Mircea Serban 22.03.2008-03.09.2009

Povestea Ingerasului meu Mircea Serban incepe in toamna lui 2007, cand rezultatul triplu-testului spunea ca e posibil sa se nasca cu Sindrom Down. Era primul nostru copil, mult dorit, mult iubit… nu am crezut, de accea am facut si amniocenteza iar rezultatul a fost ok. Totusi… prea mult lichid amniotic. Am fost la ecografia 4D si ni s-a spus ca o sa avem un baietel perfect.

A urmat o sarcina usoara, fara probleme iar pe 22 martie 2008 s-a nascut Mircea-Serban – baietelul meu, sufletul meu, berbecu’ lui mama. Pentru ca am nascut intr-o zi de sambata, doctorul neonatolog nu era de garda (in spitalul din Dej e bine sa nasti de luni pana vineri intre orele 8,30 – 16,00)… deci am fost o mamica fericita 2 zile! Si a venit ziua de luni, cu o doamna doctor care urla prin cabinet ca un copil trebuie trimis cu salvarea la Cluj… “saraca mamica… saracul copil” – ma gandeam eu… dar aud ca prin vis numele meu: Muresan!!!... imi mai amintesc ca eram in salvare, plangeam in continuu, nu mai auzeam nimic din cauza sirenelor, iar salvarea mergea incet pentru ca masinile din trafic nu eliberau soseaua. In spitalul din Cluj toata lumea ma privea urat si se purtau cu indiferenta, de parca eu eram vinovata ca puiul meu are probleme cardiace; orice ii intrebam despre el, nu-mi spuneau nimic, nu ma lasau sa-l vad, nu ma lasau sa-l alaptez… a 2-a zi ne-au trimis la Institutul Inimii si mi-au spus : Tetralogie Fallot! Am intrebat tremurand: e grav? Nu mi-au raspuns; mi-au spus doar ca va trebui operat pe cord undeva pe la 6 luni. Atunci m-am linistit pentru ca aparea Speranta!

Cand puiul meu implinea 4 luni, era deja operat de urgenta la Targu Mures (pentru ca cei din Cluj ne-au lasat balta)… a facut multe complicatii post-operator, inclusiv accident vascular cerebral, dar Speranta nu ne-am pierdut-o… Toate aceste probleme ne-au apropiat si mai mult, era sufletul meu, era iubirea mea, era viata mea. Doamne ce frumos e sa fii mamica! Ce sentiment superb, sincer, pur… si totusi egoist…
Puiul meu a trecut cu bine peste toate problemele si a urmat o perioada de liniste si bine: a crescut frumos, a luat in greutate putin cate putin, dar suficient cat sa fie un bebe superb, dulce, scump, drag si iubit. Stiam ca trecusem doar de primul hop, ca urma operatia grea, de corectie a malformatiilor pe care le avea la inimioara… dar exista Speranta! Serban era tot mai vioi, mai inteligent, mai iubitor, mai curios. Nu putea merge singur in picioare pentru ca obosea foarte repede, de aceea mai mult era in bratele noastre, dar el se bucura de viata, se bucura de fiecare secunda petrecuta alaturi de noi. Nu vorbea (probabil din cauza AVC-ului), dar intelegea absolut tot (iar noi intelegeam tot ce isi doreste doar din priviri, avea o privire foarte expresiva). Toata lumea care il cunostea se mira ce copil inteligent este, ce plin de viata e, ce simpatic e, ce interesant e, ce sociabil e, ce mult ii plac oamenii si binenteles animalele… cum sa fie bolnavior? Nu arata a copil bolnavior… exageram noi, ca asa sunt parintii…

Si a venit si a 2-a operatie, pe 31 aug 2009. O operatie care a durat 7 ore si jumatate; grea, foarte grea, dar care parea a fi o reusita. Noi eram bucurosi, plini de Speranta si extrem de linistiti… nu inteleg cum puteam fi atat de linistiti (citeam toata ziua rugaciuni, pentru ca post-operator mamicile nu au voie sa stea cu copii), dar era linistea dinaintea furtunii. O data pe zi aveam voie sa-l vizitam cate o ora; era asa de frumos si foarte linistit… era sedat si dormea non-stop (primele 3 zile erau critice si trebuia sa-l tina complet sedat). Pe 03 sept 2009, la ora 6,40 ne-au sunat si ne-au chemat la spital. Serban era resuscitat si nu mai raspundea la medicatie. Dar noi mai Speram! La ora 8,30, eram pe holul spitalului iar mie mi s-a oprit inima. Nu puteam respira, simteam cum ma sufoc, ca nu am aer… l-am prins de mana pe sotul meu si i-am spus ca se intampla ceva… ca Serban nu mai e cu noi, ca acum e cu Doamne Doamne. Si asa a fost… inimioara lui nu a mai vrut sa bata… a mea a inceput sa bata din nou. De ce? Nu stiu… Stiu doar ca imi doream sa-l vad, sa simta ca suntem langa el, sa-i spun ce mult il iubim, sa-l sarut, sa-l strang in brate… ce egoista eram… il vroiam langa mine!!!
Serban a rezistat 2 zile si jumatate, din cele 3 critice, dupa care organismul a cedat. Inimioara lui nu a putut face fata la noile cerinte. Medicii au fost de treaba, ne-au lasat sa-l vedem dupa ce l-au deconectat de la aparate. Era asa frumos, era asa de linistit, simteam ca ii este asa bine acolo unde era… era Luminos, era Ingeras dar, in acelasi timp era “Iubirea lui mama”!

L-am inmormantat impreuna cu nani-nani – ursuletul lui preferat, singura jucarie cu care vroia sa doarma.

Am simtit ca trebuie sa scriu povestea lui, ca sa ii arat inca o data ce mandra sunt ca am fost mamica lui, ce fericita si implinita m-am simtit atata timp cat a fost langa mine si sa-l asigur ca atatea zile cate voi mai trai, el va fi in sufletul si in inima mea, ca va fi intotdeauna “Iubirea lui mama”.

Am fost mamica puiul meu 1an, 5 luni si 12 zile… acum sunt mamica Ingerasului meu pentru toata viata!

Serban ii dadea pusi lui Doamne Doamne si Sf. Maria in toate iconitele pe care le aveam acasa si in toate icoanele din biserici si manastiri pe unde am reusit sa ajungem. Le dadea pusi iar apoi zambea multumit. Cred ca Doamne Doamne l-a iubit prea mult ca sa-l lase sa se chinuie cu problemele mari pe care le avea la inimioara. Simt ca ii este mai bine acolo sus… simt ca acum e linistit, nu-l doare nimic, nu mai face crize hipoxice… inchid ochii si mi-l imaginez cum sta in brate la Doamne Doamne, ii da pusi si zambeste asa frumos cum numai el stie, iar Doamne Doamne rade multumit si are grija de el… si de noi.