Numele meu este Andrei Catalin, m-am nascut pe data de 26 noiembrie 2007, iar pe data de 11 decembrie 2007 m-am alaturat ingerilor.

Povestea mea incepe cam prin luna aprilie 2007, cand parintii mei au simtit ca este momentul sa ma aiba. Totul a decurs foarte bine, mamica mea nu a avut probleme cu sarcina pana la 5 luni, cand a avut primele dureri. Atunci, a apelat la cunostiintele medicului ei ginecolog, care o avea sub supraveghere inca de cand eu aveam doar o luna de zile. Cand mama mea i-a cerut parerea cu privire la acele dureri, raspunsul doamnei doctor a fost: "Doar pentru atat ma suni Mihaela? I-a si tu NO SPA! Este normal sa te mai doara din cand in cand..." Mama mea nu a luat nici o pastila pentru ca a dorit ca totul sa fie bine si a doua zi dimineata s-a prezentat la cabinetul de ginecologie. A fost controlata si i s-a spus: "Nu ma mai deranja doar pentru atat, esti bine!" A trecut asta, durerile au disparut de la sine. Pe toata perioada sarcinii mama mea a facut tot ce i s-a spus: analize periodice, ecografii, tot, tot! Cand eu aveam 33 de saptamani au aparut iar durerile si mama mea nu ma mai simtea atat de vioi. La un control de rutina doamna doctor, cea deranjata, a constatat ca mama mea avea contractii si a trimis-o de urgenta la ecograf. Acolo s-a constatat ca eu stateam "pe uscat", mama mea pierduse tot lichidul, in timp, probabil ca probleme au fost de prima data de cand mama mea a indraznit sa o deranjeze pe doamna doctor, foarte ocupata,de altfel. S-a luat decizia internarii de urgenta si la ora 22.00 a aceeasi zile, 26 noiembrie 2007, am aparut eu, printr-o operatie de cezariana. Am plans putin, am fost sters, am fost aratat mamei si apoi dus in sala de reanimare nou-nascuti a spitalului. Pana in urmatoarea noapte a decurs totul foarte bine. Apoi eu au facut hemoragie pulmonara, am fost introdus la aparate si de atunci a inceput cosmarul nostru (al meu si al parintilor mei). Eu ma incapatanam sa traiesc iar parintii mei se rugau sa-mi revin. Doamna doctor pediatru care se ocupa de mine, i-a cerut mamei sa faca tot felul de analize, ca in urma rezultatelor sa-mi administreze mie un tratament. Dar totusi,unei femei lehuze ii mai ies analizele normale? Corpul ei nu este modificat? A fost normal sa-mi administreze mie tratamentul in functie de rezultatele acelor analize? Sau a fost doar un experiment? In fine.... Am scapat de sangele din plamani dar nu mai eliminam nici gram de lichid... Parintii mei erau disperati, acum li se spunea ca sunt mai bine, a doua zi ca nu-mi mai dau nici o sansa. Mama venea de trei ori pe zi la mine, atat i se permitea, si ma ruga sa ma fac bine. Tata m-a vazut mai rar pentru ca nu i s-a permis. De ce?
Exista teama ca voi ramane cu sechele daca voi trai. Mi s-au facut tot felul de ecografii, radiografii, nu stiu, foarte multe teste si s-a constatat ca eu, daca voi rezista acestei cumpene voi fi perfect NORMAL. La un moment dat parintii mei au fost sfatuiti sa ma boteze in spital cu speranta ca voi fi bine. Zis si facut, au vorbit cu nasii si au hotarat o zi anume, dar Dumnezeu se incapatana sa ma ia langa el asa ca botezut a fost grabit. A avut loc de Sf Nicolae, iar nasa mea a fost matusa mea, pentru ca nasii nu au putut venii atunci, in cateva ore, ei fiind din Loc. Slobozia. Din cauza asta a trebuit modificat si certificatul de nastere, dar asta nu mai era important pentru parintii mei. S-au increzut in faptul ca se spune ca Sf. Nicolae este ocrotitorul copiilor. Langa mine au fost doar mama, nasa si preotul, in momentul botezului. Tatal meu a asistat la botezul meu din spatele unui geam si asta datorita doamnei doctor pediatru ce ma ingrijea, pentru ca am inteles ca nu este voie. Nici dupa asta nu mi-am revenit, am fost cand mai rau, cand mai bine. Intr-o zi mama mea nu a fost lasata sa ma vada nici dimineata, nici dupa-amiaza si a simtit ca se intampla ceva. La ora 20.00, cand era ultima ora de vizita pe aceea zi a implorat sa fie lasata sa ma vada, dar atunci eu eram deja in coma. Mama a inceput sa planga si sa intrebe ce se intampla cu mine pentru ca eu reactionam de fiecare data cand ea venea la mine, dar atunci nu s-a mai intamplat asa, a fost rugata sa paraseasca sala si a fost intrebata daca doreste sa fie anuntata cand eu voi ajunge in ceruri. A spus da si a plecat sfasiata de durere. Nici nu a avut puterea sa il sune pe tatal meu, care era la serviciu, i-a spus printr-un mesaj ce se intampla. Cand tata a ajuns la spital, mama strangea o perna in brate, plangea si se ruga ca Dumnezeu sa faca o minune. Au vorbit putin si s-au hotarat sa vina spre mine dar....era prea tarziu, eu nu am mai avut putere sa lupt. In acea seara tatal meu nu a mai lasat-o pe mama in spital, a luat-o acasa, cu promisiunea ca vor reveni a doua zi pentru externare. A doua zi s-a facut controlul si s-au incheiat actele pentru externare. Eu fusesem dus la morga spitalului si s-a vrut, de catre medici, efectuarea necropsiei. Mama mea nu a vrut acest lucru sub nici o forma, dar incet, incet a fost convinsa de tatal meu sa fie deacord, cu speranta ca vor afla cauza mortii mele. Drept urmare diacnosticul anatomo-patologic a fost:
1 Hepatoblastom cu pattern fetal
2 Hemoragie pulmonara
3 Staza sanghina splenica

