, isi descrie impresiile astfel:
“Cand s-a nascut fetita noastra, Sarah, am avut un sentiment adanc. Oamenii dimprejurul nostru au fost ca un zid de aparare. Se vedea ca toti erau trup si suflet alaturi de noi, se simtea empatia si asta era enorm de important. Cred ca majoritatea au plans cu noi. Am fost miscat. Aveam sentimentul ca toti ne inconjurau cu multa intelegere. Daca nu ar fi fost asa ... !
Mergi sus