Mihai Calin 04.08.2008

Odata am scris asta:

"Buna,
Pana acum eram pe forumul gravidutzelor de noiembrie. Am 23 de ani. Era prima sarcina. Imi amintesc si acum ca a "fost din prima". stiu data si ora la care impreuna cu sotul am reusit sa concepem un copil. A fost o noapte de dragoste superba. Exact cum imi doream sa fie pentru a concepe minunea noastra.
De la inceput am avut o multime de temeri legate de acesta sarcina. parca simteam ca ceva nu e bine. Cu toate acestea toate analizele erau ok, totul era perfect.
Am ajuns si eu la 24 de saptamani cand deja consideram ca riscurile au trecut. In sfarsit credeam ca totul va fi bine.
In 29 iulie, mi-am facut o programare pentru o eco morfo fetala de 24 saptamani. 29 IULIE era si data aniversarii casatoriei noastre. Era o surpriza pentru sotul meu. Sa mergem si sa vedem micutul nostru la eco 4D. Da... era baietel si trebuia sa il numim MIHAI CALIN dupa unchiul si nasul sau. Ce frumos, un baietel si apoi urma sa facem si o fetita. Baiatul mai mare... o va proteja si va avea grija de ea. Un vis...
Eram atat de fericiti. Vroiam sa il vad pe micut si apoi sa mergem la o cina romantica. Ce seara frumoasa avea sa fie.
Tocami am reusit sa ne cumparam un apartament si ajunsesem sa amenajam camera lui bb. Totul era perfect pentru camera lui bebe.
Am ajuns la dr si mi-a luat tensiunea. Surprins de ingrijorata ii zice asistentei ca sa o ia si ea ca ei i ser pare ca e obosita. Zis si facut, asistenta ia si ea si alba la fata ii zice dr. 160/110. Urgent imi baga pe gat o pastila si imi zice sa trec la ecograf. De cand am tensiunea asta? Nu stiu... mereu am avut 120/70 fara oscilatii. Da... de 2 sapt. parca simt ceva dureri de cap, parca a fost o perioada mai agitata, parca mi-a fost mai rau si mai greu... Nimic neobisnuit insa si care sa imi ridice semne de alarma.
Eram atat de fericita in 29 iulie. Zambeam... radiam... credeam ca totul se va rezolva cu 2 pastile.
La ecograf dr imi spune:
Bebe cu retard de dezvoltare 2 sapt. Exact de cand acuz eu simtomele mentionate. Mai mult, tensiunea pare sa se fi instalat tot de atunci, fapt care a dus la imposibilitatea bebelusului meu de a se hrani, mi-a fost grav afectata placenta, bb este ingesuit si din cauza preeclampsiei severe a aparut si oligoamnios.
Totul se invartea cu mine. am crezut ca e o pacaleala.
Imi da inca o pastila si imi spune ca a doua zi sa ma duc de urgenta la spital ca e de garda si va mai verifica o data la un eco mai performant. Riscuri? Cauze? Explicatii? NU... DISCUTAM MAINE!!!
Nu am inteles prea bine ce se intampla... am mers acasa mai mult beti... Adio cina, adio aniversare.
Toata noaptea am cautat pe internet informatii. Faptul ca preeclampsia s-a declansat la 24 sapt a facut ca sansele de supravietuire sa fie minime. eu sunt un caz din cele 3% iar sansele de supravietuire se reduc la 1%.
Dimineata 30.07.2008 prezenta la spital, internare, separare de sot, echo cu o echipa de 4 medici. toti se uitau si dadeau dezaprobator din cap. trec 3 zile, cer sa fiu lasata acasa. Inteleg ca bb e in suferinta fetala majora. Inteleg ca indiferent daca stau in spital sau nu riscurile sunt similare. Perfuzii fac si acasa, fac orice, dar sa ies din mediul acela trist. Am fost internata la sectia patologioc, nu la sectia nasteri si lauze... Pana acum nici nu stiam ca exista asa ceva intr-un spital de gine.
Am parte de un weekend frumos, alaturi de sotul meu care e foarte grijuliu si atent. Prieteni, familie, toti imi sunt alaturi. CE folos? Eu de fapt ASTEPT SA IMI MOARA COPILUL IN MINE. Corpul meu imi omoara puiutul si eu nu pot decat sa astept. Aceste zile au fost crunte. Am reusit si am trecut peste. Am fost la cumparaturi, m-am extenuat in plans, dar am reusit sa trec peste. Vineri seara bebe misca. E atat de agitat. Am plans cu sotul meu de fericire. Daca misca e bine micutul nostru. Sambata seara eu nu il mai simt. Sotul il simte. POate sunt prea speriata. Duminica seara nu il mai simte nici el. PLang. Nu il mai simt si stiu ce s-a intamplat. Simt repulsie fata de burtica mea tot mai mica din cauza lipsei tot mai acute de lichid. O urasc. Burtica asta nu poate purta o sarcina.
Luni din nou la ecograf. E 4.08.2008. Sper totusi ca e bine. Intru si ma asez ca de obicei. Dr nu mai spune nimic, cerceteaza cu atentie monitorul.
Bebe e MORT. Sta ca o frunza pe apa. Tresare dupa cum bate pulsul meu. E cazut, micut si trist in burtica hidoasa care l-a ucis. Ma uit la el si zambesc. Trebuie sa fiu tare pentru sotul meu. Eu asteptam acest lucru si am inteles. El spera mai mult. Il chiem si pe el si doctorul ii zice si lui. El pleaca acasa sa imi aduca cele necesare, eu sunt internata pentru provocarea nasterii.
