Andra Maria 29.04.2009

 

Sunt Iulia, am 27 ani, si sunt mamica de ingeras... Mi-e tare greu sa spun asta... Simteam totusi nevoia sa povestesc, sa spun totul... Nu mai pot tine in mine... Cu toate ca doare...

Totul a inceput in noiembrie 2008, cand am facut un test de sarcina ce s-a dovedit a fi pozitiv. A fost cea mai mare bucurie a noastra, ne doream de mult un bebe... Si iata ca in sfarsit, se intamplase...

 

Au urmat analize, de tot felul, inclusiv morfofetala, 4D... Consultatii la fiecare 3 saptamani, incercam sa ma documentez tot timpul pe internet, la serviciu si acasa eram atent supravegheata si pot spune ca aveam parte de un tratament preferential... Toata lumea se bucura alaturi de noi, fericitii viitori parinti...

 

A miscat pe 17 februarie 2009 prima data... Aveam 22 saptamani...Asteptasem momentul asta atat de mult... Obisnuiam sa vorbesc cu ea, cu Andrutza mea, in fiecare zi... Am avut o sarcina usoara. Fara greturi, fara pofte, mancam sanatos, nu beam alcool sau cafea, nu beam decat sucuri naturale, nu fumam... Am avut toate analize ok, la zi... Totul mergea neasteptat de bine...

 

Pana intr-o zi de 25 aprilie, cand ma pregateam sa intru in 28 saptamani.

 

M-am trezit dimineata, in jur de ora 5, inspaimantata ca in ultimele 2 zile nu mai simteam deloc, nici o miscare la mine in burtica. Am plecat la Maternitate, si am cerut plangand sa mi se faca BCF si ecografie... Si atunci am aflat nenorocirea... In burtica mea, nu mai era activitatea cardiaca a bebelusei mele... Sincera sa fiu, nu stiu de unde am avut puterea de a nu face o cadere nervoasa... Mi se tot parea ca visez, ca am un cosmar, si nu vrea nimeni sa ma trezeasca... sa-mi spuna ca totul e bine....

 

M-au internat in acea dimineata de sambata, m-au tinut pe perfuzii, si mi-au incercat declansarea nasterii... Nu eram pregatita pentru nastere, nu aveam colul deschis... Totul a durat pana miercuri, pe 29 aprilie 2009, cand in jurul orei 12 dupa amiaza am nascut... A avut 1200 grame... Nu am vrut s-o vad, mi-a fost teama... Mi-a fost teama ca nu am sa mi-o pot scoate niciodata din minte, ca imi va fi si mai greu...Vroiam sa pastrez amintirea ei asa cum mi-o inchipuiam eu... Doare atat de tare... Nu suport sa vad gravidute, bebelusi, sa aud vorbindu-se despre sarcini... Nu stie nimeni ce s-a intamplat.. Vreau sa cred ca poate a fost mai bine asa, ca Dumnezeu a avut motivele Lui, si ca tot raul spre bine... Am incredere in bunul Dumnezeu, si stiu ca trebuie sa fie bine de acum, numai ca doare... Doare tare...

 

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru sotul meu si pentru parintii mei, pentru nasi si pentru socrii mei, pentru prieteni... Toti ne-au fost alaturi in momentele acelea dificile..

 

Medicul mi-a spus ca am avut mare noroc ca am scapat eu... Au existat momente in care ma gandeam ca mai bine era invers... Dar apoi tot eu imi spuneam: sunt egoista... Nu trebuie sa gandesc asa, pentru ca am un sot si parinti care nu ar rezista daca mi s-ar intampla ceva... Nu mi-l pot scoate din minte pe sotul meu, care, in momentul cand am revenit acasa langa el, m-a strans in brate plangand si mi-a spus: "Nu pot sa cred ca esti in sfarsit langa mine, din nou..." El, care vroia sa para un dur, care ma imbarbata mereu, care incerca sa se tina tare cand era cu mine la spital... Si-I multumesc lui Dumnezeu ca le-a dat taria de a fi puternici in momentele alea... Si ca mi-a dat si mie taria de a nu imi pierde mintile si de a trece peste... Fizic mi-am revenit, psihic - doar Dumnezeu stie cand s-o intampla...

 

Acum am inceput munca... Am o meserie care imi place foarte mult, si am noroc de niste colegi de serviciu extraordinari... Si in timpul zilei, preocupata de ale mele, parca incep sa mai uit... Doar seara, cand stau la geam si ma uit sus, la cerul instelat, nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la ea, la Andra Maria... Cum ar fi aratat oare? Cum ar fi vorbit? Aveam atatea planuri pentru ingerasa mea... Vroiam sa o invat sa danseze, sa cante, sa inoate, sa vorbeasca limba engleza... Melodia mea de suflet este acum "Tears In Heaven" a lui Eric Clapton... A compus-o in memoria fiului lui, pe care Dumnezeu l-a chemat la El, cand avea 9 anisori...

 

Am ingropat-o, e drept, fara preot pentru ca asa ni s-a spus... Eu nu am fost acolo, nu am putut, numai sotul si parintii mei... Nu ma invinovatiti.. Numai Dumnezeu stie ce am simtit... Vreau sa imi fac curaj intr-o zi, sa ma pot duce s-o plang acolo si sa-i aprind o

lumanare... "I must be strong and carry on, 'cause I know I don't belong here in Heaven..."

 

Din ianuarie, ne vom pregati pentru o alta sarcina... Vrem... Vrem foarte mult... Numai ca mi-e tare teama si ma rog la Dumnezeu sa ma ajute psihic...

 

Cu Dumnezeu inainte, si sa avem incredere in El...

 

" Beyond the door, there's peace, I'm sure, and I know there'll be no

more tears in Heaven..."

 

Odihneste-te in pace, Andra Maria... Esti alaturi de Doamne Doamne acum, iar mami si tati te roaga sa nu ii uiti si sa fii mereu ingerasul lor pazitor acolo, sus... Mami si tati te vor iubi mereu...

 

Cu multa dragoste,

Iulia si Costin IVAN

 

TIME IS THE ONLY HEALER, BUT WE ARE YET TO VISIT THAT ROAD....