Dupa toate astea doamna doctor Ionescu Mioara - medic primar anatomo-patolog nu a fost multumita de concluziile trase, de fapt cuvintele ei au fost ceva de genul: "Nu stim sigur cauza, rezultatele noastre nu sunt concludente, ne dati acceptul sa trimitem analizele la laboratorul de anatomie patologica?" au fost intrebati parintii mei. Ei au raspuns pozitv, dat fiind faptul ca oricum, erau deja convinsi de sistemul nostru sanitar. In urma testelor efectuate la acel laborator concluzia a fost: "Aspectele histopatologice si testele IHC sunt sugestive pentru o boala de stocaj prin deficit enzimatic congenital ( galactozemie, tirozinemie...)". In fine, parintii mei m-au luat din spital, dupa 3 zile, intr-un sicriu alb si m-au imbracat intr-un costumas albastru primit de la finii lor, care venise-ra la spital, intr-o zi...Au facut o coroana de trandafiri albi si rosii pe care scria: "NU TE VOM UITA NICIODATA, PARINTII TAI". Cu siguranta nu ma vor uita niciodata, mama si acum plange dupa mine si se intreaba DE CE?, DE CE?

Dupa un an de zile parintii mei au decis sa conceapa din nou asteptând trecerea fiecarui ciclu menstrual cu sentimente mixte, atente, sperând, dar si temându-se de alta pierdere. Confirmarea unei noi sarcini a adus speranta unui final fericit, dar si luni de agitatie si grija.
Pâna la 16 saptamâni de sarcina a fost totul foarte bine, dupa care au început iar problemele. Într-o dimineata, pe la ora 07.00, mamica mea a avut o hemoragie foarte puternica. A fugit repede la spital împreuna cu tatal meu şi a fost internata cu diagnosticul de „amenintare de avort”. În seara acelei zile a avut contractii puternice cu, col uterin deschis. În fine… s-a descoperit un hematom destul de mare, dar cu stat la pat, perfuzii si tratament în spital a trecut cu bine si de asta.

Dupa 2 saptamâni a fost externata cu directive foarte stricte date de medicul ginecolog ( o luna de stat numai la pat). Au trecut toate, i s-a dat voie sa faca miscare dupa aceea luna, hematomul nu mai exista, totul bine. La 26 de saptamâni….la fel….fratiorul meu statea aproape „pe uscat”, fara ca mama sa piarda picatura de lichid (asa s-a intamplat si cu mine inainte cu 2 ani). A fost internata de urgenta si pe data de 30 iunie 2009 a dat nastere fratiorului meu care a rezistat doar 5 zile. Pe data de 04 iulie i-a parasit si el pe parintii nostrii. Deocamdata nu se stie cauza decesului pt ca nu au iesit rezultatele necropsiei, dar, la fel ca si mine, nu elimina nici picatura de lichid din corp, in rest nu a facut nici un fel de complicatie.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea noastra, a doi fratiori pe care Dumnezeu nu i-a lasat alaturi de parintii lor ci i-a transformat in 2 ingerasi.