Dupa episodul plin de durere fizica al unei nasteri provocate, ajung in final sa nasc. Cu nasa si sotul alaturi pot trece peste asta.
Il voi vedea pe bebe mic si drag, pe care l-am simtit si l-am iubit si pentru care mi-am facut planuri. Stiam ce nume va purta, stiam in ce limbi va vb, ce pasiuni ii voi cultiva, unde vom merge in vacante.
Totul e perfect... dar il voi vedea MORT.
Nu am crezut ca va fi atat de mare. Doctorul a fost super ok si mi l-a dat sa il vad, sa il ating, sa ii spun pe nume. Nu a fost mult. Cateva minute, dar extrem de util. Era atat de frumos. Cine spune ca proprii tai copii sunt perfecti are dreptate. Puiul meu e cel mai frumos copil pe care l-am vazut. Era atat de fragil, de armonios, de perfect. Era puiutul meu, MIHAI CALIN, dar fara viata. Viata a avut-o doar in pantecele care la gazduit, dar care l-a si ucis.
L-am mangaiat putin si i-am spus ADIO.
Cand totul a luat final am cerut sa ii fie aratat si sotului.
Am ajus sa joc intr-un cerc vicios. Preeclampsia face ca bb sa nu se mai poata hrani, afecteaza ireversibil placenta. Daca nu se poate hrani, bb nu are o functie renala corecta si nu isi mai produce lichid amniotic. Daca nu isi mai produxce lichid, apare oligoamniosul.
E groaznic. Nu ai un ritual si poate valorile inradacinate ti se zdruncina. Nasti, dar nu ai pe cine sarbatori. A murit, dar nu ai cadavru sa ingropi. Nu iti poti lua adio pentru ca nu ai cunoscut persoana. E o avalansa de sentimente contradictorii si nimeni nu te intelege sau ti se spun lucruri cu scopul de a te consola, dar iti fac mai mult rau. Telefonul a inceput sa sune a doua zi din minut in minut. Nu suportam. Nu vroiam sa intristez si pe ceilalti si nu vroiam nici sa le vorbesc. Nici acum nu vreau sa vorbesc. Prefer sa scriu.
La eco de a 2 zi, mi-a spus ca placenta fiind foarte afectata, a fost foarte prinsa de uter si nu a fost scoasa de tot. A doua zi urma un nou chiuretaj. Am fost distrusa, dar nu mai conta. Orice suferinta fizica mi se parea bine venita. Doream sa sufar si fizic ca sa pot sa imi compensez durerea din suflet.
Tot in acea zi, a venit si AM. Si ea a patit la fel... Dar ei nu i s-a spus nimic, nici o cauza, nimic. Doar ca bebe e mort. Bina macar ca saraca a fost scutita de chinul de a astepta sa moara propriul puiut in ea. Draga de ea. O fiinta atat de sensibila si de fragila. Acelasi chin.
Asta ne-a unit. Am incercat sa ii fiu alaturi. Ne-am sustinut una pe alta si ne-am ajutat. O facem si acum. Pe AM mi-a trimis0-o Dumnezeu, dar a fost crud ca a trebuit sa treaca si ea prin asta.
Au trecut acum 2 sapt. E bine. Relatia mea cu sotul e mult mai puternica. O am si pe AM. L-am pierdut pe MIHAI CALIN.
E crud. Nu vreau sa astept 6 luni. NU vreau. Vreau sa dau un sens burticii. Nu am primit inca o explicatie clara. DE CE LUNI? Pentru ce? Ce trebuie sa se intample in cele 6 luni? Nu vreau sa aud ca trebuie sa ma refac. Asta nu inteleg. Vreau explicatii stiintifice si clare.
Nu am o poza cu el. La noi in tara se pune intr-o tavita. Nu mi-lau curatat. Dar am o poza de la un eco. Am cumparat o rama. Cand voi avea puterea o voi pune pe perete. A fost puiul meu... L-am iubit, l-am mangaiat, l-am simtit si am crezut ca totul va fi bine. A fost prima data cand am simtit dragoste fara limite. Sunt atat de fericita ca mi s-a dat sansa sa simt si ceea ce am simtit. E divin. Pacat ca nu am ajuns pana la capat.
Vreau un alt copil. Il vreau acum. Vreau sa dau un sens golului din burtica. Vreau sa dau un sens acelei camere din apartament pe care in continuare o numesc CAMERA LUI BEBE.
Nu stiu care bebe, dar stiu sigur ca unul va fi. Pacat de cele 6 luni care ma ucid. Nici macar nu pot sa intru pe mamici de noiembrie sa le cer sa ma stearga. nu pot.
Pana acum plangeam continuu. Cu fiecare zi care trece plang tot mai putin. Ma vindec. Incet si sigur. Cu pasi mici.
Imi doream sa mor. Nu mai aveam sens. Uram toate burtile.
Acum traiesc ca sa fac un copil. Traiesc pentru sotul meu.
e inger? nu stiu... va ajunge in purgatoriu? in iad? pentru ca e nebotezat? nici asta nu stiu. nu stie nimeni. pentru mine e doar MIHAI CALIN... puiutul meu scump si drag. inimioara in a carui bataie am adunat doata dragostea mea. Somnic usor, puiut armonios, frumos si dulce... somnic usor... nu sunt mami... nu stiu cine sunt... dar TE IUBESC ORICUM..."

Odata am scris asta pe un forum. au trecut 8 sapt si in OCT 2008, indiferent de opinia medicilor am incercat. Asa imi spunea sufletul. asa am simtit. Da, eram din nou insarcinata. O sarcina in care la 2 saptamani eram la echograf, lucram toata ziua, fara pauza, incercand sa imi ocup timpul. Emotii, disperare, frica, fuga la echograf, totul pentru puiul mic. Cu poza lui Mihaitza Calin mic dupa mine, incercam sa razbesc prin cele 9 luni. interminabile. AM.... pritena mea de suferinta, insarcinata si ea. Doar noi intelegeam de ce sarcina noastra e un chin in loc sa fie o fericire. 1 ora nu misca, intram in panica. 2-3 ore eram la medic. Oare burtica e destul de mare? Oare placenta e bine? Stres si stres. Am mers la servici cat de mult. Am muncit de sarbatori numai sa pot sa imi ocup timpul. Am pierdut priteni care nu au vrut sa ma inteleaga si care mi-au intors spatele in perioada in care aveam mai multa nevoie de ei. Am primit multe dusuri reci. Am incercat disperarea si frica dusa la extrem. 24 saptamani - am renuntat sunt pregatita sa il pierd ca si pe primul. 28 saptamani - luptam. 30 de saptamani. O eternitate. De acum puiul mic poate supravietui. Orice numai sa-l vad afara. 32 saptamani - incep sa plang in fiecare zi si sa ma intreb de ce nu vrea dr sa il scoata. 34 saptamani - lucrez zi si noapte. 36 saptamani - Frica e deja la cote maxime. traiesc cu ideea ca daca este detasat de trupul meu e in singuranta si burtica e dusmanul sau. 39 de saptamani 13 iulie 2009 - la servici mi s-a spus sa plec, sa stau acasa. Nu pot. Prima zi de concediu. merg la plimbare, fac curat. 14 iulie - se fisureaza membranele, dar nu merg la spital. mi-e frica. refuz categoric sa merg. ii spun sotului ca daca merg azi ceva se va intampla si eu nu mai nasc copii fara viata. ne certam. stam acasa. 15 iulie, ora 13 - merg la spital. ora 15.45 se naste Alexandru Gabriel. Pui mic, sanatos, al meu.
O sarcina plina de frica si emotii. o sarcina la care imi era frica sa ma gandesc. O sarcina pe care nu am trait-o. Il privesc chiar acum...doarme linistit. puiul meu mic si drag. are 3 luni si 5 zile. nu imi vine sa cred. soarele din nou pe strada mea.
camera goala are un sens. e camera lui. poza de la echograf cu Mihaitza il vegheaza. Doamne! Cat de frumos e copilul meu. Cat de fericita sunt. Undeva intr-un coltisor mai e teama sa nu cumva sa pateasca ceva. Nu am sa las. Ma bucur ca am facut ceea ce am simtit si ca Doamne Doamne mi-a dat o noua sarcina asa curand. 18 luni de sarcina consecutiv. aq meritat totul. Nu cunosc oboseala, nu stiu ce inseamna toate acele reprosuri pe care le aud de la unele mame. Sunt fericita! Pot spune ca dragostea mea e de 2 ori mai mare. Nu am reusit sa ofer dragostea mea primului meu copilas, asa ca am impachetat-o, am pastrat-o, iar acum am adaugat-o celei ce-o port puiului meu.
Am scris povestea mea aici ca o speranta pentru. Dupa ce primul meu copilas a plecat la cer, cautam povesti cu final fericit sa ma ajute sa sper. Pentru toate mamicile de ingeri care simt la fel, doresc ca povestea mea sa le dea curaj.
Lacrimile voi siroi mereu pentru primul pui mic, dar se vor aseza pe un zambet pe care mi l-a trezit Alexandru Gabriel.
Curaj. Acolo sus un ingeras ne vegheaza.

Povestea pe forumul E.M.M.A

Înapoi la "Ingerasii Nostri"